Decizia nr. 156/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua și art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nalini Ziya în Dosarul nr. 25.615/3/2006 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.

La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 13 septembrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 25.615/3/2006, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua și art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nalini Ziya.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textele de lege criticate încalcă dispozițiile art. 16, 20, 21 și 53 din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu poate formula o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive.

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie apreciază că "dispozițiile legale criticate sunt susceptibile de a fi interpretate ca fiind contrare unor principii constituționale cuprinse în art. 16, 20 și 21 din Constituție". Astfel, se creează o diferențiere nejustificată între inculpați, în funcție de măsura dispusă de instanță, unii dintre aceștia având la îndemână calea de atac a recursului, iar cei cărora li s-a respins revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive nebeneficiind de o asemenea posibilitate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile legale criticate, pe de o parte, nu instituie discriminări pe considerente arbitrare, iar, pe de altă parte, nu sunt de natură să îngrădească dreptul părților de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime, de a beneficia de un proces echitabil, precum și de judecare a acestuia într-un termen rezonabil. De asemenea, arată că dispozițiile legale criticate sunt în concordanță cu prevederile art. 129 din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 140^3 alin. 1 teza a doua și art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate și completate prin

art. I pct. 63 și 64 din Legea nr. 356/2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, care au următorul cuprins:

- Art. 140^3 alin. 1 teza a doua: "Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.";

- Art. 141 alin. 1 teza a doua: "Încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac."

Aceste dispoziții sunt considerate de autorul excepției ca aducând atingere următoarelor articole din Constituție: art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, autoarea excepției susține și încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 126 și ale art. 129 din Constituție, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în cadrul procedurii de judecată, precum și modul de exercitare a acestora. În virtutea acestei competențe, legiuitorul stabilește hotărârile judecătorești împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac și condițiile în care pot fi folosite aceste căi.

În ceea ce privește încheierile, ca specie de hotărâri judecătorești pronunțate în cursul procesului, dar prin care nu se soluționează fondul cauzei, acestea nu pot fi atacate, de regulă, decât odată cu hotărârile judecătorești care soluționează fondul cauzei, care sunt, potrivit dreptului nostru procesual penal, sentințele și deciziile. Stabilind, prin art. 385^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, că încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau cu decizia atacată, legiuitorul a acționat în limitele competenței sale, prevăzute prin dispozițiile constituționale evocate mai sus. Regula exercitării căilor de atac împotriva încheierilor numai odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei se impune pentru asigurarea desfășurării procesului cu celeritate, într-un termen rezonabil, exigență recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru constituțional, cât și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră la art. 6 paragraful 1 dreptul oricărei persoane "la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale". Sub acest aspect, prin posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, prin care se soluționează fondul cauzei, este asigurat accesul liber la justiție.

Faptul că încheierea prin care se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă niciunei căi de atac se explică, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a procesului, iar pe de altă parte, prin aceea că ea poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Pe de altă parte, nu se poate susține nici că art. 141 alin. 1 teza a doua și art. 140^3 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală ar fi contrare art. 53 din Constituție, nefiind vorba de limitarea unui drept constituțional. Astfel, nicio prevedere a Legii fundamentale nu dă o consacrare expresă dreptului la exercitarea căilor de atac în orice cauză, oricând și de către oricine; dimpotrivă, art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile stabilite de lege.

De altfel, o problemă juridică similară, referitoare la faptul că încheierea de ședință prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă separat căii de atac a recursului, ce viza constituționalitatea art. 141 alin. 1 teza a doua și a art. 140^3 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, a fost tratată de Curte cu ocazia pronunțării deciziilor nr. 15 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, și nr. 121 din 1 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 22 martie 2005. Așa fiind, întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Față de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140^3 alin. 1 teza a doua și art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Nalini Ziya în Dosarul nr. 25.615/3/2006 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 februarie 2007.