Decizia nr. 352/2004

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Genică Boerică în Dosarul nr. 3.746/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

La apelul nominal părțile sunt lipsă, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca fiind inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 47/1992 , republicată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, întrucât ceea ce se critică este o lipsă de reglementare care excede competenței Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 8 aprilie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 3.746/2004, Judecătoria Sectorului 6 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de inculpatul Genică Boerică într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciul independent de combatere a macrocriminalității - privind prelungirea măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi țara, care este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 145^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale față de prevederile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și art. 53 din Constituție, republicată, deoarece nu stabilesc procedura de prelungire sau menținere a măsurii obligării de a nu părăsi țara și în faza de judecată, după sesizarea instanței. Pe cale de consecință, autorul excepției consideră că dispozițiile art. 145^1 din Codul de procedură penală limitează exercițiul dreptului de a ataca o astfel de măsură, îngrădesc dreptul părților de a avea un proces echitabil și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează într-o societate democratică procesul echitabil, iar justiția nu se aplică în mod egal față de aceeași persoană în cele două faze ale procesului penal.

Judecătoria Sectorului 6 București consideră că excepția este întemeiată, deoarece textul de lege criticat nu stabilește procedura de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara și nu distinge cu privire la durata măsurii sau necesitatea analizării temeiurilor ce au stat la baza luării acesteia la un anumit interval de timp, pe parcursul cercetării judecătorești, fapt care creează un regim discriminatoriu față de persoanele cercetate în cele două faze ale procesului penal.

Potrivit dispozițiilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, iar în conformitate cu prevederile

art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificările și completările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituției Avocatul Poporului.

Guvernul consideră excepția ca fiind neîntemeiată, deoarece legiuitorul instituie în sarcina instanței de judecată obligația de a dispune revocarea din oficiu a măsurii preventive în cazul în care nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive ori în cazul în care măsura a fost luată cu încălcarea dispozițiilor legale. Astfel, potrivit art. 139 din Codul de procedură penală, măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar când nu mai există un temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie invocată din oficiu sau la cerere. De asemenea, măsura se revocă din oficiu și atunci când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale. Așadar, dreptul inculpatului trimis în judecată de a ataca măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara nu este restrâns ori înlăturat. Dimpotrivă, măsura poate fi atacată în orice stadiu, etapă sau moment al judecății. În lipsa cererii inculpatului, instanța poate revoca măsura din oficiu, pe tot parcursul judecății. Guvernul precizează că, în baza acelorași argumente, nu se poate susține nici încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, republicată, referitoare la dreptul la un proces echitabil, ori a dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție, republicată, potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. În susținerea acestui punct de vedere se arată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate întemeiată pe invocarea încălcării dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât textul criticat nu încalcă dreptul părților la un proces echitabil și nici la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Totodată, se arată că prevederile art. 145^1 din Codul de procedură penală nu contravin nici dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, ele aplicându-se în mod egal, fără privilegii sau discriminări, tuturor părților din proces aflate în situații identice. Referitor la invocarea încălcării dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, republicată, Avocatul Poporului apreciază că aceasta nu poate fi reținută, deoarece prin prevederile procedurale ale art. 145^1 legiuitorul a reglementat conținutul măsurii obligării de a nu părăsi țara și procedura prelungirii acestei măsuri. Potrivit punctului de vedere al Avocatului Poporului, nici susținerea că dispozițiile criticate ar încălca prevederile art. 53 din Constituție, republicată, întrucât, se arată în continuare, restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație este realizată prin lege, este proporțională cu situația care a determinat-o, se aplică în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere existenței dreptului la liberă circulație. În aceste condiții, susține Avocatul Poporului, dispozițiile de lege criticate sunt în concordanță și cu prevederile constituționale ale art. 25 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora legea stabilește condițiile exercitării dreptului la liberă circulație.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate raportate la prevederile Constituției, republicată, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , republicată, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, republicată, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și ale

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 145^1 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 281/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, dispoziții care au următorul conținut: "Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

Dispozițiile art. 145 se aplică în mod corespunzător și în cazul măsurii obligării de a nu părăsi țara.

Copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului și secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră. Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii."

Din conținutul dosarului instanței de judecată rezultă că la data de 12 martie 2003, prin Ordonanța nr. 2/P/2004, procurorul a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, față de inculpatul Genică Boerică, în considerarea faptului că, date fiind împrejurările comiterii faptelor, cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat, ca și posibilitatea ca acesta să părăsească România și astfel să zădărnicească efectuarea urmăririi penale, luarea măsurii se impune. Analizând condițiile care au stat la baza dispunerii acestei măsuri preventive, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Serviciul independent de combatere a macrocriminalității - a constatat că acestea subzistă și în prezent, motiv pentru care, în temeiul art. 145^1 , coroborat cu art. 145 alin. 2 raportat la art. 159 alin. 7-9 și art. 13 din Codul de procedură penală, a solicitat instanței de judecată prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 11 aprilie 2004. La primul termen de judecată din 8 aprilie 2004, inculpatul a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală în raport cu prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora "Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil", ale art. 124 alin. (2), conform cărora "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți", precum și ale art. 53, în conformitate cu care "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății".

În esență, art. 145^1 din Codul de procedură penală este considerat ca fiind neconstituțional, deoarece "nu stabilește procedura de prelungire sau menținere a măsurii preventive și în faza de judecată, după sesizarea instanței".

Examinând excepția invocată, prin prisma dispozițiilor constituționale pretins încălcate, se constată următoarele:

Faptul că legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maximă de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi țara nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecății, față de care instanța poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfășurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluționării cu celeritate a procesului penal și pentru evitarea obstrucționării cercetării judecătorești. Este evident că situațiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferențiat. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedură penală, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menținerea măsurii preventive. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive, cum este și cea a obligării de a nu părăsi țara, poate fi atacată separat cu recurs.

Curtea constată că nu poate fi reținută nici susținerea autorului excepției privind încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituție, republicată, nefiind încălcat dreptul părților la un proces echitabil și nici dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Dispozițiile art. 145^1 din Codul de procedură penală sunt conforme și cu prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care presupune dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, și care va hotărî, în materie penală, asupra temeiniciei oricărei acuzații îndreptate împotriva sa. Totodată, prevederile legale criticate nu cuprind reguli prin care să se afecteze efectuarea actelor de procedură, desfășurarea normală a procesului, fără întreruperi și amânări de natură să întârzie stabilirea pe cale judiciară a situației drepturilor subiective ale părților și fără a împiedica existența mai multor grade de jurisdicție.

Critica de neconstituționalitate este neîntemeiată și cu privire la încălcarea art. 124 alin. (2) din Constituție, întrucât dispozițiile de lege criticate nu aduc atingere sub nici un aspect prevederilor constituționale potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

De asemenea, dispozițiile art. 145^1 din Codul de procedură penală sunt în concordanță și cu prevederile constituționale conținute în art. 126 alin. (2), potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa faptul că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, cum sunt și cele referitoare la măsura obligării de a nu părăsi țara, precum și modalități diferite de exercitare a drepturilor procesuale.

În sfârșit, este de observat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara reprezintă o restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație, în deplină concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, republicată. Această măsură se impune pentru desfășurarea în bune condiții a instrucției penale, iar legea reglementează cazurile și condițiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispozițiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere existenței dreptului.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, republicată, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Genică Boerică în Dosarul nr. 3.746/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 23 septembrie 2004.