Decizia nr. 92/1996

Articolul 40

alin. 4 din Codul de procedură civilă prevede: "Hotărârea asupra strămutării se da fără motivare și nu este supusă nici unei cai de atac. Ea va arata în ce măsura actele îndeplinite de instanța înainte de strămutare urmează să fie păstrate".

Într-adevăr, art. 21 din Constituție stabilește accesul liber la justiție, dar acesta presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Accesul liber la justiție nu înseamnă însă ca el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Suprema de Justiție - și la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs etc. -, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor. Prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. În acest sens s-a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. Asa cum s-a reținut prin aceeași decizie, dispoziția înscrisă la alin. (2) al art. 21 din Constituție, și anume ca nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifica faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit nici o categorie sau un grup social.

Desigur, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea de strămutare a pricinii nu este supusă nici unei cai de atac, în considerarea faptului ca prin această instanță nu se pronunța asupra fondului, iar exercitarea unor cai de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivă a cauzelor, antrenând, totodată, cheltuieli materiale suplimentare pentru justițiabili. Asa fiind, dispozițiile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt contrare nici dispozițiilor art. 128 din Constituție, care prevăd ca exercitarea căilor de atac se face "în condițiile legii".

Articolul 40

alin. 4 din Codul de procedură civilă nu încalcă nici dispozițiile constituționale ale art. 24 din Constituție, referitoare la dreptul la apărare. Dreptul la apărare se realizează cu prilejul judecării în fond a cauzei și al soluționării căilor de atac.

Cu alte cuvinte, de vreme ce nu se judeca fondul pricinii, nu se poate susține ca interesele celor în cauza ar fi prejudiciate, stirbindu-se în acest fel exercițiul dreptului constituțional evocat. În realitate, faptele asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța competența sa judece cererea de strămutare nu țin și nu are cum sa țină de pricina însăși, ci de asigurarea condițiilor pe care le implica art. 37 alin. 3 din Codul de procedură civilă, respectiv nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea pricinii, condiții care vizează toate părțile în proces, indiferent de calitatea lor procesuala.

În consecința, Curtea constata ca dispozițiile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu contravin Constituției și excepția de neconstituționalitate invocată de Garda financiară Teleorman urmează a fi respinsă ca vadit nefondata.

Fața de considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă, ridicată de Garda financiară Teleorman, în Dosarul nr. 758/1996 al Curții Supreme de Justiție - Secția civilă.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința din 11 septembrie 1996.