Decizia nr. 25/1996

Costica Bulai - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Ioan Griga - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Rosca Stanescu Ștefan Sorin și Ardeleanu Cristina.

Dezbaterile au avut loc la data de 22 februarie 1996, concluziile părților fiind consemnate în încheierea din aceeași dată. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 28 februarie 1996 și apoi pentru data de 6 martie 1996, când a adoptat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Judecătoria Sectorului 1 București, prin Încheierea din 23 octombrie 1995, a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 din Codul penal, invocată de Rosca Stanescu Ștefan Sorin și Ardeleanu Cristina.

În susținerea excepției se arata, în esenta, ca dispozițiile art. 238 din Codul penal contravin Constituției și deci sunt abrogate implicit potrivit art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Se considera ca prevederile sale sunt contrare art. 16 din Constituție, deoarece instituie o discriminare între cetățeni. Astfel, infracțiunile de insulta, calomnie sau amenințare, atunci când sunt săvârșite împotriva unei persoane particulare, se urmăresc numai la plîngerea prealabilă a părții vătămate, iar pedepsele prevăzute de lege sunt mai mici, în timp ce, săvârșite împotriva unei persoane care îndeplinește o funcție importanța în stat, constituie infracțiunea de ofensa adusă autorității, urmărită din oficiu și mai aspru pedepsita de lege. Se mai susține ca dispozițiile criticate sub aspectul constituționalității încalcă și prevederile art. 7 din Declarația Universala a Drepturilor Omului care consacra dreptul la o protecție egala din partea legii împotriva oricărei discriminări, deoarece instituie privilegii pentru o anumită categorie de persoane. De asemenea, cu referire la infracțiunea de ofensa adusă autorității, se apreciază ca aceasta "extrapoleaza insulta, amenințarea sau violenta la adresa unei persoane care deține o funcție în stat, la nivelul autorității", deoarece se considera ca o asemenea insulta sau amenințare este o ofensa adusă autorității, iar nu persoanei care a fost victima insultei sau a amenințării. Autorii excepției mai susțin că nu exista nici o justificare legală sau logica pentru o asemenea echivalare (insulta adusă persoanei cu funcție în stat = ofensa adusă autorității), întrucît într-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă, deoarece el este desemnat sau ales sa exercite o anumită funcție pe o perioadă limitată, iar protecția sa trebuie să se manifeste, pe această perioadă, numai în stricta legătură cu asigurarea condițiilor pentru a-și exercită funcția.

Autorii excepției își exprima părerea ca în societățile democratice o persoană care se implica în viața politica renunța, într-o anumită măsura, la dreptul de protecție absolută a vieții sale intime și ca trebuie să accepte o "radiografiere mai atenta a vieții sale private din partea societății civile". Se mai arata ca art. 238 din Codul penal a fost în vigoare în regimul totalitar, "care pleca de la prezumția inabusirii oricăror tendinte de critica venite din partea cetățenilor la adresa autorităților sau a activistilor de partid".

Se dezvolta apoi argumentul desprins din art. 30 din Constituție privitor la libertatea de exprimare și, în special, din dispozițiile alin. (6) și (7) din acest articol, privitoare la restrângerile aduse acestei libertăți. Astfel, cu privire la dispoziția din alin. (6), care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, autorii excepției susțin ca aceste restringeri se referă la persoana privată în calitatea ei de cetățean simplu, nu de cetățean care deține anumite funcții în stat. Pornind de la aceasta interpretare, se critica dispozițiile art. 238 din Codul penal, pentru ca aduc atingere dispoziției constituționale menționate, prin faptul ca reglementează și alte limite exterioare, neprevăzute de Constituție, ale libertății de exprimare, ceea ce nu poate fi ingaduit.

Tot astfel, cu privire la dispozițiile alin. (7) din același art. 30 al Constituției, care prevăd, de asemenea, îngrădiri aduse libertății de exprimare, se arata ca printre valorile fundamentale a căror vătămare sau periclitare nu poate fi ingaduita, în numele libertății de exprimare, nu este menționată autoritatea de stat, astfel ca dispozițiile art. 238 din Codul penal pot fi considerate ca incalcind și aceasta dispoziție constituțională. Constituția interzice defăimarea tarii și a națiunii, nu și a autorităților, iar legea penală nu poate institui o limita în plus și nu poate restringe "câmpul de manifestare a libertății de exprimare mai mult decît Constituția".

Autorii excepției se referă, în continuare, la dispozițiile din Declarația Universala a Drepturilor Omului și din Convenția europeană a drepturilor omului, privitoare la libertatea de exprimare, aratind ca nici acestea nu prevăd, ca limita a libertății de exprimare, defăimarea autorității publice.

La dosarul Curții Constituționale a fost depusa, tot în susținerea excepției de neconstituționalitate, ca material comparativ, o documentație privind modul cum este tratata, în diferite legislații, fapta de ofensa adusă autorității. În temeiul acesteia se conchide ca țările democratice cele mai civilizate nu mai accepta ideea unor protecții speciale, de ordin penal, a unor persoane care dețin funcții în stat, considerind ca acestea trebuie, atunci când sunt defaimate, sa folosească aceleași mijloace de apărare ca și cetățenii de rind; mai ales când presa este implicata în astfel de procese, se considera ca persoanele publice nu au dreptul la o protecție privilegiată.

Autorii excepției de neconstituționalitate mai arata ca, și în țările în care astfel de incriminari mai exista, acestea nu se aplică în fapt și ca toate țările democratice au înlăturat răspunderea penală a ziaristilor în raport cu persoanele publice.

În vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 din Codul penal, încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională a fost comunicată, în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiecărei Camere a Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra acestei excepții.

În punctul de vedere al Camerei Deputaților se arata ca prezentarea "trunchiata" a textelor din dispozițiile constituționale, a căror încălcare este invocată în motivarea excepției de neconstituționalitate [art. 16 alin. (1) și (2) și art. 30 alin. (1), (6) și (7) din Constituție], ca și a unor texte din documente internaționale, ignora existenta altor dispoziții din legea fundamentală care sunt de natura sa contureze "întinderea" drepturilor. În opinia Camerei Deputaților, trebuie să se țină seama de distincția între drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor (dreptul la viața, la libertatea individuală, la libera circulație, libertatea de exprimare etc.), asa cum sunt reglementate de Constituție (art. 22-48), și principiile generale care guvernează exercitarea acestor drepturi și libertăți. În acest sens, se arata ca prin dispoziția cuprinsă în art. 15 din Constituție se consacra dreptul tuturor cetățenilor de a beneficia de drepturile și libertățile recunoscute și garantate prin Constituție și prin alte legi, iar prin dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) se consacra egalitatea cetățenilor în fața legii, precizîndu-se ca nimeni nu este mai presus de lege și deci nimeni nu poate pretinde ca are mai multe drepturi sau ca are alte drepturi decît cele prevăzute în Constituție și în alte legi. Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor - se arata, în continuare, în punctul de vedere al Camerei Deputaților -, asa cum sunt proclamate în documentele internaționale, sunt recunoscute prin Constituția României (art. 22-48) tuturor cetățenilor, în mod egal, fără îngrădiri determinate de consideratii de sex sau de naționalitate. Se subliniaza că nu exista neconcordante între documentele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, astfel încât să se pună problema priorității reglementărilor internaționale [art. 20 alin. (2) din Constituție]. Aceasta nu înseamnă însă ca prin alte legi nu pot fi acordate alte drepturi și libertăți decît cele fundamentale și la care au vocație universala și egala toți cetățenii, dar pot "beneficia" de ele numai anumiti cetățeni, pentru anumite perioade de timp și condiționat de anumite circumstanțe. Este cazul cetățenilor care îndeplinesc o activitate importanța de stat, care, în perioada respectiva, sunt protejati suplimentar prin sancționarea "infracțiunilor contra autorității" din Codul penal, printre care se afla și ofensa adusă autorității, reglementată în art. 238, a cărui neconstituționalitate se cere a fi constatată. Se menționează că și alte tari, recunoscute ca "democratice" și care sunt și ele părți în tratatele internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, prevăd în legislatiile lor ca ofensele aduse persoanelor care reprezintă statul urmează a fi sancționate mai sever decît infracțiunile contra demnității oricărei persoane fizice, întrucît prin aceste ofense se aduc atingeri nu numai cetățeanului (persoana privată), ci și autorității pe care o reprezintă. Se exemplifica dispoziții din codurile penale italian și german, iar în concluzie se subliniaza ca însăși Constituția României, prin dispozițiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1) și (2), art. 30 alin. (6), art. 54 și art. 80 alin. (1), oferă argumente de text pentru respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 din Codul penal, prin care nu se aduce nici o încălcare drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

În punctul de vedere al Guvernului se arata ca prin însăși situarea sa în Titlul V al Părții speciale a Codului penal, intitulat "Infracțiuni contra autorității", incriminarea din art. 238 din Codul penal, cu denumirea marginala de "Ofensa adusă autorității", privește o faptă care aduce atingere valorii sociale a "autorității", deoarece prestigiul și eficienta autorității sunt știrbite sau compromise prin felul în care sunt tratate persoanele care îndeplinesc activități importante "de stat" - termen folosit în art. 160 din Codul penal la care face trimitere art. 238 din Codul penal - adică activități în cadrul autorităților publice prevăzute de Constituție sau alte activități publice importante. Prin incriminarea ca infracțiune distinctă a atingerii aduse onoarei, a amenințării în public, a lovirii sau a oricăror acte de violenta săvârșită împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importanța de stat se urmărește apărarea valorii sociale a autorității, al carei titular este statul, autoritatea constituind unul dintre atributele acestuia. De aceea, subiectul pasiv principal al acestei infracțiuni este statul. Se invoca, în sprijinul acestei afirmații, dispozițiile constituționale care, prin sublinierea rolului și funcțiilor îndeplinite de instituțiile Republicii, le conferă acestora autoritate: art. 58 privind Parlamentul, art. 66 cu privire la deputați și senatori, art. 80 referitor la Președintele României, art. 101 privitor la Guvern, art. 122 care se referă la prefect, art. 124 privind statutul judecătorilor, art. 130 cu privire la Ministerul Public, art. 144 privind Curtea Constituțională etc. Prin incriminarea în art. 238 din Codul penal a ofensei aduse autorității - se susține în continuare - nu se urmărește ocrotirea persoanei care îndeplinește o activitate importanța, deși aceasta este și ea apărată în mod ilicit, datorită caracterului complex al infracțiunii de ofensa adusă autorității, care absoarbe infracțiunile contra persoanei. În cazul acestei infracțiuni, persoana împotriva căreia s-au îndreptat, material, activitățile incriminate reprezintă subiectul pasiv secundar al infracțiunii, fiind vorba de o infracțiune contra autorității, și nu contra persoanei. Situația este aceeași și în cazul altor infracțiuni contra autorității, care conțin, în elementul lor material complex, o acțiune secundară sau adiacenta îndreptată contra persoanei, cum este cazul, de exemplu, al infracțiunii de ultraj, recunoscută în toate legislatiile penale ca având drept obiect principal al ocrotirii juridice autoritatea pe care o reprezintă funcția, și nu persoana funcționarului. Asa se explica gradul de pericol social sporit al acestor infracțiuni complexe contra autorității și, respectiv, gravitatea mai mare a pedepselor prevăzute de lege pentru săvârșirea lor, în comparatie cu infracțiunile contra persoanei. Sistemul gradarii pedepselor în funcție de autoritatea pe care o reprezintă persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea infractionala este adoptată de multe coduri penale europene, unele dintre acestea enumerând în textele de lege autoritățile care se bucura de o protecție penală deosebită (de exemplu: rege, președinte de Republica, membru al Parlamentului, al Curții Supreme de Justiție, al Curții Constituționale, al Guvernului, al Tribunalului Administrativ etc.).

Infracțiunea de ofensa adusă autorității nefiind o infracțiune contra persoanei, nu se poate pune problema încălcării principiului egalității în fața legii, prevăzut în art. 16 din Constituție, a instituirii unei "discriminări între cetățeni", a unor "privilegii în materie de protecție a demnității", a unei "modalități privilegiate și suplimentare de protejare" a demnității, onoarei și dreptului la imagine al unor anumite categorii de persoane. A considera ca prin dispozițiile art. 238 din Codul penal se încalcă principiul egalității în fața legii ar insemna să se nege toate incriminarile care privesc anumite categorii de persoane, adică incriminarile cu subiect activ sau pasiv calificat. Astfel de incriminari au fost și sunt cunoscute de toate legislatiile, indiferent de sistemele de drept și de epocile cărora le aparțin.

În fine, se arata ca infracțiunea de ofensa adusă autorității este în concordanta și cu dispozițiile art. 30 din Constituție, privitoare la libertatea de exprimare. Potrivit dispozițiilor art. 49 al Constituției, exercițiul unor drepturi sau libertăți, între care și libertatea de exprimare, poate fi restrîns numai prin lege și numai dacă se impune pentru apărarea valorilor prevăzute în acel articol.

În concluzie, se apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 Cod penal nu poate fi admisă, deoarece dispozițiile în cauza respecta exigențele impuse de legea fundamentală.

Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinînd încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților și concluziile procurorului, prevederile art. 238 din Codul penal raportate la dispozițiile Constituției și ale documentelor internaționale în materie, precum și prevederile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Deși excepția se referă la un text de lege adoptat anterior Constituției, Curtea este competența sa o soluționeze, deoarece instanța a reținut ca dispozițiile criticate nu contravin legii fundamentale și deci sunt în vigoare, sesizind Curtea pentru a se pronunța cu privire la constituționalitatea lor.

1. Din examinarea dispozițiilor art. 238 din Codul penal se constată că acestea incrimineaza, sub denumirea de "Ofensa adusă autorității", atingerea adusă onoarei, amenințarea, lovirea sau orice acte de violenta săvârșite în public împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160, în legătură cu activitatea acesteia și de natura sa aducă atingere autorității. Totodată, din examinarea dispozițiilor art. 160 din Codul penal, la care se face trimitere, rezultă ca acestea incrimineaza, sub denumirea de "atentat care pune în pericol securitatea statului", atentatul savirsit contra vieții, integrității corporale ori sănătății unei persoane care îndeplinește o activitate importanța de stat sau obsteasca, în împrejurări care fac ca fapta sa pună în pericol securitatea statului.

Deși prin cele doua incriminari se urmărește apărarea unor valori sociale distincte - pe de o parte, securitatea statului, iar pe de altă parte, autoritatea, fapt care a și determinat situarea lor în titluri diferite ale Părții speciale a Codului penal -, existenta ambelor infracțiuni este condiționată de o anumită calitate a subiectilor pasivi secundari ai acestora. În conceptia autorilor Codului penal din anul 1968, aceasta calitate este legată de îndeplinirea unei activități importante: fie o activitate de stat, fie o activitate obsteasca, înțelegînd prin aceasta din urma o activitate ori o funcție importanța în cadrul partidului comunist sau în organizațiile politice subordonate, în condițiile specifice regimului totalitar. În aceasta viziune, însuși conceptul de autoritate era denaturat, deoarece se conferea atributul autorității nu numai activităților sau funcțiilor de stat, dar și activităților sau funcțiilor obștești. Autoritatea era inteleasa deci atât ca autoritate de stat, cît și ca autoritate obsteasca și era apărată ca atare. Stabilirea incriminarilor din art. 238 și din art. 160 din Codul penal s-a făcut deci cu referire la structurile de putere și la sistemul de valori existente la data elaborării Codului penal.

Întrucît acest sistem de valori nu mai exista în prezent, fiind înlocuit cu acela consacrat prin Constituția din anul 1991, pentru a stabili dacă dispozițiile art. 238 din Codul penal mai sunt în vigoare sau au fost abrogate în temeiul dispoziției din art. 150 alin. (1) din Constituție, este necesar să se verifice, în primul rind, dacă valoarea socială apărată prin dispozițiile incriminatoare în discuție este sau nu recunoscută ca atare de noua Constituție și, în caz afirmativ, dacă apărarea ei prin mijloace de drept penal este necesară.

Din analiza dispozițiilor constituționale privitoare la autoritățile publice se constată că legea noastră fundamentală recunoaște ca valoare socială numai autoritatea de stat, nu și asa-numita autoritate obsteasca. Numeroasele dispoziții privitoare la autoritățile publice și la rolul statului în înfăptuirea programelor de guvernare atesta necesitatea asigurării unui climat de ordine și de securitate deplina pentru persoanele cărora le revin sarcini importante în realizarea funcțiilor specifice diferitelor puteri.

Autoritatea statului fiind o condiție a exercitării normale a puterilor acestuia, ea apare ca o valoare socială importanța, a carei apărare, prin mijloace de drept penal, este o necesitate.

În lumina acestor prevederi ale Constituției, dispozițiile art. 238 din Codul penal trebuie să fie considerate ca abrogate parțial, în baza dispoziției art. 150 alin. (1) din Constituție, deoarece ele sunt contrare Constituției în măsura în care se referă la o persoană care îndeplinește o activitate obsteasca. Subiectul activ nemijlocit al acestei infracțiuni nu poate fi decît o persoană care îndeplinește o funcție importanța în stat.

2. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 238 din Codul penal, în măsura în care incrimineaza ofensa adusă autorității prin atingerea adusă onoarei, sunt contrare Constituției și trebuie să fie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, deoarece creează o discriminare între cetățeni, instituind un regim de favoare pentru persoanele care îndeplinesc o funcție importanța de stat. Aceasta favoare ar consta în faptul ca, în timp ce pentru insulta adusă unei persoane particulare tragerea la răspunderea penală are loc numai la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, în cadrul ofensei aduse autorității, prin aceeași fapta, tragerea la răspundere penală are loc din oficiu.

Critica adusă dispozițiilor art. 238 din Codul penal, sub acest aspect, este neîntemeiată. Prin dispozițiile din acest articol au fost incriminate fapte prin care se aduce atingere demnității, libertății, integrității corporale sau sănătății unei persoane care reprezintă autoritatea de stat, dacă aceste fapte sunt săvârșite în legătură cu activitatea persoanei respective și sunt de natura sa aducă atingere autorității. Comiterea vreuneia dintre aceste fapte reprezintă mijlocul prin care se aduce atingere autorității de stat și de aceea apărarea penală a acestei valori nu se poate asigura decît prin incriminarea tuturor acestor fapte, care constituie modalități alternative de savirsire a infracțiunii de ofensa adusă autorității. Împrejurarea ca printre aceste modalități a fost inclusă atingerea adusă onoarei, adică o faptă contra demnității persoanei, nu conferă normei incriminatoare în discuție un caracter neconstitutional, iar afirmatia autorilor excepției de neconstituționalitate, în sensul că punerea în mișcare și exercitarea din oficiu a acțiunii penale ar constitui un regim de favoare pentru subiectul pasiv al infracțiunii de ofensa adusă autorității, este nefondata. Ofensa adusă autorității este, asa cum arata chiar denumirea ei, o infracțiune contra autorității, și nu contra persoanei. Valoarea socială în principal ocrotită prin instituirea acestei infracțiuni complexe este autoritatea de stat, celelalte valori sociale, adică demnitatea, libertatea psihică, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, constituie obiectul juridic secundar sau adiacent al infracțiunii. Titularul valorii sociale în principal ocrotite și deci subiectul pasiv principal al infracțiunii fiind statul, este evident ca punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale nu puteau fi lăsate la dispoziția subiectului pasiv secundar, asa cum se prevede în cazul în care atingerea adusă onoarei, amenințarea, lovirea sau alte violențe s-ar savirsi împotriva unei persoane particulare sau chiar împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importanța de stat, dacă se constată că faptele nu au fost de natura sa aducă atingere autorității. În cadrul acțiunii penale unice, declansate din oficiu, făptuitorul este ținut sa răspundă pentru infracțiunea unica complexa de ofensa adusă autorității, săvârșită în singurul mod posibil, adică prin comiterea vreuneia dintre faptele contra persoanei prevăzute de lege ca element material al acestei infracțiuni. Punerea în mișcare și exercitarea din oficiu a acțiunii penale, în acest caz, au fost determinate de necesitatea apărării autorității de stat, și nu de nevoia de a institui un privilegiu pentru subiectul pasiv secundar al infracțiunii, asa cum susțin autorii excepției de neconstituționalitate. De aceea, afirmatia ca norma incriminatoare în discuție ar contraveni dispoziției art. 16 din Constituție, privitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, nu are temei.

3. La fel de neîntemeiată se dovedește afirmatia potrivit căreia prin incriminarea ofensei aduse autorității se identifica insulta, amenințarea sau actele de violenta asupra unei persoane cu ofensa adusă autorității, deși "într-o societate democratica nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă". Autoritatea publică nu este însă o abstractiune, ci un fenomen concret, astfel încât contactul nemijlocit cu aceasta se realizează prin contactul cu persoanele fizice investite cu exercitarea funcțiilor publice. De altfel, atât în limbajul curent, cît și în dreptul public, conceptul de "autoritate" presupune ideea de putere sau de împuternicire de a da dispoziții și de a impune cuiva ascultare, aceea de organ de stat competent sa ia măsuri și sa emita dispoziții cu caracter obligatoriu și, în fine, aceea de reprezentant al unui organ de natura celui menționat. Asa fiind, este evident ca, prin săvârșirea faptelor contra persoanei reprezentantului respectiv, se aduce atingere autorității. În ceea ce privește problema incriminării acestor fapte, aceasta este o chestiune de politica penală care tine de competența autorității legiuitoare și nu poate face obiectul unui control de neconstituționalitate.

4. Pornindu-se de la aceeași teza, potrivit căreia nu se poate confunda persoana cu autoritatea pe care o reprezintă, autorii excepției susțin ca persoana respectiva este desemnată sau aleasă sa exercite o anumită funcție pe o perioadă limitată și de aceea protecția ei "trebuie să se manifeste, pe această perioadă, numai în stricta legătură cu asigurarea condițiilor pentru a-și exercită funcția". Or, este exact ceea ce a urmărit legiuitorul prin incriminarea faptelor contra demnității, libertății, integrității corporale și sănătății persoanei care îndeplinește o funcție importanța de stat, în legătură cu activitatea acesteia. Ceva mai mult, legea condiționeaza existenta infracțiunii de ofensa adusă autorității de îndeplinirea cerinței esențiale ca faptele săvârșite contra persoanei respective să fie de natura sa aducă atingere autorității. Dacă aceasta cerința nu este îndeplinită, faptele nu constituie ofensa adusă autorității, ci infracțiuni contra persoanei, chiar dacă au fost săvârșite împotriva unei persoane care îndeplinește o funcție importanța de stat. Nu este suficient asadar ca faptele de insulta, amenințare, lovire sau alte violențe să fie îndreptate împotriva unei persoane care îndeplinește o importanța activitate de stat și în legătură cu aceasta activitate, pentru ca aceste fapte să fie calificate automat ca ofensa adusă autorității, ci trebuie să se facă dovada ca ele au fost de natura, prin conținutul și consecințele lor, sa aducă atingere autorității.

5. Argumentul ca incriminarea ofensei aduse autorității, prin atingerea adusă onoarei, este contrară dispoziției art. 30 din Constituție, privitoare la libertatea de exprimare, nu poate fi primit. Afirmatia autorilor excepției, în sensul că dispoziția alin. (6) al aceluiași articol din Constituție, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viața particulară a persoanei, nu s-ar aplica și cu privire la persoana care îndeplinește o funcție importanța de stat, nu este intemeiata. Asa cum s-a arătat, ofensa adusă autorității se poate realiza numai prin săvârșirea unor fapte contra persoanei, cum sunt cele prevăzute în textul incriminator. Împrejurarea ca art. 30 alin. (6) din Constituție se referă la ocrotirea oricărei persoane nu este în contradictie cu cele afirmate mai sus, deoarece exercitarea autorității de către o persoană care îndeplinește o funcție importanța de stat nu poate fi disociata de calitatea de persoana fizica a acesteia.

6. În fine, autorii arata, tot în sprijinul excepției de neconstituționalitate, ca exista legislații în care defăimarea autorității nu este incriminata, iar în acele legislații în care incriminarea exista, dispozițiile respective nu se aplică în fapt. Aceste diferentieri de reglementare de la o legislație la alta indreptatesc concluzia ca apărarea prin mijloace de drept penal a autorității de stat este o chestiune de politica penală, care se soluționează diferit, în funcție de realitatile din fiecare țara. De altfel, incriminari asemănătoare celei din art. 238 din Codul penal se intilnesc și în legislatiile altor tari, ca: Franța, Germania, Olanda, Spania și altele.

Fața de cele arătate, vazind și prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23, 24 și 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constata ca dispozițiile art. 238 din Codul penal sunt abrogate parțial, conform art. 150 alin. (1) din Constituție, raminind în vigoare numai în măsura în care faptele incriminate se referă la o persoană care îndeplinește o activitate importanța de stat.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 6 martie 1996.