Decizia nr. 758/2012

Articolul 42

, astfel cum era reglementat anterior modificării prin Legea nr. 60/2012 , prevedea că, în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil. Autorul arată că această măsură nu putea fi luată potrivit vechilor reglementări, existente la nașterea motivelor de divorț, fiind exclusă posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispozițiilor constituționale privind neretroactivitatea legii. Cât privește prevederile

art. 45 din Legea nr. 71/2011 , consideră că acestea contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât se limitează dreptul la despăgubire, prevăzut de art. 388 din Codul civil, doar la cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

Tribunalul Alba - Secția I civilă apreciază că prevederile criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că prima cerere de divorț a fost introdusă în 1996, apoi în 1999, 2009 și 2010, toate cererile fiind introduse de Ovidiu Andreiu și respinse pe motivul că acțiunea este neîntemeiată, nedovedindu-se culpa pârâtei în desfășurarea relațiilor de familie. Instanța apreciază că

art. 42 din Legea nr. 71/2011

nu aduce atingere principiului constituțional statuat de art. 15 alin. (2). Consideră că suntem în prezența unor relații de familie care au caracter personal, motivele de divorț existând anterior apariției noului Cod civil, persistând și după intrarea în vigoare a acestuia. Având în vedere dinamica relațiilor sociale, divorțul nu trebuie privit ca o sancțiune, ci ca un remediu pentru ambele părți. Apreciază că nici art. 45 din aceeași lege nu încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 16, întrucât cuprinde o reglementare nouă și este firesc ca aceasta să opereze pentru viitor, fără ca această prevedere să afecteze drepturile părților.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că

art. 42 din Legea nr. 71/2011

nu contravine principiului neretroactivității legii, atâta vreme cât motivele de divorț au existat și anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, persistând și după intrarea în vigoare a acestuia. Totodată, consideră că art. 45 din aceeași lege nu aduce atingere principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 42 și

art. 45 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

La momentul invocării excepției, prevederile art. 42 și

art. 45 din Legea nr. 71/2011

aveau următorul conținut:

- Art. 42: "În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil.";

- Art. 45: "Dispozițiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil."

Ulterior invocării excepției de neconstituționalitate și sesizării Curții Constituționale, textele de lege criticate au fost modificate și completate prin

Legea nr. 60/2012

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2011

pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a

Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.

În prezent, textele de lege criticate au următorul conținut:

- Art. 42: "(1) În aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorțul se poate pronunța, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei.

(2) Dispozițiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului.";

- Art. 45: "Dispozițiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor și cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestației compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil."

În opinia autorului excepției, prevederile criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivității legii și art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

I. Cât privește prevederile

art. 42 din Legea nr. 71/2011 , Curtea constată că, ulterior sesizării Curții prin Încheierea din 6 aprilie 2012, acestea au fost modificate și completate prin

Legea nr. 60/2012

privind aprobarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2011

pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a

Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.

Curtea urmează a se pronunța asupra constituționalității prevederilor noii reglementări, întrucât soluția legislativă este, parțial, aceeași cu cea dinaintea modificării.

Anterior modificării prin

Legea nr. 60/2012 , art. 42 avea un singur alineat, care stabilea că: "În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a Codului civil."

Articolul 373

lit b) din Codul civil stabilește că divorțul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Este vorba despre divorțul pentru motive temeinice sau divorțul din culpă, art. 373 lit. b) din Codul civil reluând prevederile art. 37 alin. 2 lit. b) din Codul familiei.

Potrivit art. 379 alin. (1) din Codul civil: "În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388."

În prezent, ca urmare a modificării și completării

art. 42 din Legea nr. 71/2011

prin

Legea nr. 60/2012 , acesta are două alineate, care stabilesc că: "(1) În aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorțul se poate pronunța, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei.

(2) Dispozițiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului."

În aceste condiții, Curtea reține că art. 379 alin. (1) din Codul civil, făcând trimitere la art. 373 lit. b), prevede expres în primele două teze necesitatea stabilirii culpei în vederea desfacerii căsătoriei, fie culpa unuia dintre soți, caz în care divorțul se pronunță din vina sau împotriva acestuia, fie culpa ambilor soți, caz în care căsătoria este desfăcută cu această mențiune. Este preluată astfel o mai veche soluție jurisprudențială consacrată și în art. 617 din Codul de procedură civilă. Soluția este parțial diferită de cea clasică numai în situația în care o cerere de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din Codul civil, iar din probele administrate rezultă exclusiv culpa reclamantului, dacă pârâtul nu a formulat, la rândul său, cerere de divorț. În această situație sunt posibile două soluții: reclamantul nu își asumă responsabilitatea pentru destrămarea căsătoriei și cererea sa va fi respinsă sau reclamantul își asumă această responsabilitate și căsătoria se desface din culpa sa exclusivă. În acest din urmă caz (desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului) ne aflăm, aparent, în ipoteza încălcării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă). În realitate, această prevedere nu este în dezacord cu principiul enunțat, atâta vreme cât Codul civil prevede o serie de norme care vor putea fi folosite de soțul inocent pentru sancționarea soțului vinovat, chiar dacă acesta din urmă a formulat divorțul, respectiv: obținerea despăgubirilor prevăzute de art. 388 din Codul civil, obținerea pensiei de întreținere conform art. 389 din Codul civil, obținerea prestației compensatorii în temeiul art. 390 din Codul civil.

Totodată, Curtea reține că, potrivit

art. 42 din Legea nr. 71/2011 , în redactarea inițială, în cazul cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate dispune divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 alin. (1) din noul Cod civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului, numai în măsura în care motivele de divorț subzistă și după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

În acest context, Curtea reține și prevederile

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 , potrivit cărora "Dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare", astfel încât nu data încheierii căsătoriei atrage aplicabilitatea reglementării privind divorțul, ci data la care se pronunță acesta. Aplicabilitatea legii în vigoare la momentul pronunțării divorțului justifică faptul că unele cereri de divorț formulate în conformitate cu dispozițiile Codului familiei ar putea fi soluționate potrivit noului Cod civil. Suntem în prezența unei probleme de drept tranzitoriu, iar nu de retroactivare a legii noi.

Totodată, ca urmare a modificării

art. 42 din Legea nr. 71/2011

prin

Legea nr. 60/2012 , nu se mai face nicio mențiune cu privire la cererile de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, se prevede însă că instanța de judecată poate dispune divorțul în temeiul art. 379 alin. (1) din Codul civil, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei și fără a se mai distinge "în măsura în care motivele de divorț subzistau și după intrarea în vigoare a noului Cod civil". În plus, se prevede cădispozițiile art. 388 din Codul civil privind acordarea de despăgubiri sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, numai dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului.

Curtea constată astfel că, în urma modificărilor operate prin

Legea nr. 60/2012 , sfera persoanelor din culpa cărora instanța poate dispune divorțul, în temeiul art. 379 alin. (1) din Codul civil, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, a fost restrânsă la cazul existenței culpei pârâtului.

Având în vedere atât modificările legislative menționate, cât și susținerile autorului excepției (potrivit cărora posibilitatea desfacerii căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului nu putea fi luată în considerare la momentul nașterii motivelor de divorț, potrivit vechilor reglementări - Codul familiei -, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispozițiilor constituționale privind neretroactivitatea legii), Curtea constată că obiectul criticii nu mai subzistă.

II. În ceea ce privește

art. 45 din Legea nr. 71/2011 , anterior modificării și completării acestuia prin

Legea nr. 60/2012 , acesta stabilea că dispozițiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Prin

art. I pct. 22 din Legea nr. 60/2012

acesta a fost modificat, iar în prezent prevede că "Dispozițiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor și cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestației compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil".

Analizând prevederile legale menționate, Curtea observă că soluția legislativă este parțial aceeași cu cea dinaintea modificării, în plus fiind prevăzut faptul că dispozițiile privind acordarea prestației compensatorii sunt aplicabile, de asemenea, doar în cazurile în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. Prin urmare, Curtea urmează a se pronunța asupra constituționalității prevederilor noii reglementări, întrucât soluția legislativă este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării.

Autorul excepției consideră că prevederile

art. 45 din Legea nr. 71/2011 , în redactarea inițială, contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât se limitează dreptul la despăgubire, prevăzut de art. 388 din Codul civil, doar la cazurile în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

În ceea ce privește sfera de determinare a principiului constituțional al egalității în drepturi, jurisprudența Curții Constituționale este constantă în a statua că acest principiu presupune că la aceleași situații juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic, iar situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. În acest sens sunt

deciziile nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, nr.

135 din 5 noiembrie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, nr.

107 din 13 iunie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr.

202 din 14 aprilie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 16 iunie 2005, nr.

82 din 7 februarie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 13 aprilie 2012.

Aplicând aceste considerente de principiu la analiza prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea constată că situația diferită în care se află soții ale căror motive de divorț sau ivit după intrarea în vigoare a Codului civil derivă din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai concret, din aplicarea principiului general de drept tempus regit actum.

De altfel, Curtea a reținut în mod constant că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări. În acest sens este

Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, prin care Curtea Constituțională a statuat că "respectarea egalității în drepturi, precum și a obligației de nediscriminare, stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate". A se vedea în același sens și

deciziile nr. 820 din 9 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, și nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 și

art. 45 din Legea nr. 71/2011

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009

privind Codul civil, excepție ridicată de Raveca Andreiu în Dosarul nr. 9.168/176/2010 al Tribunalului Alba - Secția I civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 septembrie 2012.