Decizia nr. 115/1994

Vasile Gionea - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Ioan Muraru - judecător

Ioan Griga - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 36 din 27 aprilie 1994 .

La apelul nominal au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Dosarul fiind în stare de judecată, președintele completului acorda cuvintul procurorului.

Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea recursului, casarea deciziei și respingerea excepției de neconstituționalitate, cu motivarea arătată în cererea de recurs.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 36 din 27 aprilie 1994 a fost respinsă ca lipsită de obiect excepția de neconstituționalitate ridicată de Grameni Apostol în Dosarul nr. 5620/1992 al Judecătoriei Tulcea, reținându-se ca prin deciziile nr. 11 din 8 martie 1994 și, respectiv, nr. 32 din 26 mai 1993, Curtea Constituțională a constatat ca art. 248 și art. 223 din Codul penal au fost abrogate parțial conform art. 150 alin. (1) din Constituție, dispozițiile acestora urmînd a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, invocind următoarele motive:

- Curtea Constituțională, constatind abrogarea, și-a depășit competența, incalcind astfel principiul constituțional al separației puterilor în stat;

- soluția respingerii ca lipsită de obiect a excepției de neconstituționalitate, intemeiata pe caracterul obligatoriu al deciziilor nr. 11/1994 și, respectiv nr. 32/1993, închide calea sesizării Curții Constituționale cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta ar privi un bun public nominalizat expres în art. 135 alin. (4) din Constituție;

- nemotivarea deciziei și deci încălcarea dispozițiilor art. 13 ai art. 16 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 261 din Codul de procedură civilă.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd decizia atacată, motivele invocate de recurent, prevederile Constituției, ale Legii nr. 47/1992 și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, constata ca recursul nu este întemeiat.

Primul motiv de recurs privind lipsa competentei materiale a Curții Constituționale de a constata abrogarea unor prevederi legale nu poate fi primit, deoarece, în cazul legilor anterioare Constituției, neconstituționalitatea prezintă un caracter specific, întrucît are o cauza posterioară legii, ce consta în contradictia sa cu textul noii Constituții, ceea ce conduce la abrogarea legii anterioare potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Ca atare, abrogarea constituie nu numai o consecința a aplicării legii în timp, ci și o problemă de constituționalitate, astfel încât critica referitoare la depășirea competentei materiale a Curții Constituționale este nefondata. Totodată, este de menționat ca recurentul nu face distincția între dreptul de a abroga o norma juridică, drept ce revine evident autorităților emitente sau celor ierarhic superioare, și dreptul de a constata abrogarea, ce revine autorităților ce aplica norma juridică. De aceea nu se poate retine ca s-a încălcat principiul separației puterilor, astfel cum se susține prin recurs. Critica din recurs, în sensul că prin soluția pronunțată se considera abrogat și art. 145 din Codul penal, nu are relevanta în cauza, deoarece decizia atacată nu se referă la prevederile sale, iar Curtea Constituțională l-a considerat întotdeauna constituțional, el definind termenul de obștesc (public). În acest sens, Curtea Constituțională a statuat ca ocrotirea preferentiala a avutului obștesc trebuie inteleasa, în lumina Constituției, ca aplicindu-se numai bunurilor ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia soluția respingerii excepției de neconstituționalitate intemeiata pe caracterul obligatoriu al deciziilor nr. 11/1994 și, respectiv nr. 32/1993, închide calea sesizării Curții Constituționale cu orice alta excepție, chiar și atunci când aceasta privește un bun public dintre cele nominalizate în art. 135 alin. (4) din Constituție; de asemenea, nu poate fi acceptat, întrucît nu tine seama de specificul jurisdicției constituționale. În caz de admitere a excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale produce efectele prevăzute de art. 145 alin. (2) din Constituție și de art. 26 din Legea nr. 47/1992 și deci textul anterior Constituției constatat ca abrogat, deoarece potrivit art. 150 alin. (1) din Constituție este contrar acesteia, nu mai poate fi aplicat, fiind scos din legislație, în limita constatării abrogării. În conformitate cu art. 29 din regulamentul sau de organizare și funcționare, Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept. Constatind în drept ca art. 248 și art. 223 din Codul penal sunt abrogate parțial și ca urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție, bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice, rămâne ca fiecare instanța de judecată sa stabilească dacă este vorba sau nu de astfel de bunuri și sa decidă dacă textele referitoare la infracțiunile privind avutul obștesc sunt sau nu aplicabile. Pe de altă parte, dacă Curtea Constituțională este sesizată cu excepții de neconstituționalitate care vizează dispoziții neabrogate, chiar dacă sunt cuprinse în aceleași texte, ea le va cerceta în fond și deci calea sesizării Curții nu este închisă asa cum se susține de către recurent.

Nici cel de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu nemotivarea deciziei, nu este fondat, deoarece, asa cum s-a mai arătat, potrivit art. 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, aceasta statuează numai asupra problemelor de drept. Critica recurentului cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 261 din Codul de procedură civilă nu tine seama de prevederile art. 16 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicțională se completează cu regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, iar compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte. Deci Curtea Constituțională este cea care supune dreptul și confrunta dispozițiile legale cu cele constituționale. De altfel, referirea la deciziile nr. 11/1994 și, respectiv, nr. 32/1993 nu înseamnă o nemotivare, ci, dimpotriva, aplicarea consecventa a dispozițiilor constituționale și legale.

Pentru motivele arătate, recursul declarat de Ministerul Public urmează a fi respins.

Având în vedere prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 25 și 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 36 din 27 aprilie 1994 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 noiembrie 1994.