Decizia nr. 23/1993

Mihai Constantinescu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit prevederilor

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata:

Prin acțiunea ce formează obiectul Dosarului nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca, Episcopia Română Unita cu Roma, cu sediul în Cluj-Napoca, str. Motilor nr. 26, solicita obligarea piritei Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la fața", cu sediul în același municipiu, b-dul Eroilor nr. 10, la eliberarea lacasului de cult de la aceasta adresa.

În motivarea acțiunii, reclamanta Episcopia Română Unita cu Roma arata ca lacasul de cult pe care îl revendica a fost construit și aservit celebrarii serviciilor divine ale membrilor Ordinului calugaresc al franciscanilor, care acționa în cadrul Bisericii Catolice de rit latin. În deceniul patru al acestui secol, printr-un act de liberalitate al Sfintului Scaun, lacasul de cult, împreună cu alte construcții în care era integrat, a fost trecut în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, situație atestata de Cartea Funciară Cluj cu nr. 1457, Seria I, nr. top. 515.

Urmare

Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948 , care a interzis funcționarea Bisericii Române Unite cu Roma, acest lacas de cult împreună cu alte șase din municipiul Cluj-Napoca, proprietate a Bisericii Unite, au fost preluate de reprezentanții clerului ortodox.

Prin

Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989

a fost abrogat

Decretul nr. 358/1948 , iar prin

Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990

s-au stabilit unele măsuri referitoare la situația juridică a lacasurilor de cult și a caselor parohiale, care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) și preluate de Biserica Ortodoxa Română, art. 3 din decret precizînd ca situația juridică a acestor bunuri se va stabili de o comisie mixtă formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credinciosilor din comunitatile pentru care sunt destinate aceste bunuri.

Ca urmare, Biserica Română Unita cu Roma pretinde ca a încercat sa reintre în posesia lacasurilor sale pe o cale amiabila, dar, lovindu-se de refuzul actualilor deținători, a trebuit sa apeleze la justiție. În consecința, bazindu-se pe prevederile art. 480 din Codul civil și pe extrasul din Cartea funciară, a formulat acțiunea în justiție, care a prilejuit ridicarea excepției de neconstituționalitate.

Prin intimpinare, pirita Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la fața" solicita respingerea acțiunii ca neîntemeiată, apreciind ca aceasta contravine dispozițiilor

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica).

În fapt, se susține ca după desființarea prin lege a cultului greco-catolic, toate lacasurile de cult au revenit Bisericii Ortodoxe Române, iar, între timp, marea majoritate a credinciosilor cultului greco-catolic a trecut la cultul ortodox.

Pirita susține ca în lacasul de cult care îi aparține din anul 1948 se oficiaza toate serviciile religioase pentru un număr de 5 parohii; la recensământul efectuat în anul 1992 a rezultat ca marea majoritate a credinciosilor din aceste parohii a rămas ortodoxa, astfel încât nu exista nici un motiv sa nu ramina în continuare lacasul de cult tot Parohiei Ortodoxe Române "Schimbarea la fața", chiar dacă aceasta nu și-a intabulat dreptul de proprietate.

De asemenea, pirita susține ca, prin efectul dispozițiilor

Decretului nr. 177/1948 , Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la fața" a devenit succesoarea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma. În schimb, prin recunoașterea oficială a cultului greco-catolic, potrivit

Decretului-lege nr. 9/1989 , Biserica Română Unita cu Roma nu a devenit succesoarea în drepturi a Bisericii Ortodoxe Române, care exista ca biserica naționala și care, conform principiului simetriei în drept, nu poate fi obligată la predarea lacasurilor de cult către Biserica Română Unita cu Roma decît printr-un act normativ cu putere de lege.

În drept, pirita își întemeiază susținerile pe

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , ce instituie o comisie mixtă care este obligată sa țină seama de "dorința credinciosilor din comunitatile care dețin aceste bunuri", rezultind concluzia ca atita vreme cît hotărârea unei astfel de comisii nu exista, instanța de judecată nu poate dispune evacuarea și predarea lacasului de cult în litigiu.

Reclamanta, Episcopia Română Unita cu Roma, prin concluziile scrise, depuse la dosar pentru termenul din 9 octombrie 1992, solicita înlăturarea apararilor piritei, deoarece ea este proprietara lacasului de cult în accepțiunea Codului civil și a

Decretului-lege nr. 115/1938

privind unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.

De asemenea, reclamanta s-a aparat prin invocarea excepției de neconstituționalitate cu privire la prevederile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , deși, în opinia ei, aceste dispoziții nu sunt incidente în cauza. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată nu pentru ca normele respective ar avea relevanta în rezolvarea cauzei, ci mai ales pentru ca art. 3 reprezintă apărarea principala a piritei.

Cu adresa nr. 625 din 16 decembrie 1992, Episcopia Română Unita cu Roma înaintează Curții Constituționale un memoriu în care-și motiveaza excepția de neconstituționalitate a

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , astfel:

- prevederile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

urmează a fi examinate în contextul legislației române, prin care, în condițiile persecutiei religioase instaurate de regimul totalitar, a fost desființat, în anul 1948, cultul greco-catolic. În acest sens, în memoriul respectiv se menționează în esenta următoarele: a)

Decretul nr. 177/1948

privind regimul general al cultelor religioase conține doua articole, art. 37 și art. 41, care au constituit premisele și instrumentele "legale" ale măsurilor de desființare a Bisericii Române Unite cu Roma (art. 41 interzicea jurisdicția cultelor din străinătate asupra credinciosilor din cuprinsul statului român, iar art. 37 prevedea obligația trecerii credinciosilor de la un cult la altul); b) în intervalul 3 august 1948 (data apariției Decretului nr. 177) și 2 decembrie 1948 (data apariției Decretului nr. 358 privind stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic) au fost arestați toți cei 6 episcopi ai Bisericii Unite, mii de preoti și credinciosi care au refuzat sa treacă la Biserica Ortodoxa, iar bisericile au fost preluate, din dispoziția autorităților statului, de reprezentanții cultului ortodox, cu sau fără forme;

- măsura luată prin

Decretul-lege nr. 9/1989

rezolva numai aspectul declarativ, lasind nesolutionate problemele patrimoniale născute prin aplicarea

Decretelor nr. 177/1948

și nr. 358/1948, în consens cu pactele internaționale care asigura protecția drepturilor omului. În acest sens, se menționează: a) art. 18 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care prevede libertatea de gindire, a conștiinței și religiei, atât în viața publică, cît și în viața privată și art. 30, care interzice expres statului îndeplinirea oricăror acte urmărind distrugerea drepturilor și libertăților omului; b) sub amenințarea măsurilor represive "cei peste 2 milioane de credinciosi greco-catolici au fost trecuți la confesiunea ortodoxa"; c) "Declarația principiilor fundamentale ale justiției relativ la.... victimele abuzului de putere", adoptată de O.N.U. la 29 noiembrie 1985, defineste la pct. 18 drept "victime" persoanele individuale și colective care au suferit pierderi materiale sau atingerea grava a drepturilor fundamentale; d) art. 20 din Constituția României, după care normele internaționale în materia drepturilor omului au prioritate;

- legislația română nu trebuie să constate doar caracterul represiv și nedrept al actelor normative din 1948, cum a făcut-o în baza

Decretului-lege nr. 9/1989 , ci trebuie să înlăture și efectele lor. De aceea se apreciază ca, în realitate, " art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

reprezintă nu numai o simpla eludare a acestor obligații, dar prin jurisdicția sui generis, străină principiilor de drept pe care o instituie, elimina în mod practic posibilitatea examinării litigiilor ce se nasc de către organele de justiție, incalcindu-se astfel art. 21 din Constituție, care prevede accesul oricăror persoane la instanțele judecătorești";

- încredințarea jurisdicției asupra lacasurilor de cult comisiei formate din reprezentanții clericali ai celor două culte, cu interese opuse, constituie, ipso facto, o cauza a blocajului produs de aceste situații în cei patru ani de când a apărut actul normativ. În acest sens, se arata: a) criteriul opțiunii credinciosilor pentru determinarea dreptului de proprietate asupra lacasurilor de cult este nejuridic, pentru ca implica ideea ca bunurile s-ar afla în stare de indiviziune, ceea ce nu rezultă nici din dreptul civil, nici din dreptul canonic; acestea au aparținut întotdeauna cu titlu de proprietate - înscrise ca atare și în mijloacele de publicitate imobiliară - cultului religios exprimat prin formele sale organizatorice; b) nu se spune nimic asupra problemei de a ști cine decide în cazul dezacordurilor dintre membrii comisiilor constituite conform

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 .

Fața de excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanta din Dosarul nr. 7967/1992, pirita Parohia Ortodoxa Română "Schimbarea la fața" arata ca aceasta este neîntemeiată, întrucît, în opinia sa, prin textul

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

nu se încalcă prevederile Constituției. Nu se opune suspendării judecării și sesizării Curții Constituționale.

Întrucît Încheierea inițială din 29 octombrie 1992 de sesizare a Curții Constituționale nu raspundea cerinței legale obligatorii, prevăzută de

art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , aceasta a fost restituită instanței, la data de 13 ianuarie 1993, în scopul exprimarii opiniei sale cu privire la excepția invocată, însoțită și de dosarul cauzei.

Urmare adresei de revenire din data de 26 februarie 1993, Judecătoria Cluj-Napoca remite Dosarul nr. 7967/1992 și Încheierea din 29 octombrie 1992, completată cu opinia sa asupra excepției.

Instanța "apreciază ca excepția de neconstituționalitate invocată de reclamant nu este intemeiata, cu atât mai mult cu cît însăși reclamanta și-a introdus cererea în fața acestei instanțe de drept comun, iar instanța nu a ridicat din oficiu excepția de neconstituționalitate pentru soluționarea cererii formulate de reclamanta, cerere ce a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 480 din Codul civil".

De asemenea, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

și în alt dosar, pe rol la Tribunalul Județean Timiș. În speta, Episcopia Română Unita cu Roma din municipiul Lugoj a chemat în judecata Protopopiatul Roman Ortodox Deta, revendicând, în numele Parohiei din satul Latunas, biserica, cimitirul și casa parohiala din intravilanul satului Clopodia, comuna Jamu Mare, județul Timiș, Judecătoria Deta a respins acțiunea, iar în recurs reclamanta-recurenta a ridicat excepția de neconstituționalitate a

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , invocind, în esenta, aceleași motive care au fost ridicate în cauza de pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, după cum urmează:

- imobilele - biserica cu cimitirul și casa parohiala din intravilanul satului Clopodia, comuna Jamu Mare, județul Timiș - au aparținut cultului greco-catolic din secolul trecut până în anul 1948, an în care locuitorii au fost "convertiti" la ortodoxie, iar bunurile au revenit acestui cult;

- statul, care în 1948 "s-a implicat fără rezerve", acum, după ce proclama libertatea conștiinței și organizarea libera a cultelor cărora le promite sprijin, devine "foarte prudent", restituind doar bunurile preluate de el și lasind "la discretia posesorilor actuali" restituirea lacasurilor de cult (bisericile) și casele parohiale. În susținerea acestei idei, în notele prezentate de Episcopia Română Unita cu Roma din municipiul Lugoj, se arata, citindu-se și Dictionarul limbii române moderne (1958), respectiv Micul dictionar enciclopedic (1972), ca lacasul de cult este de esenta cultului, deoarece acolo se celebreaza cultul și acolo se intilnesc aderentii cultului respectiv;

-

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

încalcă prevederile art. 29 alin. (1), (3) și (5) din Constituție, întrucît fără lacas de cult nu se poate practica un cult;

-

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

încalcă prevederile art. 41 din Constituție cu privire la garantarea proprietății, întrucît "în loc sa ne bucuram de prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor noastre, noi suntem trimiși la un element subiectiv: bunavointa posesorilor actuali care au uzurpat drepturile noastre cu concursul statului";

-

Decretul-lege nr. 126/1990 , prin art. 2, restituie cultului greco-catolic unele imobile, cum ar fi: sediile protopopiatelor, ale episcopatelor, unele școli etc., dar nu restituie principalele bunuri imobiliare, lacasurile de cult și casele parohiale, care sunt în proprietatea bisericii ortodoxe.

În concluzie, se apreciază ca

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

este neconstitutional pentru că nu procedează la o restitutio în integrum a tuturor bunurilor Bisericii Unite cu Roma de care a fost deposedata în anul 1948.

Pirita intimata - Protopopiatul Ortodox Roman Deta - susține ca excepția este neîntemeiată, textul

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

fiind în deplina concordanta cu prevederile constituționale. "Cultele religioase sunt autonome față de stat, existind între ele zone de colaborare bazate pe principiul libertății credinței religioase, Constituția garantind libertatea de existenta a cultelor. Aceste libertăți nu ar fi posibile fără garanțiile constituționale privitoare la patrimoniu, lacasurile de cult neputind fi urmărite sau înstrăinate".

Tribunalul Județean Timiș - Secția civilă, prin Încheierea din 4 martie 1993, indeplinindu-și obligația stabilită prin

art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , opineaza ca prevederile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

sunt consecința consacrării principiilor privind libertatea conștiinței în general și a credinței religioase în special, cuprinse în art. 29 alin. (1) și (2), precum și a autonomiei cultelor față de stat, conform alin. (5), teza I, al aceluiași articol din Constituție.

Pe de altă parte, se arata ca "soluționarea conflictului temporal de legi se asigura conform art. 150 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia legile și celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin acesteia".

Tribunalul amina judecarea cauzei, pentru rezolvarea excepției de neconstituționalitate, la termenul din 26 aprilie 1993.

Curtea Constituțională fiind sesizată de Judecătoria Cluj-Napoca prin Încheierea din 29 octombrie 1992 și de Tribunalul Județean Timiș prin Încheierea din 4 martie 1993, constata ca este competența să soluționeze excepțiile invocate, care au în vedere aplicarea unei dispoziții legale anterioare Constituției după intrarea în vigoare a acesteia.

Deoarece atât în Dosarul nr. 2C/1993, cît și în Dosarul nr. 17C/1993, excepția vizează neconstituționalitatea aceluiași text, respectiv

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , urmare raportului întocmit de judecătorul-raportor în Dosarul nr. 17C/1993, prin Încheierea din Camera de consiliu din data de 13 aprilie s-a dispus conexarea celor două dosare.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

luând act de susținerile părților și de opiniile exprimate de instanțele de judecată, având în vedere dispozițiile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , art. 29 alin. (1), (3) și (5) și

art. 41 din Constituție, precum și prevederile Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Textul invocat ca neconstitutional -

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

- prevede că: "situația juridică a lacasurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica Ortodoxa Română se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credinciosilor din comunitatile care dețin aceste bunuri".

Întrucît ne aflam în prezenta unor dispoziții legale anterioare Constituției, despre care se susține ca sunt contrare acesteia, trebuie soluționat conflictul legilor în timp, în funcție de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.

În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desființat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.

Deci, legea noua poate doar, spre a evita retroactivitatea, sa reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc fiind în prezenta unui nou drept ce se naște în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.

În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a

Decretului nr. 358/1948 .

Fața de cele arătate, rezultă ca noua lege nu poate desfiinta acest drept, ci numai reglementa modalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate ce apartinuse, inițial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolica).

Urmare abrogării exprese a

Decretului nr. 358/1948

prin

Decretul-lege nr. 9/1989 , Biserica Română Unita cu Roma (greco-catolica) este recunoscută oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat și aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepția mosiilor), conform

art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 , bisericii greco-catolice.

Aceasta prevedere legală s-a concretizat în

Hotărârea Guvernului nr. 466 din 19 august 1992

privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăți ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), și predarea acestora către aceasta, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.

Hotărârea menționată aproba lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, pe bază de protocol între actualii deținători și reprezentanții bisericii greco-catolice.

Prin urmare, legiuitorul a înțeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credinciosilor, să se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, prin modalitatea restituirii lor. O situație similară a reglementat și

Legea nr. 18/1991

în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate al taranilor.

În ceea ce privește lacasurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credinciosilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lacasurilor de cult, legiuitorul postrevolutionar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rind a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate și anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri până în 1948 și, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opțiunile credinciosilor din comunitatile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lacasurile de cult și casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferita de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucît, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dăuna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credinciosilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase.

Prevederile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

sunt o dezvoltare fireasca a

Decretului-lege nr. 9/1989 , exprimind, sub aspectul semnificatiei juridice, o unitate conceptuala ce intră în sfera actelor normative prin care se inlatura, după decembrie 1989, nedreptatile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificarile pe care

Decretul-lege nr. 9/1989

le face

Decretului nr. 358/1948

sunt preluate și de

Decretul-lege nr. 126/1990 , care a fost adoptat tocmai pentru a inlatura urmările actului discriminator din 1948. În consecința, nu poate fi primit argumentul după care

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

nu răspunde ideii de inlaturare a consecințelor "persecutiei religioase instaurate de regimul totalitar".

Nu se poate spune, în mod rezonabil, ca reglementările postrevolutionare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susține dacă aceste reglementări se rezumau numai la

Decretul-lege nr. 9/1989 , dar în condițiile

Decretului-lege nr. 126/1990

o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.

Reglementările

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

nu încalcă prevederile constituționale, dimpotriva, respecta principiul general înscris în art. 1 din Constituție, conform căruia statul român este un "stat ... democratic..." și principiul art. 29 alin. (3) al libertății cultelor religioase.

Democrația, concept și fenomen integrator, presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 "ținând seama de dorința credinciosilor din comunitatile care dețin aceste bunuri" rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriasilor. După cum rezultă din datele oficiale privind Recensământul populației din 7 ianuarie 1992, în județul Cluj sunt 70,1% credinciosi ortodocsi și 5,1% credinciosi greco-catolici, iar în municipiul Cluj-Napoca, 65,91% credinciosi ortodocsi și 6,64% credinciosi greco-catolici; de asemenea, din același recensamint rezultă ca în județul Timiș sunt 78,2% credinciosi ortodocsi și 1,2% credinciosi greco-catolici, iar în municipiul Lugoj, 75,91% sunt credinciosi ortodocsi și 1,79% credinciosi greco-catolici.

Libertatea cultelor religioase implica nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală exista credinciosi ortodocsi și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriasilor pentru determinarea destinației lacasurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritara a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar insemna ca, în mod nejustificat, credinciosii ortodocsi majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsura luată împotriva voinței lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu buna-credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți. Este de la sine înțeles ca în ipoteza reconstituirii proprietății, facindu-se abstractie de opțiunea majorității, ar insemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. O asemenea măsura ar încalcă și prevederile art. 29 din Constituție, care consacra libertatea cultelor religioase, cu cele doua acceptiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat. Mai mult, o asemenea măsura ar nesocoti și prevederile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta și de respect reciproc" - și alin. (4) al aceluiași articol - "în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucît este de natura sa impună majorității voința unei minorități. În schimb, soluția legală, potrivit căreia situația juridică a lacasurilor de cult și a caselor parohiale se stabilește de o comisie mixtă a reprezentanților clericali ai celor două culte religioase, tine cont de egalitatea cultelor și de spiritul de toleranta religioasă ce trebuie să domine relațiile dintre ele, iar criteriul social al voinței majoritare a credinciosilor corespunde unui principiu democratic al soluționării unui conflict de interese ce privește o comunitate în funcție de voința majoritara în cadrul acesteia.

De principiu, o măsura abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lacasurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opțiunea majorității credinciosilor la data adoptării acelei măsuri.

Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în concret, ținând seama de voința credinciosilor majoritari în prezent.

Numai în felul acesta soluția este morala și juridică.

Cît privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, de asemenea, nu se poate retine o contradictie în privinta

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

față de pactele internaționale. Constituția României, prin art. 20, asigura receptarea în dreptul intern a normelor internaționale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decît se pune norma interna în consonanta cu normele internaționale care consacra principiul libertății omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul tolerantei între culte, interzicind statului sa exercite orice acțiuni de natura a îngrădi libertatea omului la religie.

Dacă statul ar fi dat o norma imperativa, atribuind lacasurile de cult și casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, aceasta soluție ar fi constituit o presiune inadmisibila la adresa credinciosilor, care fac parte din biserica astfel expropriata, de trecere la biserica reimpropriata.

Pe de altă parte, susținerea ca

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

reprezintă o jurisdicție sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată.

Decretul-lege nr. 126/1990 , prin art. 3 la care ne referim, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituțional, autonomia cultelor față de stat, pregatindu-se terenul pentru viitoarea Constituție. De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susține ca o norma stabilită de stat - care, în virtutea dreptului sau regalian, putea sa stabilească la acea data orice, nefiind îngrădit de Constituție - ce da în competența unei comisii mixte, formată din reprezentanții cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor de drept". Dimpotriva, aceasta soluție este evident conformă principiilor constituționale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte și stat. Ea nu ingradeste posibilitatea cultelor de a se adresa justiției, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opțiunea majorității credinciosilor.

Importanța textului de lege ce face obiectul excepției consta tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coercitiune de vreun fel și de a lasă deplina libertate celor două culte sa hotărască, ținând seama de "dorința credinciosilor din comunitatile care dețin aceste bunuri".

Fața de cele arătate, rezultă, de asemenea, ca soluționarea excepției referitoare la

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

este esențială pentru rezolvarea cauzei, și deci obiecția Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca că nu ar avea incidența este nejustificată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 24 alin. (2) și

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , în unanimitate,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondate excepțiile de neconstituționalitate a

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 , ridicate de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. Motilor nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolica) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. Ion Pop Banateanu nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Județean Timiș.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la 27 aprilie 1993.