Decizia nr. 478/2006

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Mihaela Cîrstea - procuror

Mădălina Ștefania Diaconu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Constantin Crețu în Dosarul nr. 8.822/C/2005 al Curții de Apel Timișoara - Secția civilă.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 25 ianuarie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 8.822/C/2005, Curtea de Apel Timișoara - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Excepția a fost ridicată de către Constantin Crețu cu prilejul soluționării unui recurs civil.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că textul criticat face posibilă ipoteza ca, după pronunțare, judecătorii aceleiași instanțe - chiar dacă nu judecătorii aceleiași cauze și în altă cale de atac - să se pronunțe din nou în aceeași cauză, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 21 alin. (1), art. 52 alin. (3), art. 73 alin. (3) și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, referitoare la statul român, accesul liber la justiție, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, categoriile de legi și la înfăptuirea justiției.

Curtea de Apel Timișoara - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate nu este întemeiată.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Avocatul Poporului apreciază că textele legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dispoziții potrivit cărora: "După pronunțarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale."

În susținerea neconstituționalității acestor texte de lege autorul excepției invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 21 alin. (1), ale art. 52 alin. (3), ale art. 73 alin. (3) și art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție, referitoare la statul român, accesul liber la justiție, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, categoriile de legi și la înfăptuirea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Din motivarea autorului excepției reiese faptul că acesta ar critica mai degrabă soluția legislativă cuprinsă în

art. II din Legea nr. 219/2005

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000

pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, care a prevăzut judecarea recursurilor de către curțile de apel, deși acestea au soluționat anterior apelul în aceeași cauză. Cu toate acestea, textul de lege indicat de autorul excepției în motivare și la care acesta se raportează în mod expres nu este cel al

Legii nr. 219/2005 , ci al art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, care, în opinia autorului excepției, este neconstituțional, deoarece împiedică judecătorul să revină asupra părerii sale după pronunțarea hotărârii. Astfel, se consideră că, în situația în care, conform reglementărilor de procedură conținute în

Legea nr. 219/2005 , calea de atac a recursului va fi soluționată de aceeași instanță care s-a pronunțat deja în apel, art. 258 din Codul de procedură civilă îl va constrânge pe judecător să își păstreze soluția, el neputându-și schimba opinia, ceea ce face iluzoriu controlul ierarhic al hotărârilor judecătorești.

Curtea constată că această susținere este neîntemeiată. Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor constituționale ale art. 126 alin. (2), legiuitorul are competența de a stabili atât căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, cât și procedura de exercitare a acestora. Cu toate că, prin efectul

Legii nr. 219/2005 , aceeași instanță urmează să soluționeze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, această soluție legislativă nu relevă nici un fine de neconstituționalitate. Soluționarea aparține unor complete cu o compunere diferită, iar părțile beneficiază de toate drepturile și garanțiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea acestuia într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, critica de neconstituționalitate cu privire la art. 258 din Codul de procedură civilă se întemeiază pe o interpretare greșită a acestuia. Principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate nu numai că nu încalcă prevederile Constituției, ci, dimpotrivă, reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamental al statului de drept.

Principiul autorității lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunțată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu mențiunea că părții nemulțumite îi rămâne însă posibilitatea de a cere îndreptarea greșelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre.

De altfel, acest principiu fundamental al procedurii civile, recunoscut în numeroase țări de drept româno-germanic, este consacrat și în dreptul anglo-saxon sub numele de functus officio, adagiu din care decurge faptul că, după pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluției rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea Curții de Apel a Angliei În re St. Nazaire Co. din 1879, sau jurisprudența mai recentă a Curții de Apel Federale a Canadei, spre exemplu în Speța A-463-90 din 1991).

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Constantin Crețu în Dosarul nr. 8.822/C/2005 al Curții de Apel Timișoara - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 iunie 2006.