Decizia nr. 20/1995

Vasile Gionea - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Ion Filipescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de Ministerul Public și inculpatul Dobre Ilie împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 60 din 25 mai 1994.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 8 februarie 1995, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, a aparatorului inculpatului Dobre Ilie și a părții civile, fiind lipsa inculpatul Rupita Nicolae, legal citat, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea Constituțională, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 15 februarie 1995.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Inculpatii Rupita Nicolae și Dobre Ilie au invocat în fața Curții de Apel București, Dosarul nr. 57/1993, și, respectiv, a Curții de Apel Pitesti, Dosarul nr. 587/A/1993, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 149 ultimul alineat din Codul de procedură penală, susținând ca acestea vin în contradictie cu prevederile art. 23 din Constituție.

Prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de neconstituționalitate și a constatat ca dispozițiile art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării dispusă de instanța în cursul judecații poate depăși 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condițiile art. 23 din Constituție.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea Constituțională a constatat, în esenta, următoarele:

- libertatea individuală face parte din valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție;

- prezumția de nevinovatie, ce ce subzistă până la rămînerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, constituie un principiu fundamental prevăzut de art. 23 alin. (8) din Constituție;

- art. 23 alin. (4) din Constituție stabilește condițiile în care se poate dispune arestarea unei persoane, fără a distinge între faza de urmărire sau de judecată a procesului penal;

- art. 149 alineatul final din Codul de procedură penală este constituțional în ceea ce privește posibilitatea arestării, în sensul că aceasta se poate face și în timpul judecații cauzei, dar el devine neconstitutional dacă este interpretat în sensul că durata arestării poate depăși 30 de zile. Pe cale de consecința, în cursul judecării cauzei, la expirarea termenului de 30 de zile, instanța are obligația constituțională sa verifice, din oficiu, dacă se impune menținerea arestării preventive și, în caz afirmativ, poate dispune prelungirea acesteia cu încă cel mult 30 de zile. Dacă se mențin motivele arestării, după expirarea acestui termen, instanța are posibilitatea, în aceleași condiții prevăzute de art. 23 din Constituție, sa prelungească durata arestării, dar de fiecare data până la cel mult 30 de zile.

Împotriva deciziei sus-menționate Ministerul Public a declarat recurs, solicitând casarea deciziei și respingerea excepției ca nefondata. Motivele de recurs invocate vizează, în esenta, următoarele aspecte: condițiile în care poate fi dispusă măsura arestării unei persoane, astfel cum sunt ele prevăzute în art. 23 alin. (4) din Constituție, sunt aplicabile numai în faza nepublica a procesului penal și au ca scop înlăturarea unor eventuale erori sau abuzuri, deoarece în faza judiciară măsura arestării este permanent controlată, putind fi oricând revocată din oficiu sau la cerere.

Împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 60/1994 a formulat recurs și inculpatul Dobre Ilie, care arata că nu este vinovat de fapta săvârșită, ca încadrarea juridică a faptei nu este legală și ca a fost arestat fără sa existe motive care să justifice luarea acestei măsuri.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, cererile de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile orale ale recurentilor prezentate în ședința publică din 8 februarie 1995 și vazind dispozițiile legale ce fac obiectul excepției, precum și cele ale art. 23 din Constituție și ale art. 25 din Legea nr. 47/1992, retine, cu privire la recursurile declarate, următoarele:

Motivul de recurs, potrivit căruia dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție, care reglementează condițiile în care poate fi dispusă arestarea unei persoane, sunt aplicabile numai în faza nepublica a procesului penal, este nefondat. În alin. (4) al art. 23 din legea fundamentală se prevede că: "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul se poate plînge judecătorului, care este obligat să se pronunțe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aproba numai de instanța de judecată". Din aceste dispoziții rezultă ca, întrucît arestarea este o excepție de la principiul libertății individuale, legiuitorul constituant, în scop de protecție a acestui principiu, a reglementat restrictiv condițiile în care o persoană poate fi privată de libertate. De aceea textul constituțional nu distinge între fazele procesului penal. A interpreta altfel, în sensul că art. 23 alin. (4) s-ar aplica numai în faza prealabilă judecații, ar insemna să se limiteze câmpul sau de aplicabilitate și, pe cale de consecința, să se lase lipsit de protecție un drept fundamental în faza judiciară a procesului penal, sustinere ce nu poate fi primită, fiind contrară dispoziției constituționale respective.

Pe de altă parte, nici susținerea în sensul că dispozițiile art. 23 alin. (4) din Constituție au ca scop înlăturarea unor eventuale erori sau abuzuri ce pot aparea în faza nepublica a procesului penal, astfel cum s-a arătat în motivele de recurs ale Ministerului Public, nu este fondată. Potrivit art. 23 alin. (6) din Constituție, eliberarea celui arestat este obligatorie, dacă motivele ce au justificat luarea acestei măsuri au dispărut. Nici aceasta dispoziție constituțională nu distinge între faza prealabilă judecații și faza judecații, astfel încât este abuzivă menținerea măsurii arestării în lipsa existenței, în continuare, a motivelor ce o justifica, în ambele faze ale procesului penal. Astfel încât interpretarea art. 23 alin. (4) din Constituție, în sensul că scopul urmărit ar fi acela de a se preveni eventuale abuzuri numai în faza anterioară judecații, este contrară prevederilor constituționale sus-menționate. Atât procurorul, cît și judecătorul sunt obligați ca, din oficiu, cît și la cerere, să asigure ca durata arestării sa nu depășească limitele determinate de motivele ce o justifica, iar art. 23 alin. (4) din Constituție are alt scop, și anume de a limita la cel mult 30 de zile durata arestării, cu posibilitatea prelungirii ei în vederea asigurării condițiilor necesare bunei administrări a justiției.

În ce privește recursul inculpatului Dobre Ilie, se constată că motivele invocate privesc aplicarea legii, ceea ce este exclusiv de competența instanței de judecată, și nu probleme de constituționalitate, motiv pentru care argumentele invocate nu pot fi reținute.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 23 și al art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public și inculpatul Dobre Ilie împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 60 din 25 mai 1994.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 15 februarie 1995.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.