Decizia nr. 64/1995

Curtea Constituțională a fost sesizată, la 30 mai 1995, de către 91 de deputați, și anume: Karoly Kerekes, Alexandru Konya Hamar, Ioan Nemeth, Iosif Alfred Mazalik, Ferenc Asztalos, Istvan Antal, Jolt Zoltan Fekete, Benedek Nagy, Akos Birtalan, Ludovic Rakooczi, Ervin Zoltan Szekely, Iuliu Vida, Matei Barna Elek, Francisc Pecsi, Gheorghe Tokay, Eugen Matis, Imre Andras, Attila Varga, Iosef Nandor Nemenyi, Arpad-Francisc Marton, Francisc Baranyi, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Mircea Ciumara, Gheorghe Cristea, Barbu Pitigoi, Florian Ion-Angelo, Radu Livezeanu, Gavril Dejeu, Mircea Ioan Popa, Sorin Victor Lepsa, Mircea-Mihai Munteanu, Mihail Bucur, Ion Cornita, Vasile Gheorghe Pop, Victor George Stanescu, Petre Dugulescu, Viorel Pavel Costel Paunescu, Emil Teodor Popescu, Mihail Nica, Valentin Vasilescu, Horia Radu Pascu, Teodora Bertzi, Ioan Ghise, Alexandru Athanasiu, Dorel Coc, Ioan Sorin Marinescu, Smaranda Dobrescu, Ioan Strachinaru, Vasile Mandroviceanu, Alexandru Brezniceanu, Ștefan Ilie, Corneliu-Constantin Ruse, Emil Boros, Laszlo Zsigmond, Paula-Maria Ivanescu, Ion Muresan, Remus-Constantin Opris, Otto-Ernest Weber, Emil Livius Nicolae Puțin, Teodor Vintilescu, Sorin Pantis, Octavian Bot, George Crin Antonescu, Laurentiu Romulus Ioan Jorca, Corneliu Dorin Gavaliugov, Teodor Luputiu, Gheorghe Todut, Victor Bostinaru, Gheorghe Tarna, Dragos Enache, Constantin Arhire, Vasile Popovici, Gheorghe Gorun, Lazar Madaras, Laurentiu Priceputu, Constantin Șerban Rădulescu-Zonner, Ioan Victor Pica, Calin Emil Anastasiu, Liviu Neculai Marcu, Adriean Videanu, Georgica Alexandrache, Nestor Calin, Mircea Popescu, Ion Dinu, Constantin Ionescu, Iuliano Valentin, Constantin Gheorghe Avramescu, Varujan Vosganian și Ladislau Borbely, cu neconstituționalitatea prevederilor art. 23 din Legea privind ajutorul social.

De asemenea, Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 31 mai 1995, de către 25 de senatori, și anume: Dan Constantin Vasiliu, Mircea Boulescu, Cristian Dumitrescu, Ioan Turlacu, Andrei Tugulea, Dumitru Mugurel Ceraceanu, Ovidiu Popescu, Mihail Iurcu, Ștefan-Traian Mocuta, Vasile Strimbu, Alexandru Paleologu, Dumitru Calueanu, Nicolae Manolescu, Ștefan Radoff, Vasile Vetisanu, Ioan-Paul Popescu, Emilian Buzica, Tiberiu Vladislav, Constantin Moiceanu, Sabin Ivan, Ionel Aichimoaie, Sorin Adrian Vornicu Nichifor, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Manea și Matei Boila, cu privire la neconstituționalitatea prevederilor aceluiași text de lege.

La 1 iunie 1995, un număr de 32 de senatori, și anume: Alexandru Paleologu, Emilian Buzica, Vasile Radu, Nicolae Manolescu, Ștefan Radoff, Matei Boila, Ioan Manea, Andrei Tugulea, Constantin Moiceanu, Lajos Magyari, Zoltan Hosszu, Denes Sereș, Gabor Kozsokar, Peter Constantin Buchwald, Bela Marko, Dumitru Calueanu, Emil Negrutiu, Mihail Buracu, Karoly Ferenc Szabo, Nistor Badiceanu, Adrian Sirbu, Valentin Corneliu Gabrielescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Tiberiu Vladislav, Sabin Ivan, Mihail Iurcu, Mircea Boulescu, Ioan Turlacu, Traian Ștefan Mocuta, Vasile Strimbu, Dumitru Mugurel Ceraceanu și Radu Ceontea au sesizat Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 și art. 23 din Legea privind ajutorul social.

Curtea Constituțională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competența să soluționeze cele trei sesizări, care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituție și ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În toate cele trei sesizări se arata ca instituirea, prin art. 23 din legea atacată, a unei taxe de trecere a frontierei este neconstitutionala pentru următoarele motive:

- în proiectul de lege transmis de Guvern către Senat nu a existat nici o propunere de instituire a acestei taxe, ea apărând doar în urma dezbaterilor din Camera Deputaților; ca atare, însuși Guvernul, căruia îi aparține inițiativa legislativă, a considerat ca îi sunt asigurate sursele financiare necesare pentru plata ajutorului social, însă, pe parcurs, cu prilejul dezbaterilor din Camera Deputaților, și-a insusit ideea readucerii în legislație a acestei taxe, după ce Curtea Constituțională constatase, prin deciziile nr. 71/1993 și nr. 75/1994, ca aceasta taxa reprezintă un impediment de ordin financiar în exercițiul dreptului la libera circulație prevăzut de art. 25 alin. (1) din Constituție;

- textul din lege criticat instituie o restrictie, având caracter permanent și de principiu, a dreptului la libera circulație;

- totodată, taxa reprezintă un impediment financiar în exercitarea dreptului la libera circulație, care nu se justifica în sensul aceleiași dispoziții constituționale;

- conform art. 49 alin. (1) din Constituție, exercițiul unor drepturi sau libertăți poate fi restrîns numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor etc.; cum aceasta enumerare este limitativa, ea nu este susceptibilă de extindere;

- precizarea din același text constituțional "după caz" semnifica faptul ca între temeiul constituțional concret, pe de o parte, și măsura de restringere a exercițiului unui drept, pe de altă parte, trebuie să existe o interdependenta, o interconditionare care, în cazul de fața, nu exista;

- taxa constituie o măsura adoptată cu eludarea principiului proportionalitatii prevăzut de art. 49 alin. (2) din Constituție;

- instituirea taxei este contrară principiului asezarii juste a sarcinilor fiscale prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituție, întrucît reprezintă o sarcina fiscală intemeiata pe simplul exercițiu al unui drept constituțional, fără a fi justificată în nici un fel de o prestație a unei autorități publice;

- la adoptarea acestei legi nu s-a ținut seama de Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, ratificată prin Legea nr. 33/1995, care prevede angajamentul ferm al statelor membre ale Consiliului Europei de a nu aduce atingere dreptului persoanelor aparținând minorităților naționale de a stabili și a menține contacte libere și pașnice, peste frontiere, cu persoane care se afla în mod legal în alte state, îndeosebi cu acelea cu care au în comun identitatea etnică, culturală, lingvistica sau religioasă ori patrimoniul cultural, și sa nu aducă atingere dreptului acelorași persoane de a participa la activitățile organizațiilor neguvernamentale atât la nivel național, cît și internațional.

- în sfârșit, ca aceasta restringere a unui drept fundamental garantat de Constituție ar deveni un precedent nedorit, mai ales ca, anterior, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul sesizarilor de fața și, ca atare, la identitate de cauza se impune aceeași soluție.

În sesizarea grupului de 33 de senatori sunt atacate, pe lângă dispozițiile art. 23 din lege, și cele ale art. 6, pe considerentul ca acestea ar contraveni art. 45 alin. (1) și (2) din Constituție, potrivit cărora copiii și ținerii se bucura de un regim special de protecție și de asistența în realizarea drepturilor lor și ca statul acorda alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Astfel fiind, alocația de stat pentru copii se acordă pe baza dreptului subiectiv al acestora, indiferent de starea patrimonială și de veniturile familiei, deci ea ar trebui exclusa din suma veniturilor totale ale familiilor care se ia drept baza pentru calculul valorii ajutorului social.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, sesizările au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul sau de vedere, președintele Camerei Deputaților arata următoarele:

- art. 23 din lege stabilește cadrul juridic pentru constituirea surselor financiare necesare plății ajutorului social conceput ca o incontestabila măsura de ocrotire socială, în considerarea obligațiilor ce revin statului de a lua măsurile ce se impun pentru creșterea calității vieții cetățenilor; potrivit art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție; dispozițiile criticate nu sunt cu nimic contrare practicii anterioare a Curții Constituționale, deoarece destinația taxei (constituirea unor fonduri vizind unele măsuri de protecție socială) este precis determinata - și nu generic - respectiv, alimentarea surselor necesare plății ajutorului social;

- perceperea taxei nu este nicidecum permanenta, cum se susține într-una dintre sesizări, fiind limitată la anul 1995;

- instituirea taxei de trecere a frontierei nu contravine art. 53 din Constituție, deoarece, prin plata ei, cetățenii care călătoresc în străinătate contribuie la cheltuielile publice ale statului în domeniul ocrotirii sociale;

- faptul ca Guvernul nu a prevăzut inițial aceasta sursa de finanțare nu are nici o relevanta; legea este un act al Parlamentului, care exprima voința suverana a acestuia, astfel încât nu are nici o importanța paternitatea legislativă a propunerii în final înscrisă în lege;

- nici pretinsa încălcare a principiului proportionalitatii, prevăzut de art. 49 din Constituție, nu se dovedește intemeiata, pentru ca raportarea taxei la costul unei călătorii în străinătate reprezintă practic un procent infim (mai puțin de 1% din valoarea acesteia), aceasta fără a mai lua în seama alte taxe(pasaport, asigurare etc.), care niciodată nu au fost reclamate ca neconstituționale;

- este de subliniat și faptul ca ajutorul social este suportat în cea mai mare parte de la bugetul asigurărilor sociale de stat și numai în cazul când acesta ar fi neîndestulător s-ar apela la taxele respective;

- cît privește art. 6 din lege, textul nu încalcă nici un drept constituțional al copilului, incluzind în veniturile familiei din care care face parte valoarea alocației de stat ce-i este destinată.

În punctul sau de vedere, președintele Senatului a arătat ca sesizările sunt neintemeiate, pentru următoarele motive:

- libera circulație nu este un drept absolut și nici vreun privilegiu al unei categorii de persoane;

- taxa de trecere a frontierei nu încalcă dreptul la libera circulație, ea fiind instituită printr-o lege: or, însuși textul art. 25 din Constituție prevede că "...legea stabilește condițiile de exercitare a acestui drept";

- sumele stabilite drept taxe sunt foarte mici comparativ cu cheltuielile de deplasare în străinătate, de ordinul sutelor de mii, iar, pe de altă parte, exista și altfel de cheltuieli impuse de asemenea deplasări (taxe de viza, de asigurare, de pasaport etc.) cu privire la care nimeni n-a obiectat vreodata ca ar fi impedimente care ar îngrădi dreptul la libera circulație, la fel ca și în cazul taxelor percepute pentru utilizarea căilor de circulație, despre care nu s-a susținut niciodată ca ar fi neconstituționale;

- toate locurile de trecere a frontierei implica cheltuieli mari legate de dotări suplimentare, noi puncte de trecere etc.; parțial, la acoperirea acestor cheltuieli contribuie și aceasta taxa;

- cît despre faptul ca astfel de taxe ar împiedica exercițiul drepturilor ce revin minorităților naționale, se opineaza ca instituirea unui regim special în acest sens ar insemna un privilegiu care ar încalcă grav egalitatea în drepturi a cetățenilor.

- caracterul echitabil al taxei respective decurge și din faptul ca anumite categorii de persoane, a căror deplasare în străinătate se întemeiază pe justificate ratiuni, sunt scutite, potrivit art. 25 din lege, de plată acestei taxe;

- relativ la art. 6, se arata ca este de necontestat apartenența copilului minor, titular de alocație de stat, la familia de care aparține și, prin urmare, venitul respectiv nu poate fi exclus din suma globală a tuturor veniturilor ce revin familiei, în vederea calculării ajutorului social cuvenit, nici un text constituțional nefiind încălcat prin dispozițiile legale cuprinse în art. 6 din lege.

În punctul de vedere al Guvernului se arata, de asemenea, ca sesizările sunt neintemeiate, deoarece:

- prin lege nu s-a urmărit instituirea, cu caracter de principiu, a unei taxe definitive, ci doar temporar, pentru anul 1995, și numai în considerarea unei incontestabile măsuri de protecție a persoanelor defavorizate - ajutorul social -, în temeiul principiului solidarității sociale, caracteristic oricărui stat care se preocupa de nivelul de trai al cetățenilor săi;

- nici o prevedere a legii nu restringe dreptul la libera circulație; nu exista măsuri de neeliberare a pașapoartelor sau de alta natura care să vizeze un astfel de obiectiv;

- nu este încălcat nici art. 53 din Constituție, plata taxei de trecere a frontierei fiind, dimpotriva, o modalitate prin care cetățenii contribuie la cheltuielile publice impuse de ajutorarea categoriilor defavorizate ale populației;

- taxele respective, raportate la salariul mediu pe economie (261.000 lei) au un caracter neinsemnat: 5,7% pentru suma de 15.000 lei și 1,9% pentru cea de 5.000 lei, fapt care explica, de altfel, frecventa constanta a deplasarilor în străinătate în perioada în care taxa a fost percepută;

- cerințele proportionalitatii nu sunt nici ele incalcate, pentru ca măsura luată nu este disproportionata în lumina scopului social urmărit, cu atât mai justificat în actuala perioada de tranzitie pe care o parcurge țara și dificultățile pe care le intimpina familiile cu venituri reduse, date fiind resursele bugetare existente;

- nu este nevoie de nici o contraprestatie la o astfel de măsura, în cauza fiind exclusiv un obiectiv social declarat chiar în primul articol al legii, deși persoanele care călătoresc în străinătate beneficiază de o serie de servicii (vamale, consulare etc.) care se încadrează în categoria cheltuielilor publice destinate tuturor cetățenilor și care nu pot fi asigurate numai pe seama taxei de pasaport;

- cît privește discriminarea minorităților naționale, ea nu are nici un temei, pentru ca măsura de percepere a taxei are caracter general, nevizând în vreun fel o anumită parte a populației;

- în legătură cu art. 6, se arata ca entitatea la care se raportează legea în vederea acordării ajutorului social este familia și este și firesc să fie luate în calcul toate veniturile acesteia, inclusiv alocația de stat pentru copii;

- cît privește excepțiile de la aceasta regula (bursele de merit ale elevilor și studenților și ajutoarele acordate sotiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu), ele se justifica prin natura lor deosebită; caracterul de venituri cu semnificație de adevărate recompense pentru performanțe deosebite în activitatea de învățământ (primul caz) și situația deficitara evidenta a veniturilor familiei celor plecați sa satisfacă stagiul militar (al doilea caz).

Întrucît sesizările privesc neconstituționalitatea aceleași legi, Curtea a decis conexarea lor.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere cele trei sesizări de neconstituționalitate primite, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, precum și legea ce face obiectul controlului de constituționalitate raportată la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

1. Cu privire la neconstituționalitatea art. 6 alin. (1)

În cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) se reglementează componenta venitului net lunar al fiecărei familii, în raport cu care se stabilește cuantumul ajutorului social, deoarece art. 4 prevede că valoarea acestuia este echivalenta cu diferența dintre sumele prevăzute la art. 3 (81.000 lei pentru familiile formate din 2 persoane, 113.000 lei pentru familiile formate din 3 persoane, 142.000 lei pentru familiile formate din 4 persoane, 169.000 lei pentru familiile formate din 5 persoane și cîte 25.000 lei pentru fiecare altă persoană care face parte din familie) și venitul lunar net al familiei respective. Acest venit lunar cuprinde toate veniturile pe care membrii familiei le realizează, precum și ajutoare și indemnizații cu caracter permanent, acordate potrivit legii, cu excepția burselor de merit pentru elevi și studenți și a ajutorului care se acordă sotiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu.

Într-una dintre sesizări se susține ca ar fi trebuit exceptată alocația de stat pentru copii, ca fiind expresia unui drept subiectiv distinct al acestora, indiferent de starea patrimonială și de veniturile familiei, deoarece prin includerea acestei alocații se încalcă art. 45 din Constituție care asigura un regim special de protecție a copiilor și tinerilor.

În primul rind, includerea alocației de stat pentru copii între veniturile familiilor din care aceștia fac parte nu aduce nici o atingere dispozițiilor de ocrotire specială constituțională, consacrate în art. 45 precitat, critica fiind lipsită astfel de unicul suport constituțional invocat. În adevăr, potrivit acestor prevederi constituționale, statul acorda alocații de stat pentru copii, precum și alte forme de protecție socială. Or, faptul ca aceasta alocație este inclusă printre veniturile familiilor din care copiii fac parte, pentru stabilirea plafonului valoric al ajutorului social, nu afectează cu nimic nici existenta, nici destinația acestor alocații care rămân neschimbate. Asadar, prevederile art. 6 din lege nu se pot afla, în vreun fel, în conflict cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Constituție.

În al doilea rind, nementionarea acestei alocații între veniturile exceptate de la includerea lor în totalul celor realizate de familiile avute în vedere de lege reprezintă expresia unei optiuni exclusive a legiuitorului în materia delimitării acelor venituri considerate ca permanente și semnificative pentru stabilirea venitului net lunar al fiecărei familii. Exceptarile respective au în vedere fie o valoare de recompensa pentru eforturi deosebite în procesul de învățământ, fie situația deficitara, temporară, în care se afla sotiile celor care-și satisfac serviciul militar obligatoriu, asa după cum Guvernul a justificat prin punctul sau de vedere.

În al treilea rind, cenzurarea acestei optiuni pe calea controlului de constituționalitate nu este cu putinta. În adevăr, potrivit competentei stabilite prin Constituție și prin legea sa organică de funcționare, Curtea Constituțională nu dispune de atribuții care să-i permită repararea unor posibile omisiuni ale legiuitorului, pentru ca, într-o asemenea situație, el s-ar substitui organului unic legiuitor al tarii, care este Parlamentul, devenind un legislator pozitiv; or, acest lucru este inadmisibil în sistemul nostru constituțional.

2. Cu privire la neconstituționalitatea art. 23

Legea privind ajutorul social, criticata prin sesizările de fața, prevede la art. 23 următoarele: "În vederea constituirii surselor necesare acoperirii dreptului de ajutor social prevăzut de prezenta lege, în anul 1995 se instituie taxa de trecere a frontierei pentru cetățenii români care se deplaseaza în străinătate în scop turistic sau personal.

Taxa prevăzută la alin. (1) se stabilește la nivelul de 15.000 lei pentru fiecare ieșire din țara și, respectiv, 5.000 lei, în cazul micului trafic de frontieră".

Principalele critici aduse acestui text se întemeiază pe prevederile art. 25, 49 și 53 din Constituție, avîndu-se în vedere practica în materie a Curții Constituționale, exprimată prin deciziile nr. 71/1993, 75/1994 și 139/1994 ale acesteia.

Potrivit art. 25 din Constituție, dreptul la libera circulație în țara și în străinătate, este garantat, legea stabilind condițiile realizării acestui drept. Art. 49 stabilește ca exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrîns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a molarei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrîngerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existenta dreptului sau a libertății. În sfârșit, potrivit art. 53, cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justa a sarcinilor fiscale.

Interpretând aceste texte constituționale, prin cele trei decizii citate mai sus, cuprinzând referiri la caracterul constituțional al taxei de trecere a frontierei, Curtea Constituțională a reținut, în esenta, ca aceasta taxa este constituțională numai dacă nu a urmărit stînjenirea financiară a dreptului la libera circulație, ci exclusiv un obiectiv social, și anume ajutorarea familiilor și persoanelor cu venituri scăzute, această măsură justificindu-se doar prin existenta temporară a unei situații excepționale, din cauza lipsei unor fonduri bugetare, ca instituirea acestei taxe poate fi considerată proporțională cu situația care a determinat-o numai în cazul când perceperea ei se face în considerarea unui drept de protecție social concret, existent în dreptul pozitiv, căci altfel dreptul la libera circulație ar fi grav afectat. În adevăr, asa cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 139/1994, nu s-ar putea retine ca restrîngerea exercițiului unui drept (cel de libera circulație) este proporțională cu situația care a determinat-o dacă aceasta restringere a fost instituită în perspectiva unei măsuri de protecție socială, practic nedefinita și având ca finalitate - prin permanenta și caracterul ei de principiu - instituirea, în realitate, a unei resurse suplimentare de alimentare a fondurilor destinate bugetului asigurărilor sociale de stat. În aceste condiții ar fi afectate deopotrivă și dispozițiile art. 53 alin. (2) din Constituție, pentru că nu s-ar mai putea susține ca, în cauza, ar opera o justa așezare a sarcinilor fiscale ce revin contribuabililor pentru suportarea cheltuielilor publice.

Dispozițiile art. 23 din Legea privind ajutorul social nu contravin nici prevederilor constituționale citate mai sus, nici practicii constante a Curții Constituționale.

Astfel, sub raportul dreptului pozitiv, situația este precis delimitata în raport cu cele anterioare, pentru ca legea de fața, în întregime, instituie o formă concretă de protecție socială, denumita ajutor social. Prin art. 1 se precizează ca destinatarii acesteia sunt familiile și persoanele singure, fără venituri sau cu venituri mici. Scopul legii este ajutorarea acestora în funcție de anumite plafoane valorice de venit și în raport cu numărul membrilor familiei, respectiv pe baza unor criterii obiective. Legea reglementează procedura de stabilire a dreptului la ajutorul social, obligația beneficiarilor de a stărui pentru încadrarea lor în munca, dacă este cazul, cu sancțiuni atunci când se încalcă aceste obligații. Ca atare, era necesar și firesc să se urmărească și stabilirea surselor financiare necesare, în condițiile în care, după cum arata Guvernul, bugetul de stat pe anul 1995 era deja aprobat și nu putea asigura în totalitate aceste resurse. Aceasta cerința era acoperită prin prevederile art. 21 din lege, care stabilesc ca fondurile necesare plății ajutorului social se suporta din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale, din veniturile proprii și din sumele defalcate, cu aceasta destinație, din bugetul de stat. Dat fiind însă nivelul acestor resurse, art. 23 - criticat prin sesizările de fața - prevede că, în vederea constituirii surselor necesare acoperirii dreptului de ajutor social, se instituie taxa de trecere a frontierei în anul 1995 pentru cetățenii români care se deplaseaza în străinătate în scop turistic sau personal, nivelul taxelor fiind cel arătat mai sus.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, România este un stat de drept, democratic și social, în care libera dezvoltare a personalității umane și dreptatea sunt garantate. În acest scop, art. 43 prevede că statul este obligat sa ia măsuri de natura să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, iar art. 134 alin. (2) lit. f) reglementează obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Aceasta preocupare trebuie să-și găsească corespondenta în măsuri concrete privitoare la categoriile populației cu venituri modeste, afectate, în principal, de costurile sociale ale actualei perioade de tranzitie. O asemenea măsura o constituie instituirea ajutorului social pe care, chiar în debutul legii, art. 1 alin. (2) o caracterizează ca întemeindu-se pe principiul solidarității sociale.

În aceste condiții, prevederile art. 53 din Constituție nu fac decît sa reflecte aceste realitati și cerințe, reglementind obligația pentru cetățeni de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice, sistemul legal de impuneri trebuind să asigure așezarea justa a sarcinilor fiscale.

Pe de altă parte, statul este obligat să asigure întocmirea unui buget care să se întemeieze pe satisfacerea nevoilor economice și sociale ale tarii, pornind de la resursele ce pot fi utilizate în scopul alimentarii lui pe căile cele mai potrivite. Or, o asemenea exigenta este în funcție de posibilitățile reale ale societății, cît și de existenta unor prioritati care se invedereaza cu necesitate într-un context economic și social anumit.

Concilierea unor prioritati de ordin social, pe fondul unor posibilități bugetare limitate, poate genera desigur, situații conflictuale, în planul respectării drepturilor și libertăților constituționale ce revin cetățenilor.

Este de necontestat ca, asa după cum s-a reținut, instituirea taxei de trecere a frontierei a fost afectată unui scop social, dar acest lucru nu trebuie să se facă prin sacrificarea sau compromiterea unui drept fundamental, care este cel de libera circulație, consfintit prin prevederile art. 25 din Constituție.

Din acest motiv, prevederile Legii privind ajutorul social sunt astfel redactate încât previn o asemenea grava afectare a acestui drept, conținând norme care asigura, în același timp, respectarea principiului proportionalitatii cuprins în prevederile art. 49 alin. (2) din Constituție.

În acest sens, stînjenirea dreptului de libera circulație nu se realizează în considerarea unor drepturi generice, practic nedefinite, ci în perspectiva afectării, pentru o perioadă anume, a taxei respective destinate a contribui la alimentarea resurselor financiare insuficiente, legate de satisfacerea unui drept concret privind ajutorul social expres reglementat prin această lege.

Ca urmare, nu s-ar mai putea susține ca restrîngerea instituită prin aceasta taxa este nedeterminabila, prin imposibilitatea raportarii ei la o situație anumită care a necesitat introducerea ei. Mai mult, după cum rezultă din prevederile art. 23 din lege, aplicarea acestei taxe are o destinație precisa: alimentarea surselor necesare acoperirii acestui drept (de ajutor social) în anul 1995, deci cu caracter temporar, ca urmare a situației existente în această perioadă în finanțele tarii.

În ce privește art. 53 din Constituție, nu s-ar putea susține ca introducerea acestei taxe, prin nivelul ei mai mult decît moderat, ar afecta cu adevărat justa așezare a sarcinilor fiscale.

Cît privește faptul ca prin introducerea acestei taxe s-ar afecta drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, care astfel își vad împiedicată posibilitatea de a stabili și menține contacte libere și pașnice cu persoane cu care au în comun identitatea etnică, culturală, lingvistica ori religioasă, se retine ca instituirea taxei nu se înscrie în nici o perspectiva discriminatorie, fiind suportată deopotrivă de toți cetățenii, fără deosebire de naționalitate.

Ca atare, cetățenilor români aparținând minorităților naționale le revin, deopotrivă, aceleași obligații ca și cetățenilor de naționalitate română. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar institui un privilegiu pentru persoanele aparținând acestei minorități, care n-ar fi contrar numai prevederilor art. 16, privind egalitatea cetățenilor în fața legii, ci și celor ale art. 6 alin. (2) din Constituție potrivit căruia măsurile de apărare și de dezvoltare a identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români. Este de remarcat, de altfel, ca scutirile, justificate, de plată acestei taxe - enumerate la art. 24 - sunt aplicabile în aceleași condiții și cetățenilor aparținând minorităților naționale, care se bucura astfel de același tratament cu ceilalți cetățeni ai tarii.

Cît despre faptul că nu ar exista o interdependenta între dreptul afectat și măsura de restringere, ea nu numai ca exista, întemeindu-se pe prevederile art. 53 alin. (2) din Constituție, dar constituie chiar fundamentul dispozițiilor art. 23 din Legea privind ajutorul social. Interconditionarea invocată consta în faptul ca, pentru anul 1995, în considerarea unei situații speciale de ordin financiar se instituie o contribuție la fondul de alimentare a unei forme de protecție socială, expresie a dreptului cetățenilor la un nivel de trai decent prevăzut la art. 43 din Constituție.

Sub acest aspect, se retine ca destinația taxei de trecere a frontierei nu poate fi decît aceea a alimentarii acelui fond și nicidecum alta; Curtea nu-și poate însuși teza cuprinsă în unele puncte de vedere primite, potrivit cărora contraprestatia corelativa taxei s-ar materializa în efectuarea unor cheltuieli legate de asigurarea materială a bunului mers al activităților legate de traficul internațional (amenajarea punctelor de trecere a frontierei, vamuirea, probleme consulare etc.), pentru ca aceasta destinație nu numai ca ar afecta în mod nejustificat dreptul la libera circulație, dar ar contraveni insesi scopurilor și ratiunilor care au determinat instituirea contribuției respective.

În sfârșit, faptul ca aceasta taxa nu figura în proiectul legislativ înaintat Senatului, ea apărând după dezbaterile din Camera Deputaților, nu are nici o relevanta sub raport constituțional. Curtea Constituțională examinează obiecțiile de constituționalitate cu care este sesizată, potrivit prevederilor legilor, asa cum au fost ele votate de către Parlament. Sub acest aspect este irelevant cine și când a formulat completarea sau modificarea proiectelor legislative respective, ci doar dacă se poate retine ca prevederile lor, în forma finala, sunt contrare Constituției. Or, nici din acest punct de vedere nu se poate retine vreo încălcare a legii fundamentale a tarii, date fiind cele constatate mai sus cu privire la constituționalitatea taxei de trecere a frontierei, în condițiile reglementării ei prin Legea privind ajutorul social.

Având în vedere considerentele expuse, vazind și dispozițiile art. 25 alin. (1), art. 43, art. 49, art. 53 alin. (2), art. 134 alin. (2) lit. f) și art. 144 lit. a) din Constituție, precum și ale art. 20 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

D E C I D E:

Constata ca dispozițiile art. 6 și ale art. 23 din Legea privind ajutorul social sunt constituționale.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 20 iunie 1995 și la ea au participat Ioan Muraru, președinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stingu, Florin Bucur Vasilescu și Victor Dan Zlatescu, judecători.