Decizia nr. 38/2002

Articolul 16

din Legea nr. 47/1992 , republicată, contravine dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (2), art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 22 alin. (1), art. 50 alin. (1) și (2), art. 123 alin. (1) și (2), art. 130 alin. (1) și ale art. 131 alin. (1) din Constituție. Se arata ca aceste prevederi legale creează o incertitudine, astfel încât "prin inacțiune poate fi influentata în mod negativ practica instanțelor de judecare inechitabila, se provoacă limitări în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce înseamnă un abuz de drept".

-

Articolul 24

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, contravine acelorași dispoziții constituționale, întrucât potrivit opiniei autorului excepției "judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor".

-

Articolul 25

alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încalcă dispozițiile constituționale menționate, deoarece prin republicarea acestei legi s-a eliminat posibilitatea recursului.

- Art. 27 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravine dispozițiilor constituționale menționate, deoarece textul nu explica expresia "interes" și "este limitat strict la judecător, rude și descendenții acestuia". În felul acesta, susține autorul excepției, "magistratul nu poate fi recuzat, pentru că nu este demonstrat interesul în cauza și nici din partea cui", iar instituția recuzării este blocata.

- Art. 156 din Codul de procedură civilă contravine acelorași prevederi constituționale prin faptul ca permite: refuzarea cererii de amânare, judecarea cauzei în lipsa reclamantului, întocmirea de încheieri de ședința cu conținut fals și depunerea de concluzii scrise în necunostinta de susținerea părții adverse.

- Art. 167 din Codul de procedură civilă contravine dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției, deoarece permite respingerea oricărei dovezi, fără nici o justificare, precum și "eliminarea dovezilor fără a se analiza separat fiecare fel de dovada, în special la înscrisuri, aceasta obligație existând numai în caz de încuviințare a dovezilor".

- Art. 186 din Codul de procedură civilă contravine acelorași dispoziții din Constituție, deoarece textul de lege, coroborat cu prevederile art. 167 din cod, permite: respingerea nemotivată a martorilor, blocarea legală a descoperirii adevărului și prevenirii greșelilor în cunoașterea faptelor, precum și împiedicarea ocrotirii drepturilor și intereselor de buna-credința ale părților.

- Art. 225 din Codul de procedură civilă contravine, de asemenea, dispozițiilor constituționale invocate, deoarece prin expresia "poate" textul de lege, coroborat cu prevederile art. 156, 167 și 186 din același cod, permite pârâtului sa nu se prezinte la interogatoriu, iar judecătorul poate aprecia cu privire la aceasta împrejurare.

- Art. 295 din Codul de procedură civilă contravine acelorași dispoziții din Constituție, deoarece prin expresiile "va putea" și "dacă" textul de lege, coroborat cu prevederile art. 156, 167 și 186 din același cod, permite: respingerea nemotivată a probelor, rămânerea interogatoriului ca singura proba admisă, neprezentarea pârâtului și confirmarea ilegalitatilor existente la instanța de fond.

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, apreciază ca aceasta este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece nu exista nici o contradictie între textele de lege criticate și dispozițiile constituționale invocate în susținerea excepției. Majoritatea aspectelor invocate de autorul excepției nu se încadrează într-o critica de neconstituționalitate, ci vizează fie aspecte de ordin general privitoare la modul în care funcționează justiția, fie probleme ce țin de procedura de judecată și de modul în care instanța a aplicat legea în cauza respectiva, putând face cel mult obiectul exercitării căilor de atac prevăzute de lege. De altfel, se arata în punctul de vedere al Guvernului, dispozițiile art. 125 alin. (3) din Constituție prevăd ca stabilirea competentei și a procedurii de judecată se face prin lege, dând astfel libertate legiuitorului de a reglementa în aceste domenii.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie următoarele prevederi legale:

1. Art. 16, art. 24 alin. (1) și

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, dispoziții care au următorul cuprins:

- Art. 16: "Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte.";

- Art. 24 alin. (1): "Primind încheierea prevăzută la art. 23 alin. (4), președintele Curții Constituționale va desemna pe unul dintre judecători ca raportor și va comunică încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, indicandu-le data până la care pot sa trimită punctul lor de vedere. Prevederile art. 19 alineatul ultim se aplică în mod corespunzător.";

- Art. 25 alin. (1): Decizia prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare este definitivă și obligatorie."

2. Art. 27 pct. 1, art. 156, art. 167 alin. 1, art. 186 alin. 1, art. 225 și art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziții care prevăd:

- Art. 27: "Judecătorul poate fi recuzat:

1. când el, soțul sau, ascendenții ori descendenții lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soț, ruda sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părți; [...].";

- Art. 156: "Instanța va putea da un singur termen pentru lipsa de apărare, temeinic motivată.

Când instanța refuza amânarea judecații pentru acest motiv, va amana, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.";

- Art. 167 alin. 1: "Dovezile se pot incuviinta numai dacă instanța socotește ca ele pot sa aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.";

- Art. 186 alin. 1: "Când instanța a încuviințat dovada cu martori, ea va dispune ascultarea acelora care au fost propuși prin cerere și întâmpinare.";

- Art. 225: "Dacă partea, fără motive temeinice, refuza sa răspundă la interogator sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplina sau numai ca un început de dovada în folosul părții potrivnice.";

- Art. 295 alin. 2: "Instanța va putea incuviinta refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanța, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă considera ca sunt necesare pentru soluționarea cauzei."

1. În motivarea excepției de neconstituționalitate referitoare la prevederile art. 16, ale art. 24 alin. (1) și ale

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, sunt invocate dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (2), art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 22 alin. (1), art. 50 alin. (1) și (2), art. 123 alin. (1) și (2), art. 130 alin. (1) și ale art. 131 alin. (1) din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din

Legea nr. 47/1992 , Curtea constata ca aceasta este inadmisibila.

Potrivit dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 144 lit. c), Curtea Constituțională "hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor". În aplicarea acestor dispoziții

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, prevede: "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei."

Rezultă ca în cadrul controlului constituționalității legilor, prevăzut de dispozițiile art. 144 lit. c) din Constituție, sesizarea instanței de contencios constituțional în vederea declanșării controlului poate fi facuta numai pe calea ridicării excepției de neconstituționalitate în fața instanței judecătorești, cu condiția ca soluționarea cauzei sa depindă de legea sau ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau dintr-o ordonanța criticata ca neconstitutionala.

Curtea observa ca în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată, și anume cererea de apel pe care autorul excepției a formulat-o împotriva unei sentințe prin care i-a fost respinsă acțiunea de acordare de daune morale, nu au relevanta dispozițiile

Legii nr. 47/1992

criticate de autorul excepției pentru neconstituționalitate. Astfel fiind, sub acest aspect excepția este inadmisibila.

2. Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca prevederile art. 27 pct. 1, art. 156, art. 167 alin. 1, art. 186 alin. 1, art. 225 și ale art. 295 alin. 2 din Codul de procedură civilă contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin. (2), art. 18 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 22 alin. (1), art. 23 alin. (8), art. 24, art. 50 alin. (1) și (2) și ale art. 123 alin. (1) și (2) din Constituție. Analizând aceste critici, Curtea constata că nu sunt întemeiate, prevederile legale criticate fiind conforme dispozițiilor constituționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate. În motivarea excepției, autorul acesteia indica mai multe texte constituționale pretins a fi incalcate prin dispozițiile legale criticate, spre a dovedi, în principal, încălcarea acestora prin aceea ca legea nu limitează anumite prerogative acordate judecătorilor, cum ar fi: "limitarea la cine se referă interesul", prevăzută la art. 27 pct. 1 din Codul de procedură civilă, textul art. 156 din Codul de procedură civilă "permite judecătorului sa refuze amânarea judecării [...]", prevederile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă permit judecătorului "sa respingă ori și ce fel de dovada [...]", reglementările prevăzute la art. 186 din Codul de procedură civilă "permit instanței respingerea nemotivată a martorilor", prevederile art. 225 din Codul de procedură civilă "permit ilegalitatea ca pârâtul sa nu se prezinte la interogatoriu", iar art. 295 din Codul de procedură civilă este criticat deoarece conține expresiile "va putea" și "dacă", ceea ce, în opinia autorului excepției, "permite instanței să fie subiectiva și sa comita ilegalitati". De aceea motivarea excepției poarta, în buna parte, asupra constituționalității și legalității acestor norme permisive, reprosandu-li-se pretinsa obstructionare a justiției, încălcarea normelor procedurale, subiectivismul și arbitrariul. Or, legitimitatea constituțională a interpretării legii de către judecător deriva din dispozițiile art. 123 alin. (2), potrivit cărora "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii". Organul legislativ, emitent de norme juridice, poate să fie mai restrictiv, obligandu-l pe judecător să fie mai apropiat de lege. Același legiuitor poate însă prefera, ținând seama de diversitatea și complexitatea relațiilor sociale, o redactare generală a legii, fără a intră în detalii, impunând judecătorului sa determine semnificatia concretă a normei legale în raport cu datele spetei pe care o soluționează. În consecința, raportandu-se la această categorie de critici, Curtea constata ca instituirea prin lege a unei modalități sau a alteia de reglementare a procedurii de judecată în soluționarea cauzelor civile este o opțiune a legiuitorului, în conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege".

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce privește dispozițiile art. 156 din Codul de procedură civilă și cu unanimitate de voturi în ceea ce privește dispoziții legale,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16, ale art. 24 alin. (1) și ale

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, excepție ridicată de Anton Sommert în Dosarul nr. 2.053/2000 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

2. Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 pct. 1, art. 156, art. 167 alin. 1, art. 186 alin. 1, art. 225 și ale art. 295 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de același autor în același dosar.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 februarie 2002.