Decizia nr. 69/1993

Miklos Fazakas - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat - asistent.

Pe rol pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 22 din Legea nr. 5/1993

invocată de intimatul Balint Imre în dosarul nr. 247/1993, aflat pe rolul Secției civile a Curții Supreme de Justiție.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 20 octombrie 1993, cu participarea procurorului și a părților, și au fost consemnate în încheierea de la aceeași dată, pronunțarea amânându-se la 3 noiembrie 1993, 17 noiembrie 1993, iar apoi la 24 noiembrie 1993.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 27 mai 1993, Curtea Suprema de Justiție a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a

art. 22 din Legea nr. 5/1973

privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași, excepție ridicată de intimatul Balint Imre în dosarul nr. 247/1993.

În susținerea excepției de neconstituționalitate intimatul Balint Imre arata ca

art. 22 din Legea nr. 5/1973 , în temeiul căruia s-a pronunțat hotărârea instanței de fond, contravine: art. 16 și art. 20 din Constituția României; art. 11 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, care recunoaște oricărei persoane dreptul la o locuinta suficienta; art. 5 lit. e) pct. III din Convenția internationala la care România a aderat prin

Decretul nr. 345 din 14 iunie 1970 , care garantează dreptul la locuinta; art. 25 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care stipulează ca orice om are dreptul la un nivel de trai decent, care include și dreptul de a avea o locuinta.

Întrucît prin Încheierea din 27 mai 1993 Curtea Suprema de Justiție nu-și exprimase opinia în legătură cu excepția ridicată potrivit

art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , ulterior, la 14 iulie 1993, completul de judecată și-a completat încheierea inițială, precizînd ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În vederea soluționării excepției au fost solicitate, în baza

art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , puncte de vedere Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului.

În punctul de vedere exprimat, Senatul considera ca excepția este neîntemeiată deoarece

art. 22 din Legea nr. 5/1973

stabilește criteriile legale de atribuire a beneficiului contractului de locațiune, iar în cazurile în care indreptatirea este egala, litigiul se rezolva pe baza criteriilor de preferinta îndeplinite de fiecare dintre soți, dând prioritate intereselor minorilor.

Guvernul a considerat și el ca dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 5/1973

nu contravin Constituției, deoarece atribuirea dreptului de folosință a unei anumite locuințe nu poate fi considerată ca aducind atingere dreptului subiectiv al unei persoane de a avea o locuinta. O hotărâre judecătorească pronunțată în aceasta materie nu poate fi echivalenta cu interzicerea dreptului de a avea o locuinta, ci numai a dreptului de folosință a domiciliului comun, de către unul dintre soți, ca urmare a vatamarii grave a raporturilor dintre ei, situație care face conviețuirea imposibila și justifica desfacerea căsătoriei.

Camera Deputaților nu și-a exprimat punctul de vedere.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului și Guvernului, susținerile părților, concluziile procurorului și vazind dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 5/1973 , art. 16, art. 20 și art. 144 lit. c) din Constituție, retine următoarele:

În dosarul aflat pe rol se pune, de fapt, problema de a constata dacă

art. 22 din Legea nr. 5/1973

este sau nu în conformitate cu prevederile Constituției României, intrata în vigoare în anul 1991.

În acest articol se stabilește ca: "În caz de divorț, dacă sotii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinta folosește soțului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soțului care a obținut divorțul.

În toate celelalte situații instanța care pronunța divorțul va hotărî care dintre soți va avea beneficiul contractului privitor la locuinta".

Se pune în discuție concordanta acestor prevederi legale cu art. 16 și 45 din Constituție, cu art. 25 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu art. 11 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, cu art. 5 lit. c) pct. III din Convenția internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, cu dispozițiile cuprinse în Convenția cu privire la drepturile copilului, (ratificată de România în anul 1990), îndeosebi în art. 3, 16 și 27.

Fața de art. 16 din Constituție, care consacra egalitatea în drepturi, textul legal se afla în deplina concordanta. De altfel,

art. 22 din Legea nr. 5/1973

nici nu pune în discuție o asemenea regula constituțională de tradiție, ci stabilește cum trebuie să procedeze judecătorul. Acest articol permite părților un acord în rezolvarea litigiului privind beneficiul contractului de locațiune, iar în lipsa acestuia obliga instanța sa protejeze interesul copilului minor. Atunci când spune ca beneficiul contractului privitor la locuinta folosește soțului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, legea valorifica prioritar dreptul copilului la locuinta, iar aceasta prioritate rezultă și din art. 45 alin. (1) din Constituția României potrivit căruia "Copiii și ținerii se bucura de un regim special de protecție și de asistența în realizarea drepturilor lor". Mai mult, Convenția cu privire la drepturile copilului (ratificată de România prin Legea nr. 18 din 27 septembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990), stabilește, îndeosebi în art. 3, 16 și 27 ca în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie ca sunt luate de către instituții publice sau private de protecție socială, de către tribunale, autorități administrative sau organe legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie un criteriu primordial; cît privește dreptul copilului la un nivel de viața satisfăcător, statele părți vor adopta măsuri corespunzătoare, ținând cont de condițiile naționale și în limitele mijloacelor lor, pentru a ajuta părinții și celelalte persoane având în îngrijire copii de a pune în aplicare acest drept și a oferi, în caz de nevoie, o asistența materială și programe de sprijin, îndeosebi în ce privește alimentația, îmbrăcămintea și locuinta. Aceasta convenție, în temeiul art. 11 din Constituție, face parte din dreptul intern și este aplicabilă, în temeiul art. 20 din Constituție, în speta. Textele constituționale și din convenție, invocate aici, stabilesc un drept de preferinta în favoarea copilului minor, iar

art. 22 din Legea nr. 5/1973

face același lucru, de unde rezultă o corespondenta deplina și perfect aplicabilă în speta dedusă judecații.