Decizia nr. 70/1993

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 25 noiembrie 1993, de către 51 deputați, respectiv de domnii : Ervin Zoltan Szekely, Gheorghe Tokay, Ludovic Rakoczi, Ferenc Asztalos, Benedek Nagy, Ioan Nemeth, Akos Birtalan, Arpad-Francisc Marton, Istvan Antal, Francisc Pecsi, Ștefan Sinko, Lazar Madaras, Eugen Matis, Romulus Ioan Joca, Ion Dobrescu, Ioan Victor Pica, Calin Emil Anastasiu, doamna Teodora Bertzi, domnii Gheorghe Todut, Teodor Vintilescu, Laszlo Zsigmond, Iosif Alfred Mazalik, doamna Smaranda Dobrescu, domnii Emil Livius Nicolae Puțin, Valentin Vasilescu, Ion Berciu, Mihail Nica, Mircea Ioan Popa, Mihail Bucur, Viorel Pavel,Ion Hui, George Stanescu, Petre Dugulescu, Ioan Sorin Marinescu, Matei Barna Elek, Constantin Gheorghe Avramescu, Constantin Ionescu, Alexandru Konya Hamar, Gheorghe Raducanu, Ion Dinu, Sorin Victor Lepsea, Emeric Dumitru Borbely, Constantin-Șerban Rădulescu Zonner, Gheorghe Gorun, Attila Varga, Karoly Kerekes, Imre Andras, Iuliu Vida, Francisc Baranyi, Alexandru Sassu, Dumitru Ifrim, asupra neconstitutionalitatii prevederilor alin. (1) și (2) ale art. 11 din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.

În sesizare, grupul de deputați susține ca prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior contravin principiului egalității, înscris în art. 16 din Constituție, deoarece statuează o discriminare vădită între studenții învățământului particular și cei de la învățământul de stat, prin aceea ca studenții instituțiilor de învățământ de stat care își încetează activitatea pot să-și continue studiile la orice instituție acreditata, fie de stat, fie particulară, în timp ce studenții instituțiilor de învățământ particular care își încetează activitatea nu pot continua studiile decît la o instituție de învățământ particular.

De asemenea, se apreciază ca dispozițiile legale atacate contravin și prevederilor art. 41 și art. 135 din Constituție, care acorda proprietății private o protecție egala, indiferent de titular. Prin statuarea unor drepturi mai restrânse pentru studenții care frecventează instituțiile de învățământ particular, în mod implicit se restrâng și drepturile instituțiilor de învățământ particular.

Curtea Constituțională constata ca sesizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale

art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

Potrivit

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , s-a solicitat președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, punctul lor de vedere în legătură cu sesizarea formulată.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca cele doua texte - alin. (1) și (2) ale art. 11 - sunt constituționale, întrucît acestea dau satisfactie principiului drepturilor câștigate, în sensul că un tinar care, în urma sustinerii unui examen de admitere, a fost declarat reușit într-o instituție de învățământ superior de stat, potrivit art. 32 alin. (4) din Constituție, învățământul este gratuit, nu-și poate pierde acest drept prin faptul ca, din motive independente de voința lui, instituția de învățământ superior de stat și-a încetat activitatea. În urma încetării activității unei instituții de învățământ particular studenții acesteia nu pot obține dreptul de a urma o instituție de învățământ superior de stat la care nu au dat examen de admitere, deoarece în felul acesta li s-ar crea un privilegiu, ceea ce ar fi contrar principiului egalității. Cu referire la cel de-al doilea temei al sesizării, Guvernul precizează ca textele atacate, prin sfera raporturilor juridice pe care le reglementează, nu au nici o legătură cu principiul constituțional al egalității de tratament juridic, al dreptului de proprietate privată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

La termenul din 15 decembrie 1993, înainte de a se intră în dezbaterea sesizării, domnul judecător Florin Bucur Vasilescu a solicitat să se examineze cererea sa de abținere de la soluționarea acestei cauze. Curtea, examinînd motivul invocat - faptul ca are un fiu student la o instituție de învățământ superior particular și exista posibilitatea de a i se reprosa că nu a fost impartial -, a admis cererea de abținere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd sesizarea grupului de deputați, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul raportor, precum și concordanta dintre prevederile atacate și dispozițiile constituționale, retine următoarele:

Dispozițiile legale ce formează obiectul sesizării prevăd:

"(1) Studenții instituției de învățământ superior de stat care își încetează activitatea pot să-și continue studiile în cadrul oricărei instituții de învățământ superior acreditate sau autorizate provizoriu, cu acordul instituției de învățământ superior primitoare și cu respectarea criteriilor și condițiilor stabilite de senatul universitar al acesteia.

(2) Studenții instituției de învățământ particular care își încetează activitatea pot să-și continue studiile în cadrul oricărei instituții de învățământ superior particular acreditate sau autorizate provizoriu, cu acordul instituției de învățământ superior primitoare și cu respectarea condițiilor și criteriilor stabilite de senatul universitar al acesteia."

Textul din Constituție invocat - art. 16 alin. (1) - dispune ca "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

În sesizare se considera ca discriminarea este vădită din moment ce studenții unei instituții de învățământ superior de stat pot să-și continue studiile atât la instituții de stat, cît și la instituții particulare, în timp ce studenții unei instituții de învățământ superior particular nu pot să-și continue studiile decît la instituții de aceeași natura, adică particulare.

În analiza acestei aprecieri, trebuie observat ca, prin conținutul sau, art. 16 alin. (1) din Constituție se corelează cu prevederile art. 4 alin. (2) din legea fundamentală, care determina criteriile nediscriminarii, acestea fiind rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenența politică, averea sau originea socială. În acest sens, art. 1 pct. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învățământului - ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960 - prevede că "termenul de discriminare cuprinde orice distincție, excludere, limitare sau preferinta care, intemeiata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine naționala sau socială, situație economică sau naștere, are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul și mai ales: a) înlăturarea unei persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade de învățământ; b) limitarea la un nivel inferior a educației unei persoane sau a unui grup; c) sub rezerva celor stabilite în art. 2 al prezentei convenții, instituirea sau menținerea unor sisteme sau instituții de învățământ separate pentru persoane sau grupuri; d) plasarea unei persoane sau grup într-o situație incompatibilă cu demnitatea umană". Pe de altă parte, art. 2 lit. c) din convenție prevede că nu este considerată discriminare, în sensul art. 1, în cazul în care este admisă de către stat, "crearea sau menținerea de instituții de învățământ particulare, dacă aceste instituții au drept obiect nu asigurarea excluderii unui grup oarecare, ci sporirea posibilităților de învățământ pe care le oferă puterea publică, dacă funcționarea lor corespunde acestui tel și dacă învățământul predat este conform cu normele care ar fi putut fi prescrise sau aprobate de către autoritățile competente, în special pentru învățământul de același grad".

După cum lesne se poate observa, dispozițiile legale atacate nu sunt în contradictie cu aceste criterii, deoarece apartenența la o categorie sau alta de instituție de învățământ superior este rezultatul voinței persoanelor în cauza, care au optat în mod liber, fără nici o discriminare, pentru învățământul de stat sau pentru cel particular. O dată ce au intrat în sistemul ales se supun regulilor proprii fiecărui sistem. Deci, în realitate, dispozițiile atacate nu instituie nici o discriminare, ci oferă soluții diferite pentru situații diferite:

a) studenții instituțiilor de învățământ de stat - care au optat liber pentru acest tip de învățământ, care presupune, potrivit legii și în condițiile legii, concurs de admitere, gratuitate (a se vedea și art. 32 alin. (4) din Constituție), burse de stat -, în caz de desființare a instituției de învățământ la care au fost declarați reusiti, pot să-și continue studiile la o alta instituție de stat, beneficiind de aceleași drepturi, sau pot renunța la acestea și pot opta pentru o instituție particulară, unde nu vor beneficia de burse de stat, vor plati taxe etc. Prin aceasta nu li se creează un privilegiu, deoarece ei renunța la drepturile care le erau conferite de lege în calitate de studenți la instituții de stat;

b) studenții instituțiilor de învățământ particular - care au optat liber pentru acest tip de învățământ, fiind declarați înscriși sau admiși după reguli stabilite de fiecare instituție și cunoscând ca plătesc taxe și nu beneficiază de burse de stat -, în caz de desființare a instituției pot să-și continue studiile într-o alta instituție de învățământ particular, care funcționează pe baza acelorași criterii. Dacă li s-ar îngădui sa treacă la o instituție de stat s-ar crea pentru ei un privilegiu, deoarece, deși nu au parcurs un concurs de admitere ca toți ceilalți studenți de la instituția de stat, ar beneficia de drepturile pe care aceștia le au.

Situațiile deosebite în care se găsesc studenții de la cele doua tipuri de instituții de învățământ superior au determinat și soluțiile diferite ale legiuitorului, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității, care, după cum bine se știe, nu înseamnă uniformitate. Altfel spus, principiul egalității nu se opune ca o lege sa stabilească reguli diferite în raport de persoane care se găsesc în situații deosebite. Ideea este intarita de faptul ca, sub aspectele care sunt comune, și soluția legiuitorului este identică. Astfel, față de dispozițiile art. 32 alin. (6) din Constituție, care prevăd ca "Autonomia universitară este garantată", atât în alin. (1), cît și în alin. (2) al art. 11 se înscrie aceeași regula, în sensul că primirea studenților se face "cu acordul instituției de învățământ superior primitoare și cu respectarea criteriilor și condițiilor stabilite de senatul universitar al acesteia".

Fața de aceste considerente, Curtea constata ca dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) nu contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

În același timp însă, Curtea apreciază ca în viitor, după ce vor exista numai instituții de învățământ superior acreditate și se va produce o apropiere între instituțiile de stat și cele particulare în privinta admiterii, conținutului învățământului, standardului de pregătire, finalizarii studiilor, legiuitorul va putea sa reexamineze soluțiile cuprinse astăzi în art. 11 din lege și, dacă ajunge la concluzia că nu mai este vorba de deosebiri esențiale între cele două categorii, să permită transferul în ambele sensuri, chiar și în ipoteze în care nu este vorba de desființarea instituțiilor de învățământ superior.

Cu privire la aprecierea din sesizare, în sensul că dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) ar contraveni art. 41 și art. 135 din Constituție, este de observat ca deși sesizarea se referă, în general, la art. 41 și art. 135, este evident ca sunt avute în vedere dispozițiile din alin. (2) al art. 41 - "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular",- și, respectiv, alin. 6 al art. 135 - "Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă". Și de această dată sesizarea se margineste sa arate ca încălcarea principiului înscris în cele doua texte este vădită, aspect ce ar rezultă din faptul ca "prin statuarea unor drepturi mai restrânse pentru studenții care frecventează instituțiile de învățământ particular, în mod implicit se restrâng și drepturile instituțiilor de învățământ particular". În realitate, este vadit faptul ca prevederile art. 11 alin. (1) și (2) nu au nici o legătură cu dispozițiile constituționale referitoare la proprietatea privată, subiectele dispozițiilor atacate fiind studenții, fără nici o incidența asupra proprietății instituțiilor particulare. În consecința, Curtea constata ca nici sub acest aspect sesizarea nu este intemeiata.

Având în vedere considerentele expuse,

vazind și dispozițiile art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (2), art. 135 alin. (6), art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (2) din Constituția României, precum și prevederile

art. 20 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor sunt constituționale.

2. Decizia se comunică Președintelui României și se publică în MONITORUL OFICIAL al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 15 decembrie 1993 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru și Victor Dan Zlatescu, judecători.