Decizia nr. 63/1996

Costica Bulai - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, invocată de Gero Zsigmond, apelant în Dosarul nr. 1.914/1995 al Tribunalului Satu Mare.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 15 mai 1996, în prezenta autorului excepției, Gero Zsigmond, în lipsa intimatei Regionala C.F.R. Cluj, legal citata, și au fost consemnate în încheierea din acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunțarea pentru data de 21 mai 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 6 decembrie 1995, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin. (1) lit j) din Codul muncii, invocată de Gero Zsigmond în Dosarul nr. 1.914/1995 al acestei instanțe.

În motivarea excepției se susține ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii a fost abrogat în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituție, deoarece contravine prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (8) care stabilesc ca, până la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată, ale art. 16 alin. (1) privitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, precum și ale art. 38 alin. (1) care arata ca dreptul la munca al cetățenilor nu poate fi îngrădit. De asemenea, se afirma ca mentionatele dispoziții din Codul muncii sunt contrare și normelor din convențiile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, au prioritate în caz de neconcordanta cu reglementările din dreptul intern.

Cu privire la excepția invocată, intimata Regionala C.F.R. Cluj considera ca textul atacat este constituțional.

Exprimindu-și opinia în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanța de judecată, deși apreciază ca excepția invocată este intemeiata, deoarece art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat în baza art. 150 alin. (1) din Constituție, fiind contrar prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), ale art. 23 alin. (8) și ale art. 38 alin. (1) teza I, sesizează totuși Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că nu se poate retine neconstituționalitatea art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, deoarece nu contravine prevederilor constituționale invocate de autorul excepției.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, intimpinarea intimatei, concluziile contestatorului și ale procurorului, precum și dispozițiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este legal investită și competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate invocată.

Dispoziția legală în discuție reglementează unul dintre cazurile limitativ enumerate în Codul muncii [art. 130 alin. (1) lit. a) -l)], în care contractul de muncă poate fi desfăcut din inițiativa unității, și anume atunci când angajatul a lipsit de la locul de muncă fiind arestat mai mult de 60 de zile. Prin aceasta dispoziție s-a urmărit asigurarea unei duble garanții: pe de o parte, a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut, prin voința angajatorului, decît dacă a lipsit de la munca fiind arestat mai mult de 60 de zile, iar pe de altă parte, a angajatorului, care nu este obligat sa țină un loc de muncă neocupat și deci să se lipsească de muncă angajatului sau o perioadă nedeterminată, cu prejudicii serioase pentru activitatea sa.

Fața de aceasta ratiune a dispoziției din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este greu de admis ca ea ar constitui o ingradire a dreptului constituțional la munca al angajatului, prevăzut în art. 38 alin. (1) din Constituție. Pe de o parte, încetarea contractului de muncă cu angajatorul nu împiedica pe angajat sa încheie un alt contract de muncă, iar pe de altă parte, chiar dacă desfacerea contractului de muncă ar fi considerată o restringere a exercițiului dreptului la munca, în sensul art. 49 din Constituție, aceasta ar fi justificată, în temeiul aceluiași text constituțional, de necesitatea apărării dreptului angajatorului de a-și asigura desfășurarea normală a activității pe baza contractului de muncă pe care îl încheie cu angajații. Exercitarea dreptului la munca nu poate îngrădi dreptul la activitate al celui care angajează.

Temeiul desfacerii contractului de muncă în condițiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii îl constituie absenta îndelungată a persoanei încadrate în munca, absenta care a fost de natura sa împiedice desfășurarea normală a serviciului. Aceasta situație determina încetarea contractului de muncă și nu aprecierea conduitei angajatului, care i-a atras arestarea. De aceea, dacă durata arestării a depășit 60 de zile și s-a desfăcut contractul de muncă, faptul ca în urma cercetării sau a judecații s-a stabilit netemeinicia arestării nu conduce la anularea desfacerii contractului de muncă și la obligația reintegrarii. Tot din aceasta cauza, asa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, nu interesează nici natura arestării, dacă este vorba de o deținere preventivă sau în executarea unei pedepse, ori a închisorii contravenționale. Desigur, incidența art. 130 lin. (1) lit. j) presupune arestarea pentru o faptă ilicită care nu are legătură cu munca făptuitorului angajat sau care nu creează incompatibilitatea cu deținerea în continuare a funcției, deoarece, în astfel de cazuri, desfacerea contractului de muncă are loc pe alte temeiuri. Dar atunci când fapta ilicită care a atras arestarea nu este de aceasta natura, aprecierea conduitei angajatului nu interesează în momentul desfacerii contractului de muncă. Vinovăția sau nevinovatia angajatului este o problemă a carei soluționare intră în sarcina organelor justiției. Pentru cel care angajează însă, absenta îndelungată a angajatului de la munca, cu efectele negative pe care le produce asupra desfășurării normale a serviciului, reprezintă motivul legitim și, totodată, suficient pentru desfacerea contractului de muncă.

Întrucît desfacerea contractului de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu are legătură cu vinovăția sau nevinovatia angajatului, în săvârșirea faptei pentru care este arestat, apare ca lipsa de suport afirmatia facuta atât de contestator, cît și de instanța, în sensul că acest text contravine dispoziției din art. 23 alin. (8) din Constituție, privitoare la prezumția de nevinovatie. Asa cum s-a arătat, desfacerea contractului de muncă, pentru arestarea, pe o durată mai mare de 60 de zile, a angajatului, nu se întemeiază pe o prezumție de vinovăție a acestuia, ci pe simplul fapt al neîndeplinirii de către angajat, pe o perioadă de timp atât de mare, a obligației sale de a presta munca la care s-a angajat. Și tocmai prin aceasta se explica de ce măsura desfacerii contractului de muncă, o dată luată pe acest temei, nu poate fi înlăturată chiar dacă s-ar constata nevinovatia angajatului.

Exista situații în care, ca urmare a arestării angajatului, se procedează nu la desființarea, ci la suspendarea contractului de muncă. Asa se petrec lucrurile atunci când însuși angajatorul formulează plîngerea penală împotriva angajatului sau când acesta a fost trimis în judecata pentru fapte incompatibile cu funcția deținută și a intervenit arestarea. În aceste cazuri, măsura ce se impune este suspendarea din funcție și deci și suspendarea contractului de muncă.

Nu este cazul avut în vedere de legiuitor prin dispoziția din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, care se referă la fapte ce nu au legătură cu munca. De aceea, a pretinde și în acest caz o suspendare a contractului de muncă înseamnă a adauga la lege și a aduce atingere dreptului angajatorului de a desfășura o activitate normală în interesul sau și al societății.

Fața de considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A. c) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 130 alin (1) lit. j) din Codul muncii, invocată de Gero Zsigmond în Dosarul nr. 1.914/1995 al Tribunalului Satu Mare.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 21 mai 1996.