Decizia nr. 564/2006

Cu Adresa nr. XXXV/1.903 din 16 iunie 2006 secretarul general al Senatului a transmis Curții Constituționale sesizarea privind neconstituționalitatea unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi. Sesizarea a fost formulată și semnată, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și al

art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de un număr de 29 de senatori, și anume: Mircea Dan Geoană, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Doru Ioan Tărăcilă, Ilie Sârbu, Ioan Chelaru, Dan Mircea Popescu, Viorel Arcaș, Ovidiu Teodor Crețu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Vasile Dîncu, Ion Florescu, Vasile Ion, Ion Moraru, Șerban Nicolae, Traian Novolan, Mihail Popescu, Ion Rădoi, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ștefan, Sever Șter, Emil Răzvan Theodorescu, Ion Toma, Vasile Ioan Dănuț Ungureanu și Ion Vărgău.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituțională sub nr. 6.269 din 16 iunie 2006, formând obiectul Dosarului nr. 1.691 A/2006, și este structurată în motive care vizează neconstituționalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziții ale legii atacate și motive care privesc neconcordanța între anumite dispoziții ale legii și prevederile Constituției.

Motivele care vizează neconstituționalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziții ale legii

Textele cuprinse în art. I al legii, privitor la modificarea și completarea Codului de procedură penală, și anume: pct. 7, referitor la art. 27 lit. c), pct. 12, referitor la art. 28^1 , pct. 15, referitor la art. 29 lit. c), pct. 19, referitor la art. 45 alin. 1^1 , pct. 25, referitor la art. 49 alin. 4, pct. 29, referitor la art. 55 alin. 1 și 2, pct. 30, referitor la art. 56 alin. 3, pct. 32, referitor la art. 59 alin. 1, pct. 35, referitor la art. 61^1 , pct. 40, referitor la art. 72 alin. 2, nou-introdus, pct. 44, referitor la art. 86^2 alin. 7, pct. 46, referitor la art. 91 lit. a), pct. 48, referitor la art. 91^2 alin. 4 și 5, pct. 50, referitor la art. 91^4, pct. 51, referitor la art. 91^6, pct. 54, referitor la art. 100 alin. 5, pct. 55, referitor la art. 104 alin. 5, nou-introdus, pct. 58, referitor la art. 137^1 alin. 1, pct. 66, referitor la art. 144 alin. 1^1, nou-introdus, pct. 68, referitor la art. 145 alin. 1^1, nou-introdus, pct. 70, referitor la art. 145 alin. 2^2 și 2^3 , pct. 71, referitor la art. 145 alin. 3, pct. 94, referitor la art. 160^7 alin. 1 teza finală, pct. 95, referitor la art. 160^9 alin. 5, pct. 99, referitor la art. 172 alin. 1, pct. 101, referitor la art. 173 alin. 1, pct. 102, referitor la art. 176 alin. 1 lit. e), f), g), nou-introduse, pct. 105, referitor la art. 184 alin. 1, pct. 114, referitor la art. 203^1, nou-introdus, pct. 127, referitor la art. 228 alin. 1^1, nou-introdus, pct. 129, referitor la art. 228 alin. 6, pct. 134, referitor la art. 264 alin. 3, pct. 146, referitor la art. 294 alin. 1 și 3, pct. 147, referitor la art. 296 alin. 2, pct. 152, referitor la art. 313, pct. 155, referitor la art. 323 alin. 3, pct. 193, referitor la art. 385^17 alin. 6, nou-introdus, pct. 216, referitor la art. 450 alin. 2, pct. 223, referitor la art. 481 alin. 1, pct. 225, referitor la art. 483 alin. 3, și pct. 227, referitor la art. 486, au fost adoptate cu încălcarea principiului statului de drept, principiului suveranității naționale, principiului supremației Constituției și principiului structurii bicamerale a Parlamentului, consacrate în art. 1, 2 și în art. 61 alin. (2) din Constituția României. Procedura de adoptare a textelor de lege menționate contravine, de asemenea, dispozițiilor art. 74 alin. (3) și ale art. 75 alin. (3) din Constituție.

În acest sens se susține că prin

Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003 , a fost eliminată procedura medierii, existentă în textul inițial al Constituției, și s-a tranșat problema navetei parlamentare, prin introducerea soluției Camerei decizionale. Astfel, în alin. (1) al art. 75 din Constituție s-au prevăzut proiectele de lege care se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată, și proiectele de lege pentru care Senatul este prima Cameră sesizată, iar prin art. 75 alin. (3) s-a stabilit ca, după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectele de lege să fie trimise celeilalte Camere, care va decide definitiv.

Alin. (4) și (5) ale art. 75 prevăd modul de rezolvare a posibilelor "conflicte de competență" între prima Cameră sesizată și Camera decizională, dar nu există un text în Constituție care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la "limitele sesizării" date de soluția adoptată de către prima Cameră sesizată.

Această reglementare a procedurii legislative se sprijină pe întreaga "arhitectură" a edificiului constituțional, axată pe principiul statului de drept, al supremației Constituției, al suveranității naționale, al bicameralismului, al supremației Parlamentului, ca organ reprezentativ, și al "monopolului" legislativ al Parlamentului, din care rezultă că un text de lege nu poate să fie creația exclusivă a voinței unei singure Camere.

Introducerea soluției obligativității sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaților și, pe cale de consecință, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului și, pentru alte materii, a Camerei Deputaților nu au fost de natură a exclude o Cameră din mecanismul legiferării.

Intenția legiuitorului constituant derivat a fost aceea a fortificării structurii bicamerale a Parlamentului României și nu a amputării principiilor bicameralismului în materie de legiferare, prin reținerea rolului pur formal consultativ pentru o Cameră, fără niciun fel de relevanță în ceea ce privește obiectul și substanța reglementării, pentru Camera decizională.

Din prevederile analizate ale Constituției rezultă că, examinând proiectul de lege adoptat de prima Cameră sesizată, Camera decizională nu se poate pronunța decât în limitele sesizării, ceea ce înseamnă că ea nu poate adopta norme care nu au fost conținute în proiectul cu care a fost sesizată prima Cameră sau, după caz, nu au făcut obiectul dezbaterii și nu au fost adoptate de către prima Cameră. Acesta este și sensul prevederilor art. 75 alin. (3) din Constituție, în conformitate cu care "După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv".

Interpretarea logico-sistematică a textului conduce clar la concluzia că formularea "care va decide definitiv" exprimă ideea de decizie definitivă asupra conținutului textelor care au fost adoptate sau, după caz, respinse de către prima Cameră sesizată. Dacă legiuitorul constituant derivat ar fi dorit ca cea de-a doua Cameră sesizată, care este și Camera definitivă, să se poată îndepărta de limitele sesizării, date de structura și conținutul proiectului sau propunerii legislative primite de la prima Cameră sesizată, acest aspect s-ar fi reglementat în mod expres, ceea ce însă ar fi ridicat foarte serioase semne de întrebare asupra seriozității bicameralismului, reglementat de Constituția României, asupra rațiunii existenței celor două Camere.

Inadmisibilitatea adoptării de texte noi în Camera decizională la propunerea unui minister rezultă și din art. 74 alin. (3) din Constituție, care îngăduie Guvernului (implicit, ministerului care a inițiat proiectul de lege) să își exercite inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului către Camera competentă să îl dezbată și să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Contrar acestor dispoziții constituționale, în cazul legii analizate, textele noi au fost adoptate de către Camera decizională la inițiativa ministrului justiției, fără să fi fost mai întâi examinate de prima Cameră sesizată.

În același sens se mai arată că formularea de noi texte de către Guvern, la cea de-a doua Cameră sesizată, care n-au fost incluse în textul inițial, trimis primei Camere sesizate, nu echivalează cu formularea de amendamente la proiect, ci cu o nouă inițiativă legislativă, care nu se poate exercita direct la Camera decizională, ci numai la Camera care, potrivit Constituției, trebuie să fie prima sesizată, altfel sistemul bicameral nu are sens.

Motivele care privesc neconcordanța între anumite dispoziții ale legii și prevederile Constituției

1. Dispozițiile art. I pct. 36 din legea criticată, referitoare la art. 68^1 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care "Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta", sunt neconstituționale, deoarece formularea "presupunerea rezonabilă" implică aprecierea unei persoane, iar folosirea termenului "rezonabil" apare distorsionată față de sensul dat de Constituție acestei noțiuni în art. 21 alin. (3). Ca atare, textul criticat, departe de a fi o garanție a drepturilor fundamentale ale cetățenilor, cum ar fi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică (art. 22), dreptul la libertatea individuală (art. 23), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la libera circulație (art. 25), dreptul la viața intimă, familială și privată (art. 26), dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art. 27), dreptul la secretul corespondenței (art. 28) etc., apare ca fiind o legalizare a abuzurilor autorităților asupra cetățenilor. Din această perspectivă, dispozițiile art. I pct. 36 din legea criticată sunt contrare și principiilor consacrate de art. 1 alin. (3) din Constituție, unde se menționează că primele valori supreme și garantate în sistemul nostru constituțional sunt demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor.

2. Prevederile art. I pct. 47 din lege, referitoare la art. 91^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale, întrucât posibilitatea interceptării și înregistrării convorbirilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, în ipoteza în care "cercetarea ar fi mult întârziată", prevăzută de acest text al legii, este contrară art. 53 din Constituție, neintrând în sfera elementelor prevăzute de alin. (1), care justifică restrângerea exercițiului unor drepturi, pentru că textul constituțional are în vedere desfășurarea instrucției penale și nu desfășurarea cu "viteză de rachetă" a instrucției penale. Nu este admisibil să se introducă criterii pur subiective în sfera principiilor de ordin legal. Or, formularea "cercetarea ar fi mult întârziată" introduce un criteriu subiectiv care se poate constitui într-un "argument de serviciu" pentru solicitarea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice, implicit într-un paravan al abuzurilor autorităților față de dreptul fundamental prevăzut de art. 28 din Constituție.

3. Prevederile art. I pct. 47, referitoare la art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Înregistrarea convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni, dintre cele prevăzute la alin. 1 și 2", sunt contrare dispozițiilor art. 24 din Constituție, privind garantarea dreptului la apărare, întrucât partea care a apelat la un avocat sau căreia i s-a numit un avocat din oficiu trebuie să aibă posibilitatea de a discuta nestingherită, fără rezerve, cu avocatul în cauză. Dacă această relație dintre avocat și client nu este inviolabilă, textul constituțional potrivit căruia dreptul la apărare este garantat apare ca fiind lipsit de substanță.

4. Dispozițiile art. I pct. 48, referitoare la art. 91^2 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, ce reglementează competența procurorului "care efectuează sau supraveghează urmărirea penală" de a dispune, "cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 1^1, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore", sunt contrare principiului statului de drept prin aceea că îngăduie ca soluții de competența puterii judecătorești să fie îndeplinite, fie și vremelnic, de către persoane care anchetează. Astfel, este de neconceput ca, fie și numai cu titlu provizoriu, procurorul care efectuează urmărirea penală să aibă și calitatea de persoană care își autorizează propriile probe. O asemenea soluție este contrară nu numai art. 24, referitor la dreptul la apărare, art. 28, privind secretul corespondenței, prin raportare la art. 53 din Constituție, dar și textelor constituționale care reglementează rolul Ministerului Public, în mecanismul organizării statale, concret, art. 131 alin. (1), prin raportare la art. 124.

5. Prevederile art. I pct. 48, referitoare la art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 și 2", sunt contrare prevederilor constituționale care reglementează dreptul la apărare (art. 24), dreptul la proces echitabil [art. 21 alin. (3)] și restrângerea exercițiului unor drepturi (art. 53), deoarece statul, prin autoritățile sale, care face urmărirea penală, folosește unele și aceleași probe, în cauze penale diferite, revenind în discuție aceeași formulare privind "date sau informații concludente și utile".

6. Prevederile art. I pct. 134, referitoare la art. 264 alin. 3 și 4 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

"Sesizarea instanței de judecată se face de către procurorul care a dat rechizitoriul.

Procurorul înaintează, de îndată, rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei conducătorului parchetului care, în termen de 48 de ore în cauzele cu arestați preventiv sau în termen de 20 de zile în celelalte cauze, verifică legalitatea și temeinicia soluției adoptate. Dacă până la expirarea acestor termene rechizitoriul nu a fost infirmat, acesta se înaintează instanței competente, împreună cu dosarul cauzei și cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaților aflați în stare de deținere.", sunt neconstituționale, întrucât contravin principiului controlului ierarhic, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituție. De vreme ce legiuitorul constituant a reglementat instituția Ministerului Public, stabilind că această instituție, și nu fiecare procuror în parte, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, iar îndeplinirea acestei misiuni implică controlul ierarhic asupra fiecărui act întocmit de către un procuror, este evident că soluția legislativă, în baza căreia se stabilește o relație directă dintre procurorul care anchetează sau cel care întocmește rechizitoriul și instanța de judecată, fără filtrul controlului ierarhic, este contrară Constituției, atât în litera art. 132, cât și în spiritul secțiunii a 2-a din cap. VI al titlului III al Legii fundamentale.

7. În legătură cu dispozițiile art. I pct. 13, referitoare la art. 28^1, pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, potrivit căruia curtea de apel judecă în primă instanță: "b) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii și tribunale și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe, precum și de controlorii financiari ai Curții de Conturi", se arată că la Camera Deputaților s-a formulat un amendament de către doamna deputat Liana Dumitrescu, care, așa cum rezultă din motivarea reținută în raportul Comisiei juridice, urmărea doar completarea textului, cu precizarea "ai Curții de Conturi". În tabelul care a fost întocmit de Comisie, în coloana a II-a, pag. 8 din raport, la poz. 5, în loc să fie preluat corect textul Senatului, la care să se adauge precizările din amendamente, s-a reținut un text incorect, care a fost considerat ca fiind adoptat de Camera Deputaților și reținut în versiunea pregătită pentru promulgare. Astfel, s-a distorsionat voința autorului amendamentului, încălcându-se art. 74 din Constituție, referitor la dreptul la inițiativă legislativă al parlamentarilor. Întrucât dreptul la inițiativă legislativă este reglementat expres de Constituție, pentru fiecare deputat sau pentru fiecare senator, se subînțelege că acest drept presupune și posibilitatea de a formula amendamente, iar dreptul de a formula inițiative legislative sau, după caz, amendamente la inițiativele legislative inițiate de Guvern ori de parlamentari, presupune și obligația structurii parlamentare de a lua în discuție și de a supune în dezbatere amendamentele și inițiativele, așa cum au fost formulate de către inițiatori. O comisie parlamentară sau, după caz, Plenul unei Camere poate să admită sau să respingă o inițiativă sau un amendament al unui parlamentar, dar nu le poate modifica decât cu acordul inițiatorului. Altfel, dreptul la inițiativă legislativă, implicit la amendamente, al deputaților și senatorilor ar fi lipsit de substanță.

În conformitate cu dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, sesizarea a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.

Președintele Camerei Deputaților a transmis, cu Adresa nr. 1/1.508/B.O. din 28 iunie 2006, punctul său de vedere, în sensul că Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi este constituțională.

Guvernul, în punctul de vedere transmis cu Adresa nr. 5/4.385/C.P.T., arată, de asemenea, că Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi este constituțională.

Președintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere în legătură cu sesizarea de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituționalitate, punctele de vedere ale președintelui Camerei Deputaților și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, reține următoarele:

Curtea a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție și ale

art. 1, 10, 15, 16 și 18 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze sesizarea de neconstituționalitate formulată de cei 29 de senatori.

Referitor la motivele care vizează neconstituționalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziții ale legii, Curtea constată:

În conformitate cu art. 75 alin. (1) și (3) din Constituția României, Camera Deputaților este Cameră decizională pentru toate proiectele de legi și propuneri legislative, cu excepția celor limitativ enumerate în alin. (1), și anume proiectele de legi și propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum și proiectele legilor organice prevăzute în Constituție la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. e), k), l), n) și o), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) și (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) și (5) și la art. 142 alin. (5), pe care le dezbate și le adoptă ca primă Cameră sesizată.

În calitate de Cameră decizională, Camera Deputaților are, potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (3) din Constituție, competența de a adopta sau de a respinge proiectul de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată.

Din cuprinsul alin. (4) și (5) ale art. 75 din Constituție rezultă și competența Camerei decizionale de a modifica și completa textul proiectului adoptat de prima Cameră sesizată, inclusiv prin adoptarea unor prevederi noi care intră în competența sa decizională. Singura restricție impusă de prevederile constituționale amintite este aceea ca, în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competența decizională aparține primei Camere sesizate, să întoarcă legea la această Cameră, pentru a decide definitiv în procedură de urgență.

Această procedură legislativă, menită să înlăture neajunsurile procedurii anterioare revizuirii Constituției, de mediere între cele două Camere în caz de dezacord asupra unui proiect de lege, nu contravine structurii bicamerale a Parlamentului, consacrată prin art. 61 din Constituție, dat fiind că în procesul legislativ se atribuie fiecăreia dintre cele două Camere un anumit rol în adoptarea legii, ceea ce nu înlătură bicameralismul, ci îl confirmă.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute de lege, iar Codul de procedură penală și, în general, legile de procedură nu sunt caracterizate în art. 73 alin. (3) sau în alt text al Constituției ca fiind legi organice. În consecință, Curtea Constituțională constată că, urmându-se procedura legislativă prevăzută de art. 75 din Constituție, proiectul Legii pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi a fost examinat și adoptat de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, și de Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională. În acest cadru, Camera Deputaților a adoptat, în limitele competenței sale, textele de lege criticate în prima parte a sesizării de neconstituționalitate.

Curtea nu poate primi nici susținerea că s-ar fi încălcat Constituția prin faptul că prevederile noi, neavute în vedere de prima Cameră sesizată, au fost adoptate de Camera decizională la inițiativa ministrului justiției, ca reprezentant al Guvernului, dat fiind că Legea fundamentală nu instituie nicio restricție pentru Guvern de a-și ameliora proiectul de lege cu care a sesizat Parlamentul, chiar în timpul desfășurării procedurii legislative.

Referitor la motivele care privesc neconcordanța între anumite dispoziții ale legii și prevederile Constituției, Curtea constată:

1. Potrivit art. 68^1 din Codul de procedură penală, introdus prin legea care formează obiectul sesizării de neconstituționalitate, "Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta".

Critica de neconstituționalitate relevă, în primul rând, nepotrivirea dintre sensul termenului rezonabil, folosit în textul menționat, și înțelesul conferit în art. 21 alin. (3) din Constituție, prin care se instituie principiul soluționării cauzelor judiciare într-un termen rezonabil. Critica este evident neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, textul citat din Constituție nu a fost adoptat în scopul definirii termenului amintit, acesta având înțelesul comun, dat de dicționare, iar pe de altă parte, nu există nicio contradicție între sensul avut în vedere de Legea fundamentală și cel atribuit în articolul analizat din Codul de procedură penală. Ceea ce diferă sunt situațiile cărora le este atribuită condiția rezonabilității, și anume durata soluționării unui proces - în cazul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție - și presupunerea că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta" - în textul art. 68^1 din Codul de procedură penală.

Nu se poate primi nici critica în sensul că termenul rezonabil generează, prin subiectivismul inerent aprecierii organului de urmărire penală, posibilitatea abuzurilor judiciare și încălcarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Termenul caracterizează presupunerea întemeiată pe indiciile temeinice rezultate din datele unei cauze penale - că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta, iar aprecierea caracterului rezonabil al amintitei presupuneri revine nu numai organului de urmărire penală care propune luarea unei măsuri de siguranță dintre cele prevăzute de art. 143 și următoarele din Codul de procedură penală, ci și magistratului care ia, confirmă sau menține această măsură, cu asigurarea dreptului la apărare și a tuturor celorlalte drepturi procesuale ale celui în cauză. Curtea observă, de asemenea, că noțiunea indicii temeinice era prezentă și definită în aceiași termeni în conținutul art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat prin legea criticată, iar precizarea privind caracterul rezonabil al presupunerii menționate a fost adăugată tocmai pentru diminuarea gradului de subiectivitate în aprecierea făcută de organul judiciar, prin rezonabil înțelegându-se un anumit grad de normalitate, de acceptabilitate, raportat la oricare persoană înzestrată cu rațiune și nu doar la persoana competentă să adopte o măsură întemeiată pe indicii temeinice.

2. Critica privind introducerea în cuprinsul art. 91^1 alin. 1 din Codul de procedură penală a unui nou caz în care se poate dispune interceptarea convorbirilor prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, și anume cazul când cercetarea penală poate fi mult întârziată, este neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 53 alin. (1) din Constituție - invocat în motivarea sesizării de neconstituționalitate - care autorizează restrângerea unor drepturi, inclusiv dreptul la secretul convorbirilor telefonice, dacă aceasta se impune, între altele, pentru desfășurarea instrucției penale. Or, efectuarea urmăririi penale pentru descoperirea autorului unei infracțiuni, stabilirea vinovăției acestuia și trimiterea lui în judecată sunt condiționate și de operativitatea cercetării, pentru ca aceasta să fie eficientă atât sub raportul tragerii la răspundere a celui în cauză și al înlăturării urmărilor infracțiunii, cât și sub raportul descurajării fenomenului infracțional.

3. Este nefondată și critica privind art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, care se referă la valoarea probatorie a înregistrării convorbirilor dintre avocat și partea pe care o reprezintă, deoarece reglementarea nu este de natură să încalce dreptul la apărare al părții reprezentate de avocat, așa cum fără temei se susține în sesizare. În textul de lege analizat se precizează că înregistrarea va fi folosită ca mijloc de probă numai dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informații privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni. Constituția nu face nicio rezervă în privința restrângerii exercițiului drepturilor unui avocat, dacă, așa cum este cazul reglementării stabilite prin art. 91^1 alin. 6 din Codul de procedură penală, criticată prin sesizare, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. 1 și 2 ale aceluiași text de lege.

4. Nu poate fi primită nici critica privind neconstituționalitatea art. 91^2 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, prin care se instituie dreptul procurorului de a dispune în situații de urgență interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore. Prin această măsură nu se încalcă prerogativele puterii judecătorești și nici statutul Ministerului Public, așa cum, de asemenea, fără temei, se susține în sesizare, deoarece măsura luată de procuror este cenzurată de instanța de judecată, care poate dispune încetarea interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea înregistrărilor efectuate. Pe de altă parte, Curtea constată că niciun text al Constituției nu interzice reglementarea dreptului procurorului - care este magistrat și își exercită cu imparțialitate atribuțiile, în interesul general al societății, potrivit art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din Constituție - de a dispune interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice în caz de urgență și cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege.

5. Critica privind neconstituționalitatea prevederilor art. 91^2 alin. 5 din Codul de procedură penală, prin care se reglementează folosirea înregistrărilor în altă cauză, dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91^1 alin. 1 și 2, este nefondată, întrucât nu se încalcă nici dreptul la apărare și nici dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, la fel ca toate celelalte probe, înregistrarea convorbirilor telefonice este supusă aprecierii judecătorului și poate fi combătută de persoana interesată, în condițiile și cu garanțiile prevăzute de lege.

6. Nu poate fi primită nici critica privind neconstituționalitatea art. 264 alin. 3 și 4 din Codul de procedură penală, prin care se prevede posibilitatea ca rechizitoriul întocmit de un procuror să fie înaintat instanței de judecată dacă nu a fost infirmat de conducătorul parchetului, în termenele prevăzute de lege. Curtea constată că această dispoziție procedurală nu contravine principiului controlului ierarhic prevăzut de art. 132 din Constituție, așa cum se susține în sesizare, deoarece nici în textul constituțional invocat și nici în alt text din Legea fundamentală nu se prevede obligativitatea confirmării rechizitoriului de către conducătorul parchetului, înainte de sesizarea instanței de judecată. În virtutea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul are libertatea de a adopta dispoziții de procedură, inclusiv dispoziții având ca obiect reglementarea controlului ierarhic exercitat de conducătorul parchetului asupra rechizitoriilor întocmite de procurorii din subordine. În ceea ce privește dispoziția legală criticată, este evident că aceasta a fost adoptată în scopul responsabilizării conducătorilor de parchete în asigurarea operativității urmăririi penale și eliminării cazurilor de tergiversare a verificării temeiniciei și legalității rechizitoriilor întocmite de procurori.

7. În sfârșit, Curtea constată că nu este întemeiată critica referitoare la neconstituționalitatea art. 28^1 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală. Faptul, arătat în sesizare, că textul de lege menționat a fost adoptat ca urmare a formulării unui amendament care a fost luat în considerare cu un conținut diferit de cel prezentat de autorul amendamentului nu reprezintă o încălcare a Constituției, esențială, din acest punct de vedere, nefiind intenția parlamentarului care a formulat amendamentul și care, de altfel, nici nu se numără printre autorii sesizării de neconstituționalitate -, ci voința Camerei decizionale a Parlamentului care a adoptat textul de lege.

Față de considerentele expuse în cele de mai sus, având în vedere dispozițiile art. 146 lit. a) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și ale art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale

art. 15 și 18 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu votul majorității judecătorilor,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispozițiile din Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, criticate prin sesizarea formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, sunt constituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 6 iulie 2006 și la aceasta au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu și Șerban Viorel Stănoiu, judecători.