Decizia nr. 49/1994

Curtea Constituțională a fost sesizată la 20 aprilie 1994, de către 60 de deputați, și anume: Ion Ratiu, Otto-Ernest Weber, Ioan Diaconescu, Remus-Constantin Opris, Razvan Dobrescu, Mircea Ioan Popa, Sergiu George Rizescu, Aurelian Paul Alecu, Sorin Victor Lepsea, Ioan Muresan, Mihail Nica, Gabriel Țepelea, Petre Dugulescu, Mircea-Mihai Munteanu, Liviu Neculai Marcu, Barbu Pitigoi, Alexandru Sassu, Adriean Videanu, Alexandru Brezniceanu, Constantin Gheorghe Avramescu, Varujan Vosganian, Dan-Florin Trepcea, Sorin Pantis, Teodora Bertzi, Mihnea-Tudor Ionita, Vasile Mindroviceanu, Stelian Tanase, Doru Viorel Ursu, Dumitru Calance, Paula-Maria Ivanescu, Dumitru Moinescu, Emil Boros, Teodor Luputiu, Ion Gurau, Mihai Chiriac, Viorel Lixandroiu, Corneliu-Constantin Ruse, Nicolae Alexandru, Mihaita Postolache, Dragos Enache, Constantin Arhire, Alexandru Ota, Aristide Nelu Dragomir, Smaranda Dobrescu, Florian Bercea, Constantin Ionescu, Emilian Bratu, Alexandru Simionovici, Radu Livezeanu, Ion Berciu, Tudor Gavril Dunca, Gavril Dejeu, Valentin Argesanu, Gheorghe Comanescu, Mihail Bucur, Ion Hui, George Stanescu, Ion Dinu, Vasile Gheorghe, Victor Pop și Mircea Ciumara, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 22 din Legea privind impozitul pe venitul agricol.

De asemenea, Curtea Constituțională a fost sesizată la data de 21 aprilie 1994 de către 54 de deputați, și anume: Ervin Zoltan Szekely, Matei Barna Elek, Zsolt Szilagyi, Eugen Matis, Gheorghe Tokay, Laszlo Zsigmond, Iosif Alfred Mazalik, Francisc Pecsi, Ion Gurau, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Gheorghe Cristea, Florian Ion Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Dinu, George Stanescu, Petru Litiu, Vasile Mindroviceanu, Benedek Nagy, Zoltan Szilagy, Alexandru Konya Hamar, Ludovic Rakoczi, Mihai Chiriac, Vasile Popovici, Dumitru Moinescu, Alexandru Dumitru Radu, Teodor Luputiu, Nicolae Alexandru, Emil Boros, Ioan Nemeth, Karoly Kerekes, Iuliu Vida, Attila Varga, Istvan Antal, Emeric Dumitru Borbely, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Dumitru Ifrim, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ion Strachinaru, Ioan Sorin Marinescu, Nestor Calin, Alexandru Sassu, Vasile Bran, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Viorel Lixandroiu, George Iulian Stancov, Constantin Berechet, Gheorghe Tarna, Ferenc Asztalos, Mihaita Postolache și Zsolt Zoltan Fekete, cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1 alin. 1 din aceeași lege.

La 25 aprilie 1994, Curtea Suprema de Justiție a sesizat Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 2 alin. 2, ale art. 8 alin. 1 și ale art. 16 din Legea privind impozitul pe venitul agricol.

Grupul de 60 de deputați contesta neconstituționalitatea dispozițiilor art. 22 din legea în discuție pe motiv ca acestea contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) și art. 78 din Constituție care prevăd ca legea dispune numai pe viitor și ca ea intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei.

Grupul de 54 de deputați considera ca dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea privind impozitul pe venitul agricol, prin care sunt exonerate de la plata impozitului societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, aduc atingere principiului constituțional al egalității formelor de proprietate.

Curtea Suprema de Justiție, în sesizarea înaintată Curții, arata, în esenta, ca: impozitul trebuie să vizeze un drept cert (cel de proprietate) și nu expectativa acestuia; dispozițiile art. 2 alin. 2 din legea în discuție, prin instituirea unei impozitări pe terenuri necultivate, contravine art. 53 alin. (2) din Constituție potrivit căruia sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justa a sarcinilor fiscale; art. 16 din lege este neconstitutional pentru ca prevede pentru persoanele din comune un număr mai mic de cai de contestare administrativă decît pentru persoanele din orașe și municipii; art. 8 alin. 1, prevazind răspunderea solidară a unor categorii de persoane, contravine art. 53 alin. (2) din Constituție pentru că nu constituie o justa fiscalitate.

Potrivit

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională a solicitat celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului punctul lor de vedere asupra sesizarilor primite.

Camera Deputaților a comunicat ca toate criticile aduse sunt nefondate, datorită următoarelor considerente:

1. Societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat plătesc impozit pe profit și impunerea lor separat pe venitul agricol ar insemna o alta modalitate de impozitare, ceea ce, evident, ar fi neconstitutional.

2. Cît privește esenta legii, ea nu se referă la impozitul pe terenuri agricole, ci pe venitul obținut din activitățile agricole, indiferent dacă exista sau nu titlu de proprietate. Ca, în nici o legislație europeană impunerea veniturilor nu este legată de proprietar, ci de calitatea unei persoane de a obține venituri. Dacă ar fi altfel, s-ar crea inechitati prin faptul ca o mare categorie de cetățeni ai României, care realizează venituri, nu ar avea obligația de a plati impozite, ceea ce ar constitui un tratament discriminatoriu față de alte categorii de cetățeni care realizează venituri din alte surse.

3. Este nejustificată critica relativă la impozitarea terenurilor necultivate, cita vreme exista calea contestarii unei astfel de impozitări abuzive, dacă se dovedește ca terenurile respective nu mai sunt cultivabile, fie datorită degradării temporare a solului, fie din cauza scoaterii definitive a acestuia din terenurile agricole. Ca acest punct de vedere este fidel funcției sociale a proprietății în virtutea căreia un teren nelucrat nu justifica conservarea terenului în proprietate, acest lucru nu poate genera exonerarea de plată impozitelor pe venitul agricol.

4. În cazul căilor de contestare administrativă, numărul acestora pentru cetățenii din comune este mai redus, prin lipsa unor verigi financiare la nivelul comunelor.

5. Cît privește solidaritatea instituită de art. 8 din legea în discuție, ea este constituțională, fiind conformă cu principiul ca toți cei care beneficiază de veniturile agricole sunt răspunzători de plată impozitelor, dispozițiile art. 53 alin. (2) fiind astfel respectate.

6. Nu este neconstitutional nici art. 22, deoarece legea intră în vigoare după data publicării ei în Monitorul Oficial al României și urmează să fie aplicabilă numai veniturilor obținute după această dată, orice impunere anterioară fiind prohibita. Ca, deci, adoptarea, publicarea și intrarea în vigoare a legii în cursul anului calendaristic nu încalcă prevederile constituționale, urmînd ca Ministerul Finanțelor sa stabilească prin "norme speciale" modul de impunere a veniturilor realizate de contribuabili, potrivit prevederilor legale.

În punctul de vedere exprimat de Senat se considera ca art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2, art. 8 alin. 1, art. 16 și art. 22 din Legea privind impozitul pe venitul agricol sunt constituționale deoarece:

1. Legea în discuție nu se referă la proprietate, asa cum se susține prin sesizări, ci la veniturile ce se pot obține de pe terenurile agricole, venituri ce sunt supuse impozitării.

2. Datorarea de impozit pe venitul agricol și de către cei care au terenuri, dar nu le cultiva, se înscrie în obligația oricărui cetățean de a cultiva terenul pe care îl deține.

3. Existenta unei cai administrative de atac, în plus, pentru contribuabilii localităților urbane are în vedere ca aceste localități au în structura financiară unități capabile sa rezolve contestațiile, pe când comunele nu au asemenea unități. Contribuabilii au doua cai administrative de atac, la care se adauga cea judecătorească, cu trei grade de jurisdicție, potrivit prevederilor art. 21 din Constituție.

4. Prevederile art. 8 alin. 1 din lege nu sunt neconstituționale, ci echitabile, deoarece stabilesc pentru beneficiarii venitului impozabil obligația solidară la plata impozitului.

5. Premisa excepției de neconstituționalitate este gresita, deoarece, absolutizând, potrivit

art. 10 din Legea nr. 18/1991 , și titlurile-model pot fi incerte, ca și adeverintele provizorii, de vreme ce pot fi anulate prin justiție.

Guvernul a cerut, de asemenea, constatarea integrală a constituționalității legii din următoarele motive:

1. Stabilirea unui impozit pe venitul agricol pentru societățile comerciale constituite pin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, în condițiile existenței impozitului pe profit, reprezintă o dubla impunere.

2. Principiul neretroactivitatii legii nu a fost încălcat, deoarece obiectul impunerii pe venitul agricol este legat de valorificarea recoltarii care are loc în ultimele luni ale anului, deci după ce legea va intra în vigoare. De asemenea, venitul agricol este global și el nu poate fi defalcat pe luni sau trimestre, ca în cazul altor tipuri de venituri, motiv pentru care și plata impozitului se face numai după stringerea și valorificarea recoltei, adică 50% până la 1 septembrie și 50% până la 15 noiembrie.

3. Atât din titlu, cît și din întreaga economie a legii se desprinde faptul ca aceasta vizează impozitarea venitului agricol și nicidecum proprietatea agricolă. Faptul ca, deși reconstituit, dreptul de proprietate nu este încă atestat printr-un titlu de proprietate ori printr-o adeverinta, ori printr-un certificat de punere în posesie, nu poate conduce la concluzia inexistentei sale. De altfel, chiar

Legea fondului funciar nr. 18/1991

prevede că, până la eliberarea titlului de proprietate, adeverintele țin loc de titlu.

4. În legătură cu impozitarea pentru veniturile nerealizate din terenurile necultivate, aceasta este cunoscută în numeroase tari (Franța, Turcia, Spania, Polonia etc.), apelându-se la determinarea unui cuantum prestabilit de venit impozabil pe cale forfetara, dar aceasta numai pentru terenuri necultivate din vina posesorilor sau a proprietarilor lor. Nicaieri în lege nu se impozitează venituri de pe terenuri degradate sau improprii cultivarii, ci, dimpotriva, se presupune cultivabilitatea lor, cît timp impozitul este stabilit pe categorii de folosință și zone de fertilitate.

5. Nu exista nici o discriminare în numărul de cai de atac pe cale administrativă, datorită organizării în teritoriu a organelor financiare.

6. În sfârșit, răspunderea solidară nu infringe principiul constituțional al justei așezări a sarcinilor fiscale, deoarece se au în vedere persoanele care gospodăresc împreună cu contribuabilul și beneficiază de veniturile agricole obținute de acesta, fiind membri ai familiei lui.

În temeiul art. 12 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, judecătorul-raportor a solicitat relații suplimentare din partea Ministerului Finanțelor și a solicitat un punct de vedere științific din partea domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu de la Facultatea de Drept a Universitatii București.

Ministerul Finanțelor a înaintat o nota care confirma cu o argumentatie mai ampla punctul de vedere al Guvernului.

Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu a opinat ca în speta nu se poate vorbi de încălcarea principiului constituțional al legalității formelor de proprietate privată, deoarece art. 41 alin. (2) din Constituție stabilește doar principiul ocrotirii egale a dreptului de proprietate privată și nicidecum principiul impozitării egale a titularilor drepturilor de proprietate privată. Or, art. 53 alin. (2) din Constituție consacra principiul asezarii juste a sarcinilor fiscale și nu principiul egalității impozitării.

Cu privire la critica relativă la art. 22 din lege, s-a opinat ca el contravine art. 15 alin. (2) din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor; or, aplicarea ei de la 1 ianuarie 1994 înseamnă, incontestabil, retroactivitate, iar efectele ei nu sunt scuzabile prin caracterul anual al venitului agricol.

Relativ la caracterul legii s-a opinat ca aceasta reglementează impozitul pe venitul agricol, indiferent de caracterul cert ori incert, provizoriu ori definitiv, al titlului de proprietar agricol.

Se considera că nu exista discriminare în legătură cu căile de atac, atita vreme cît se poate face plîngere la judecătorie împotriva soluției date de Ministerul Finanțelor.

Cu privire la solidaritate, se arata ca ea operează cu reguli aplicabile în dreptul civil, or, prin legea în cauza, se consacra norme de drept fiscal, care au reguli proprii în legătură cu stabilirea impozitării. Chiar și în dreptul civil solidaritatea debitorilor este admisă ca excepție de la principiul divizibilitatii, când este expres prevăzută de lege sau prin convenția părților. Ca, deci, consacrarea solidarității prin lege nu este contrară principiului prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituție, constituind, dimpotriva, o consacrare a acestei dispoziții constituționale.

Curtea Constituțională, în temeiul

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca prin competența să soluționeze cele trei sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale

art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

Având în vedere ca sesizările de neconstituționalitate sus-menționate privesc aceeași lege, prin Încheierea din 4 mai 1994 s-a dispus conexarea lor.

Fața de cele arătate,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

ținând seama de cele trei sesizări primite, de punctele de vedere exprimate de Senat, Camera Deputaților și Guvern, de relațiile comunicate de Ministerul Finanțelor, de opinia prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu și de rapoartele judecătorului-raportor, în temeiul prevederilor art. 144 lit. a) și ale art. 145 din Constituție și ale

art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, retine următoarele:

Sistematizând criticile de neconstituționalitate aduse Legii privind impozitul pe venitul agricol, se constată că acestea sunt:

1. Impozitul trebuie să constituie o obligație corespunzătoare unui drept cert, respectiv dreptul de proprietate și nu expectativa acestuia; ca deci, în fapt, scopul legii este impozitarea proprietății și, sub acest aspect, impunerea persoanelor care nu se afla în posesia unui titlu de proprietate definitiv este neconstitutionala, în raport cu dispozițiile art. 41 și 135 din Constituție (art. 1 din lege).

2. Exceptându-se de la prelevarea impozitului agricol, societățile comerciale care s-au constituit prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat se încalcă principiul constituțional al egalității formelor de proprietate privată; aceste societăți fiind administratori ai terenurilor agricole sunt, deopotrivă, pasibile de plată impozitului pe venitul agricol, căci impozitul pe profit nu este egal cu cel pe venit (art. 1).

3. Este neconstitutionala, în lumina art. 53 alin. (2) din Constituție, impozitarea pentru terenuri necultivate, mai ales în ce privește necultivarea fortuita a unor terenuri, cu atât mai mult cu cît

Legea fondului funciar nr. 18/1991

prevede sancționarea pentru necultivarea terenurilor (art. 2 alin. 2).

4. Instituirea răspunderii solidare pentru anumite categorii de persoane plătitoare de impozit este, de asemenea, neconstitutionala, potrivit acelorași dispoziții constituționale din art. 53 alin. (2) din Constituție (art. 8 alin. 1).

5. Sunt incalcate dispozițiile art. 16 din Constituție relative la egalitatea cetățenilor în fața legii prin faptul ca pentru contribuabilii din mediul rural se prevede un număr mai restrîns de cai de contestare administrativă decît pentru cei din mediul urban (art. 16).

6. În sfârșit, legea este neconstitutionala sub raportul aplicării ei în timp - începând cu întregul an 1994 -, contravenind art. 15 alin. (2) din Constituție care prevede că legea poate dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile, atita vreme cît adoptarea ei a avut loc în luna aprilie a acestui an (art. 22).

În analiza acestor obiecții de neconstituționalitate se constata următoarele:

1. Cît privește critica relativă la scopul legii, ea este neîntemeiată pentru ca Legea privind impozitul pe venitul agricol se declara chiar din titlul ei o lege de impozitare pe venit și nu pe proprietate. Ea corespunde unei concepții fiscale generale potrivit căreia, în principiu, orice venit legal dobândit constituie sursa de impozitare și, implicit, de finanțare a cheltuielilor publice exprimate prin bugetul de stat, afară de cazul unor exceptari justificate pe care însuși legiuitorul le stabilește. În aceste condiții, exprimarea cuprinsă în art. 1 alin. final al legii este strict conformă cu scopul acesteia, consfintind calitatea de contribuabili pentru persoanele care dețin în mod efectiv un teren de pe care realizează venituri, în baza unei adeverinte provizorii sau a unui proces-verbal de punere în posesie. Este în afară de orice indoiala ca, în temeiul unor asemenea acte, persoanele care le dețin exercita o activitate producătoare de venit și ar fi neconform art. 53 din Constituție ca ele să fie exonerate de obligația de a contribui la cheltuielile publice. Aceeași exonerare ar aparea ca discutabila și în perspectiva dispozițiilor cuprinse în Codul civil (art. 548) care, spre pilda, prevăd ca un alt titular de drept decît proprietarul - în speta, uzufructuarul - este obligat, pe timpul folosinței, la toate sarcinile anuale ale fondului, care, după obicei - și deci și după lege - sunt considerate ca sarcini ale fructelor.

În sprijinul concluziei potrivit căreia legea în discuție nu privește terenurile sunt și dispozițiile ei cuprinse în art. 23 prin care se abroga tocmai textele din

Legea privind impozitul agricol nr. 2/1977

care se refereau la impozitele pe terenuri. Astfel, art. 1 reglementa obligația de a plati impozitul pe terenuri al fostelor cooperative agricole de producție, cu trimiteri la termenul de impozit fix pe hectar (art. 2 alin. 2, art. 3 etc.). Art. 11 - propus prin lege spre abrogare - stipula expres pentru gospodăriile populației instituirea impozitului fix pe hectar - și nu pe venit - pentru terenurile aflate în aceasta situație. În același sens, art. 12 și 19 de asemenea propuse spre abrogare.

Premisa rationamentului - impozitarea pe proprietate - nefiind intemeiata, aceeași concluzie este valabilă și pentru consecința ei (neconstituționalitatea impozitării).

2. În legătură cu cea de-a doua obiectie, este de reținut ca dispozițiile art. 1 din lege exceptează de la plata impozitului pe venitul agricol persoanele juridice supuse impozitului pe profit. Reglementarea modalitatii de impozitare a acestora este cuprinsă în

Legea nr. 12/1991

privind impozitul pe profit. În art. 1 al acestei legi, între unitățile plătitoare figurează și societățile comerciale, fără nici o diferentiere.

Exceptarea lor de la plata impozitului pe venitul agricol este justificată deoarece profitul nu reprezintă altceva decît venitul real înregistrat de persoanele juridice respective, în condițiile prevăzute de această lege.

Dacă separat de aceste impozite - în realitate, percepute tot pe venit - persoanele juridice la care se face referire ar plati un alt impozit, suplimentar, și anume cel pe venitul agricol, aceasta ar echivala cu o dubla impunere. Sub raport constituțional și financiar, o asemenea fiscalitate nu este de acceptat, fiind de principiu ca orice venit poate fi impozitat o singură dată.

3. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 2 din Legea privind impozitul pe venitul agricol, impozitul se plătește obligatoriu pe baza normelor de venit stabilite pe hectar, în raport cu zona de fertilitate, zona de favorabilitate și categoria de folosință a terenurilor, conform anexei care face parte integrantă din lege, atât pentru terenurile cultivate, cît și pentru cele necultivate.

Trimiterea la anexa obliga la interpretarea impozitării, ca legală, doar pentru categoriile de folosință acolo cuprinse (terenuri arabile, grădini de legume și zarzavat, vii, livezi, pășuni, fânețe etc.). Deci este exclusa impozitarea pentru alte categorii de teren, neproductive, fiind evidenta intenția legiuitorului de a impozita venitul care, în mod normal, trebuie obținut, aceste categorii de folosință fiind, prin excelenta, producătoare de venit. În aceste condiții, necultivarea lor frustreaza statul de un impozit care este destinat a alimenta bugetul de stat, contribuind astfel la acoperirea echitabila a cheltuielilor publice.

Este adevărat ca, uneori, în situații speciale, obligația de cultivare a terenurilor nu poate fi îndeplinită și aceasta nu din culpa deținătorilor lor, ci datorită naturii terenurilor. Astfel de ipoteze sunt cuprinse chiar în

Legea fondului funciar nr. 18/1991 . Este vorba de terenurile supuse unui proces de degradare sau poluare a solului provocat de fenomene naturale sau cauzat de activități economice și sociale (art. 58), pentru care se pot constitui perimetre de ameliorare (art. 61) sau se întreprind de către proprietari măsuri spre a le face productive (art. 66). În asemenea situații, art. 64 din aceeași lege, în considerarea imposibilității obținerii de venituri de pe astfel de terenuri, a instituit exonerarea integrală de plată a oricăror impozite și taxe pe timpul cît durează ameliorarea lor.

Pentru a se elimina orice posibilitate de impozitare abuzivă și ținând seama de intenția legiuitorului, potrivit celor de mai sus, rezultă ca extinderea obligației de plată a impozitului în considerarea unor terenuri necultivabile este neconstitutionala, contravenind art. 53 alin. (2) din Constituție, în temeiul căruia nu se poate stabili un impozit pe un venit cu neputință de realizat.

Cît despre faptul ca prin

art. 54 din Legea fondului funciar nr. 18/1991

sunt instituite sancțiuni contravenționale pentru necultivarea terenurilor agricole, este de reținut ca, în acest mod, se sancționează nerespectarea unei obligații legale de cultivare a terenurilor proprii folosinței agricole - de altfel, perfect constituțională potrivit art. 41 alin. (6) din Constituție - cunoscută și în alte tari. Statul nu se poate dezinteresa, potrivit art. 135 din Constituție, de modul de realizare a avutiei naționale, chiar când ea constituie obiect al proprietății private. Or, impozitarea reprezintă o cu totul alta problema, neavînd un caracter sanctionar, ci, dimpotriva, stimulator pentru crearea de venit, atât timp cît, deși exista posibilități, terenul nu este cultivat din vina deținătorilor lui.

4. Prevederile art. 8 alin. 1 din Legea privind impozitul pe venitul agricol instituie obligații de solidaritate, în vederea asigurării încasării impozitului.

Faptul ca aceasta solidaritate privește nu numai subiectul impozabil, ci și persoanele care locuiesc, gospodăresc cu contribuabilul și beneficiază împreună cu acesta de veniturile realizate în gospodărie, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituție. Instituirea obligației solidare are în vedere tripla calitate cumulativa a debitorilor de a locui, gospodari și beneficia, împreună cu contribuabilul, de veniturile agricole obținute.

Acești debitori produc împreună cu contribuabilul venitul agricol respectiv și beneficiază de el, astfel încât garanția pe care o reprezintă solidaritatea este justa, în sensul constituțional al termenului cuprins în art. 53 alin. (2), fiind echitabil ca oricine realizează un venit să aibă obligația plății unui impozit.

Argumentele de mai sus sunt cu atât mai justificate în cazul moștenitorilor aflați în indiviziune, întrucît aceștia au chiar calitatea de contribuabili.

5. Cu privire la neconstituționalitatea art. 16 din lege, critica relativă la încălcarea egalității cetățenilor în fața legii - art. 16 din Constituție - sub raportul numărului mai redus de cai de contestare administrativă pentru contribuabilii din mediul rural nu este intemeiata.

Conceptia legiuitorului a fost aceea de a se pune la dispoziția subiectilor impozabili pe venit agricol integralitatea căilor administrative de atac posibile, cu recurs în final - devenit plîngere - la judecătorie, asigurindu-se, în acest fel, liberul acces la justiție, conform art. 21 din Constituție.

Este adevărat ca, spre deosebire de contribuabilii din mediul rural, cei din mediul urban beneficiază de o cale de atac în plus, dar aceasta exclusiv datorită faptului ca în sistemul organelor financiare, în mediul urban, exista un nivel - circumscripția sau administrația financiară - care nu se regaseste în mediul rural.

Deci nu poate fi vorba de o privare de un drept, prin discriminare, ci de o realitate de ordin financiar-organizatoric, care nu poate fi suplinita în nici un fel și, prin consecința, nu are cum sa vina în contradictie cu vreun text constituțional.

6. În legătură cu retroactivitatea legii, este de reținut faptul ca impozitul fiind anual, dar calculat în raport cu venitul realizat pe parcursul acestuia, intrarea în vigoare a legii retroactiv (pe întreg anul 1994) nu poate fi pusă la indoiala, cita vreme art. 22 prevede că ea se aplică începând cu anul 1994.

Ca dovada, același art. 5 din lege face vorbire despre depunerea declarațiilor de impunere până la 1 aprilie pentru anumite categorii de producători; deci nu de culegerea recoltei depinde stabilirea valorii impozabile, ci de valoarea prezumată, potrivit normelor de impozitare cuprinse în anexa la lege, a venitului realizat în raport cu categoria de folosință și cu zona de fertilitate a terenului. Dispozițiile art. 9 din lege prevăd ca organele fiscale au obligația de a întocmi și de a comunică înștiințările de plată contribuabililor cel tirziu până la 15 aprilie inclusiv, or legea a fost votată de Senat la 18 aprilie 1994.

În consecința, nu poate fi contestat faptul ca globalitatea impozitului anual are în vedere totalitatea veniturilor ce se pot realiza în fiecare luna a anului, inclusiv în primavara, anotimp, prin natura lui, productiv pentru anumite categorii de culturi. Or, la momentul actual, o parte din venituri sunt deja realizate și, prin urmare, calculul impozitării lor, conform anexei la lege, nu poate avea decît un caracter retroactiv, contrar deci prevederilor art. 15 din Constituție.

Potrivit art. 78 din Constituție, legea intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Ca urmare în cadrul procedurii de reexaminare prevăzute de art. 145 alin. (1) din Constituție, dacă se va considera ca legea urmează să între în vigoare în anul 1994, este necesar ca în cuprinsul ei să se coreleze termenele prevăzute la art. 5 și 9 în raport cu data intrării legii în vigoare. Desigur, corelarea nu mai este necesară pentru cazul în care se va legifera ca intrarea în vigoare a acestui act normativ să fie în anul 1995.

Având în vedere considerentele expuse,

vazind și dispozițiile art. 144 lit. a) și ale art. 145 alin. (1) din Constituție, precum și prevederile

art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constata ca dispozițiile art. 1, art. 8 alin. 1 și art. 16 din Legea privind impozitul pe venitul agricol sunt constituționale.

2. Constata ca art. 2 alin. 2 din aceeași lege, în partea referitoare la terenurile necultivate, este constituțional numai în măsura în care nu se aplică terenurilor care, prin natura lor, sunt necultivabile.

3. Declara neconstitutional art. 22 din lege. În cazul în care legea va intra în vigoare în cursul anului 1994, în cadrul procedurii de reexaminare este necesară corelarea termenelor prevăzute de art. 5 și art. 9 cu data intrării în vigoare a legii.

4. Decizia se comunică Președintelui României, precum și președintelui Camerei Deputaților și președintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute de art. 145 alin. (1) din Constituție, precum și Curții Supreme de Justiție și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 17 mai 1994 și la ea au participat Vasile Gionea, președinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.