Decizia nr. 18
A din 31 ianuarie 2008 privind respingerea apelului formulat de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) împotriva Hotărârii arbitrale din data de 25 iulie 2007
prezumat în vigoare
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Curtea este constituită din:
Președinte - Carmen Georgeta Negrilă
Judecător - Georgeta Stegaru
Grefier - Marina Daniela Ungureanu
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulate de către apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) împotriva Hotărârii arbitrale din data de 25 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 27 august 2007, prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 262/2007, în contradictoriu cu intimata Asociația pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (ADPFR).
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 24 ianuarie 2008 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 31 ianuarie 2008, când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA,
asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) sub nr. 5.649 din 5 iunie 2007, ADPFR a solicitat declanșarea procedurii de arbitraj pentru repartizarea remunerațiilor reprezentând dreptul de comunicare publică-ambiental, copie privată, dreptul de radiodifuzare și de retransmitere prin cablu, colectate de UPFR.
La 18 iunie 2007, ORDA a procedat la convocarea părților, ocazie cu care UPFR a invocat chestiunea prealabilă a nelegalității cererii de arbitraj, întrucât aceasta nu se încadrează în niciunul dintre obiectivele arbitrajului limitativ prevăzute de
art. 131^2 alin. (3) din Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.
Întrucât ADPFR și-a menținut cererea de arbitraj, s-a procedat la constituirea completului de arbitraj prin tragere la sorți.
Potrivit cererii de arbitraj a rezultat că între părțile cauzei au avut loc negocieri privind drepturile membrilor ADPFR pentru ambiental, copia privată, posturile de radio și televiziune, mici și medii și fără playlist și fondul de rezervă pentru aceste categorii, corespunzătoare anilor 2003 și 2004, fără ca părțile să fi ajuns la un acord, stabilind însă o a doua întâlnire, când fiecare dintre părți va fi analizat procentele propuse de fiecare dintre ele.
La 8 decembrie 2006, părțile au avut această a doua întâlnire, dată la care se convenise asupra procentelor membrilor ADPFR, însă UPFR a arătat că asupra acelor procente negociate urmează a se aplică un nou coeficient în funcție de ponderea repertoriului membrilor ADPFR pe piața de muzică populară și manele.
Inițiatorul procedurii de arbitraj, ADPFR, a precizat obiectul arbitrajului: stabilirea remunerațiilor corespunzătoare drepturilor membrilor ADPFR, ținându-se seama de criteriul agreat, respectiv de numărul de holograme utilizate, raportat la sumele repartizate de UPFR altor producători de fonograme, membri UPFR, pe baza aceleiași proceduri.
La 18 iunie 2007, UPFR, prin Adresa nr. 25.343, a invocat următoarele chestiuni prealabile: nelegalitatea inițierii procedurii de arbitraj, nelegalitatea constituirii unui complet de arbitraj, deoarece cererea de arbitraj este întemeiată pe dispozițiile
art. 133 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, text care privește gestiunea colectivă facultativă, iar nu gestiunea obligatorie realizată de UPFR, situație în care nu există obligația legală a încheierii unui protocol, iar în lipsa finalizării protocolului, nu se poate apela în mod legal la arbitraj.
De asemenea, s-a arătat că declanșarea procedurii de arbitraj implică un fine de neprimire, constând în parcurgerea etapelor prealabile legale, ceea ce în speță nu s-a realizat, câtă vreme nu există bază legală pentru desfășurarea negocierilor și încheierea unui protocol în acest sens.
În finalul acestor precizări, UPFR a arătat că ADPFR a achiesat la criteriul de repartizare a sumelor stabilit de UPFR în conformitate cu dispozițiile legale și statutare și că prin cererea de arbitraj formulată ADPFR urmărește în realitate stabilirea de către completul de arbitraj a sumelor cuvenite ADPFR, aspect ce nu poate constitui obiect al arbitrajului.
ADPFR a răspuns acestor chestiuni prealabile, invocându-se în acest sens prevederile art. 133 alin. (2) referitoare la drepturile gestionate colectiv facultativ, text care ar conține o eroare materială, pentru că în loc să facă referire la dispozițiile art. 123^1 s-a făcut referire la
art. 123^2 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, acesta fiind și punctul de vedere al ORDA, exprimat în Adresa nr. 2.384 din 19 decembrie 2006; se mai arată că și dacă nu ar fi o eroare materială nimic nu se opune ca gestiunii colective obligatorii să i se aplice regulile de la gestiunea facultativă.
UPFR a depus întâmpinare în dosarul de arbitraj prin care a invocat 3 excepții: excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei ADPFR, întrucât contractul de mandat încheiat între producătorii de muzică, în calitate de mandanți, și ADPFR, în calitate de mandatar, cuprind în art. 2 obiectul mandatului, care constă în negocieri cu UPFR și orice alte organe ori instituții abilitate pentru încasarea remunerațiilor reprezentând cota procentuală a producătorilor de înregistrări audiovizuale, fără a se face referire la colectarea remunerațiilor corespunzătoare drepturilor asupra fonogramelor.
Prin aceeași întâmpinare s-a mai invocat excepția necompetenței materiale a completului de arbitraj pentru stabilirea remunerației corespunzătoare dreptului la remunerație compensatorie pentru copie privată, dreptului de retransmitere prin cablu, dreptului la remunerație echitabilă pentru comunicare publică, întrucât potrivit
art. 123^1 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, aceste drepturi sunt gestionate obligatoriu colectiv de către organismul de gestiune colectivă - UPFR, situație în care ADPFR, în calitate de reprezentant al unor titulari de drepturi conexe ce nu sunt membri ai UPFR, are deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru revendicarea remunerației.
S-a mai arătat în acest sens că dispozițiile
art. 131^2 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, nu se aplică în speță, iar UPFR nu este colector unic în raport cu ADPFR pentru remunerația corespunzătoare drepturilor conexe care se gestionează colectiv și facultativ. Totodată s-a susținut că stabilirea procedurii de repartiție, procentele pentru fiecare categorie de drepturi gestionate, modalitățile de evidențiere a sumelor colectate, de justificare a costurilor de colectare și stabilirea comisionului sunt reglementate prin lege și actele constitutive ale organismului de gestiune colectivă, astfel cum rezultă din art. 127 din lege. În aceste condiții, arbitrajul nu are competența de a stabili asemenea aspecte și nici să exercite vreo verificare asupra acestora, întrucât ele intră sub controlul ORDA potrivit
art. 138 lit. f) și h) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare.
În sfârșit, s-a invocat excepția prematurității cererii de arbitraj pentru stabilirea remunerației corespunzătoare dreptului de radiodifuzare a fonogramei, întrucât acesta este susceptibil de gestionare facultativă, în baza
art. 123 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, ceea ce impune un protocol prealabil, desemnarea colectorului unic de către ORDA, chestiuni ce nu au fost antamate la negociere.
Cererea cu care a fost învestit completul de arbitri desemnat de ORDA prin tragere la sorți a fost soluționată la 25 iulie 2007, în sensul respingerii ei ca prematur formulate, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 27 august 2007, în baza
a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
Pentru a decide în acest sens, completul de arbitri a reținut că obiectul cererii de arbitraj îl constituie remunerația corespunzătoare din comunicare publică și copie privată și a procedat la analiza prioritară a excepțiilor invocate de UPFR.
Astfel, privitor la excepția de necompetență a completului de arbitraj, s-a constatat că față de obiectul cererii de arbitraj sunt întrunite condițiile legale pentru realizarea arbitrajului, potrivit
art. 131^2 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare.
S-a reținut din înscrisurile cauzei că între părți au avut loc mai multe runde de negocieri având ca obiect repartizarea remunerațiilor reprezentând dreptul de comunicare publică-ambiental și copie privată, colectate de UPFR, însă negocierile au eșuat.
De aici, completul de arbitri a concluzionat că UPFR a acceptat negocierile, iar nefinalizarea acestora deschide posibilitatea realizării unui arbitraj aflat în competența arbitrilor, potrivit art. 131^2 alin. (1) lit. b) din lege, în cazul în care părțile implicate în negociere nu au putut conveni o formă unică a metodologiei, motiv pentru care excepția analizată a fost apreciată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, completul de arbitraj a constatat că negocierile purtate la 28 noiembrie 2006 și consemnate în procesul-verbal redactat la acea dată au avut ca obiect stabilirea de procente pentru mediul rural și urban, în funcție de categoriile de utilizatori de fonograme, iar la negocierile din 8 decembrie 2006, deși se convenise asupra procentelor, cu excepția procentului pentru copia privată, ca urmare a invocării de UPFR a unui coeficient aplicabil procentelor, negocierile au fost sistate.
Pe de altă parte, s-a reținut față de obiectul negocierilor că cererea de arbitraj are un obiect extins, ajungându-se ca până la finalul procedurii de arbitraj ADPFR să solicite ca în protocolul dintre cele două organisme de gestiune colectivă să se prevadă: procedura de repartizare, procentele pentru fiecare categorie de drepturi, modalitățile de evidențiere a sumelor colectate, stabilirea comisionului și orice alte aspecte, conform prevederilor legale și specificului gestiunii colective unice.
Așa fiind, s-a constatat de către completul de arbitri că invocarea prin cerere de arbitraj a unor pretenții ce nu au fost supuse în prealabil negocierii constituie un fine de neprimire ce împiedică luarea unei hotărâri.
Soluția s-a întemeiat pe dispozițiile
art. 131 și următoarele din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, privind reglementarea inițierii procedurilor de negociere ce trebuie însoțite de metodologii propuse a fi negociate de comisii constituite prin decizii ale directorului general al ORDA. Negocierea unor astfel de metodologii se desfășoară conform planului stabilit între părți, pe o durată de maximum 30 de zile calendaristice de la data constituirii comisiei, iar înțelegerea părților cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol ce se depune la ORDA și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Potrivit textelor menționate, completul de arbitraj a apreciat că etapa negocierilor trebuie să fie una extrem de serioasă, părțile având obligația să stabilească concret pretențiile pe care le invocă, ceea ce semnifică elemente de fapt, întemeiate pe principiile generale stabilite de lege.
În speță, ADPFR, în calitate de inițiator al procedurii de negociere, nu a realizat o astfel de metodologie pe care să o propună celeilalte părți, UPFR, ceea ce constituie o etapă prealabilă ce nu poate fi ignorată, omisă sau depășită în derularea procedurii, situație în care completul de arbitri a respins cererea de arbitraj ca prematur formulată.
În termen legal, împotriva acestei hotărâri arbitrale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 27 august 2007, prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 262/2007, UPFR a promovat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a invocat nelegala respingere a excepției de necompetență materială a completului de arbitraj.
În primul rând, UPFR a susținut că acțiunea ADPFR prin care solicită remunerația corespunzătoare membrilor săi din comunicare publică și copie privată este adresată unei instanțe necompetente (completul de arbitraj), întrucât, potrivit
art. 123^1 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, prin Decizia nr. 23 A/2007 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, aceste drepturi sunt gestionate obligatoriu colectiv de către UPFR, condiții în care ADPFR, în calitate de reprezentant al unor titulari de drepturi conexe, ce nu sunt membrii UPFR, are deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru revendicarea remunerației propriilor membri.
De asemenea, apelanta UPFR a susținut în faza derulată în procedura arbitrajului, față de considerentele ADPFR, că dispozițiile
art. 131^2 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare (în baza căruia completul de arbitraj a respins în mod eronat cererea ADPFR ca prematură), nu sunt aplicabile raportului dintre UPFR și ADPFR, deoarece UPFR nu este "colector unic" în raport cu ADPFR pentru colectarea remunerației corespunzătoare drepturilor din copia privată și din comunicarea publică a fonogramelor.
UPFR a arătat că
art. 129^1 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 123 din aceeași lege, reglementează raportul dintre două sau mai multe organisme de gestiune colectivă care reprezintă aceeași categorie de titulari de drepturi (producători de fonograme), în sensul că atribuția de colectare revine organismului din domeniu cu cel mai mare număr de membri, fără a fi necesară numirea unui colector unic și nici stabilirea unui protocol privind repartizarea sumelor colectate. Ipoteza contrară - încheierea unui protocol - ar fi nelegală, deoarece s-ar admite că ADPFR are aceeași competență în materia gestiunii obligatorii ca și UPFR, competență delegată către UPFR în baza acestui protocol. De asemenea, s-a arătat în fața completului de arbitri că, potrivit
art. 129^1 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, revendicarea de către ADPFR a sumelor cuvenite membrilor săi se poate face în termen de 3 ani de la data notificării.
Deși completul de arbitraj a reținut întocmai toate aspectele invocate de UPFR, mai arată apelanta, a considerat că excepția de necompetență este neîntemeiată, întrucât UPFR ar fi acceptat negocierile cu ADPFR în sensul stabilirii unei forme unice a metodologiei privind remunerația aferentă drepturilor conexe.
Deoarece negocierile nu s-au finalizat, s-a apreciat că ADPFR a cerut legal, potrivit
art. 131^2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, declanșarea procedurii de arbitraj.
Se critică hotărârea completului de arbitri, deoarece în cadrul ei completul de arbitraj a interpretat în mod eronat conținutul actelor depuse la dosar în legătură cu întâlnirile dintre UPFR și ADPFR, considerându-le acte de negociere privind repartizarea remunerațiilor reprezentând dreptul de comunicare publică/ambiental și copie privată - colectate de către UPFR.
Textul reținut ca fiind incident [ art. 131^2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare] nu se aplică între două organisme de gestiune colectivă (OGC), ci doar între OGC-uri, pe de o parte, și utilizatorii de fonograme, pe de altă parte, în negocierile pentru plata remunerației de către aceștia din urmă. UPFR și ADPFR nu se aflau într-o negociere cu utilizatorii pentru a fi obligatorie elaborarea unei metodologii comune și încheierea, ulterior, a unui protocol.
În întâmpinarea depusă la dosarul de fond, se arată de apelantă, a arătat istoricul relațiilor dintre UPFR și ADPFR, precum și inițiativa de a proceda la analiza pieței muzicale românești, pe categorii de genuri muzicale, pentru a se identifica procentajele de piață muzicală pe care titularii reprezentați de cele două OGC-uri le acoperă. Aceste informații urmau să servească părților în eventuale înțelegeri (în măsura în care legea le permite) pentru repartizarea remunerației. Asemenea înțelegeri puteau viza chiar preîntâmpinarea unor situații litigioase între cele două OGC-uri, cum ar fi revendicarea sumelor datorate de către UPFR membrilor ADPFR, în acțiuni de drept comun.
Totodată, s-a precizat că nu se menționează în conținutul acestor procese-verbale cadrul legal sau formal al discuțiilor dintre cele două OGC-uri. Astfel, întâlnirile consemnate în procesele-verbale din data de 28 noiembrie 2006, respectiv 8 decembrie 2007, la care completul de arbitraj a făcut trimitere în motivare, nu pot fi încadrate în vreo procedură formală sau legală de negociere. Completul însuși a constatat acest lucru, alături de inexistența unei forme de protocol în care să fie precizate clar drepturile pentru care se datorează remunerația, criteriile de repartiție etc.
În al doilea rând, s-a criticat soluția completului sub aspectul legalității încheierii unui protocol pentru repartizarea remunerației colectate în baza gestiunii colective obligatorii (pentru copie privată și comunicare publică).
Completul a apreciat în mod nelegal și eronat că sunt aplicabile dispozițiile
art. 131 și următoarele din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care acest articol se referă exclusiv la stabilirea metodologiilor între OGC-uri, pe de o parte, și utilizatori (plătitorii de remunerație, în schimbul exploatării fonogramelor), pe de altă parte.
Nu există niciun temei legal pentru a extrapola aplicarea acestor reglementări și în raporturile dintre OGC-uri, mai ales în condițiile în care apelanta UPFR a arătat în mod constant cadrul legal care reglementează raporturile dintre UPFR și ADPFR ( art. 129^1 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare).
Gestiunea colectivă obligatorie presupune colectarea și repartizarea drepturilor producătorilor de fonograme, în speță, în regim colectiv pentru toți producătorii, nu doar pentru membrii UPFR. Așa încât, dacă un producător de fonograme, care nu este membru UPFR, își va revendica drepturile din difuzări radio, TV, comunicare publică etc., UPFR este obligat să îi vireze sumele, însă nu este obligat să încheie un protocol/o metodologie cu acesta pentru virarea acestor sume. Iar în practică, de asemenea, obligația nu se justifică, avându-se în vedere criteriile de repartizare care sunt clar stabilite de lege [în conformitate cu utilizarea reală a operei -
art. 134 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare], comisionul de administrare [art. 134 alin. (2) lit. b)], de statut etc.
Apelanta reiterează prin motivele de apel argumentul imposibilității inițierii unei proceduri de arbitraj cu obiectul solicitat de ADPFR, întrucât obiectele arbitrajelor derulate în baza
Legii nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, sunt limitativ prevăzute de lege, iar această procedură, ca să aibă loc, trebuie să întrunească două condiții, care în speță nu se verifică în mod cumulativ:
1. să existe mai multe OGC-uri beneficiare pentru același domeniu de creație (cerință îndeplinită);
2. drepturile gestionate să fie dintre cele prevăzute la
art. 123^2 din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare, adică drepturi gestionate facultativ colectiv (care nu este întrunită această cerință). Or, ADPFR a solicitat încheierea unei metodologii/protocol pentru drepturile din comunicare publică/ambiental și copie privată - care ambele sunt gestionate obligatoriu colectiv.
Este firesc, normal, obligatoriu și legal ca în cazul gestiunii colective facultative să se încheie un protocol între organisme, întrucât poate unul dintre organismele beneficiare nu are capacitate de colectare, respectiv de repartizare, caz în care mandatează celălalt organism de gestiune colectivă să îi colecteze și să îi repartizeze drepturile propriilor membri, stabilind condițiile concrete ale mandatului.
Intimata ADPFR a formulat întâmpinare la motivele de apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
La termenul de azi, în ședință publică, s-a invocat din oficiu excepția de lipsă de interes în promovarea apelului, excepție asupra căreia apelanta a pus concluzii prin apărătorul său, solicitând însă și amânarea pronunțării pentru formularea unor concluzii scrise, termen pe care Curtea l-a acordat.
Apelul promovat de UPFR este lipsit de interes.
Așa cum rezultă din expozeul prezentei decizii, inițiativa declanșării procedurii arbitrale a aparținut intimatei ADPFR, având ca obiect repartizarea remunerațiilor reprezentând dreptul de comunicare publică, ambiental și copie privată, colectate de apelanta UPFR, obiectul arbitrajului fiind ulterior extins și cu privire la stabilirea procedurii de repartizare, procentele pentru fiecare categorie de drepturi gestionate, modalitățile de evidențiere a sumelor colectate, de justificare a costurilor de colectare, stabilirea comisionului pentru desfășurarea acestei activități etc.
Prin întâmpinarea depusă în dosarul de arbitraj, apelanta UPFR a invocat mai multe excepții procesuale, unele de fond, altele de procedură: excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei ADPFR, raportat la obiectul mandatului depus în cauză, excepția necompetenței materiale a completului de arbitri (a cărei pretins greșită rezolvare face obiectul criticilor de apel), precum și excepția prematurității cererii de arbitraj, cea din urmă fiind admisă prin hotărârea apelată.
Drept urmare, hotărârea atacată a validat întocmai cum a fost susținută de către apelanta UPFR excepția de fond a prematurității cererii de arbitraj.
Criticându-se prin motivele de apel împrejurarea că în mod nelegal și netemeinic nu s-a dat eficiență excepției necompetenței materiale a completului de arbitraj, analizată în mod legal prioritar de către completul de arbitri, dar greșit soluționată, câtă vreme prin hotărârea apelată s-a admis o altă excepție invocată de către aceeași apelantă, face inutil demersul său ulterior de a apela hotărârea arbitrală, întrucât lipsește folosul practic pentru o astfel de conduită procesuală.
A critica o hotărâre care nu stabilește în sarcina părții apelante vreo obligație aptă de a fi dusă la îndeplinire în vreuna din formele de executare prescrise de lege este lipsit de eficiență, întrucât o astfel de hotărâre nu este în vreun fel vătămătoare pentru partea apelantă și nu poate fi de natură a-i genera o nemulțumire procesuală valabilă, susceptibilă de a justifica interesul procesual pentru etapa căii de atac, aceasta cu atât mai mult cu cât hotărârea criticată a fost pronunțată prin admiterea unei excepții susținute de apelanta însăși.
Interesul procesual este o cerință a oricărui demers inițiat în justiție ce trebuie a se verifica pe întreaga durată a derulării procesului civil, el trebuind să fie personal, actual și legitim, iar nu mediat, eventual, nelegitim sau pur teoretic, condiții care nu se verifică în ce privește apelul declarat de UPFR.
Prin concluzii scrise, combătând excepția invocată din oficiu, apelanta pretinde că interesul său în declararea căii de atac derivă din împrejurarea că admiterea excepției necompetenței materiale a completului de arbitraj ar avea drept consecință recunoașterea competenței instanțelor de drept comun și implicit a drepturilor sale procesuale potrivit procedurii de drept comun, inclusiv posibilitatea de a uza de toate căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, iar nu numai apelul reglementat de norma specială, respectiv de
art. 131^2 alin. (9) din Legea nr. 8/1996 , cu modificările și completările ulterioare.
Or, un asemenea interes care se raportează la posibilitatea declanșării unui alt litigiu de către partea adversă rămâne unul de natură eventuală, cerința interesului procesual pentru uzitarea oricărei forme de procedură puse la îndemâna părților de lege trebuind a fi raportat în mod necesar la circumstanțele cauzei în care se recurge, ca, în speță, la atacarea hotărârii cu apel, iar nu la elemente extrinseci acesteia.
Față de cele anterior arătate, Curtea va respinge apelul formulat de UPFR, ca fiind lipsit de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite excepția lipsei de interes în promovarea apelului.
Respinge ca fiind lipsit de interes apelul formulat de apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva Hotărârii arbitrale din data de 25 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 27 august 2007, prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 262/2007, în contradictoriu cu intimata Asociația pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2008.
Președinte, Carmen Georgeta Negrilă Judecător, Georgeta Stegaru Grefier, Marina Daniela Ungureanu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.