Decizia nr. 604/2008

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Valentina Bărbățeanu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 121 din Legea nr. 122/2006

privind azilul în România. Excepția a format obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.644 D/2007 și a fost ridicată de Ali Hashem Abd în Dosarul nr. 8.328/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 6 mai 2008, când, în urma deliberărilor, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 13 mai 2008, când pronunțarea a fost amânată pentru data de 20 mai 2008.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 1 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 8.328/302/2007, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.121 din

Legea nr. 122/2006

privind azilul în România. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Ali Hashem Abd într-o cauză civilă având ca obiect plângerea împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări prin care i-a fost respinsă cererea de acces la procedura de azil și prin care s-a dispus transferul solicitantului în Bulgaria.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile

art. 121 din Legea nr. 122/2006

nu acordă solicitantului de azil posibilitatea reală de a ataca hotărârea Oficiului Român pentru Imigrări prin care i s-a respins accesul la procedura de azil și s-a dispus transferarea acestuia în statul membru responsabil. Prin conținutul textelor de lege criticate se stabilește că solicitantul are la dispoziție un termen de două zile pentru a depune, personal, plângere împotriva acestei hotărâri, iar introducerea plângerii în termenul menționat nu suspendă executarea dispoziției de transfer. Prin urmare, solicitantul nu beneficiază în mod efectiv de posibilitatea de a exercita calea de atac, în condițiile în care legea permite ca dispoziția de transfer să fie executată odată cu comunicarea hotărârii. Solicitantul este pus astfel în imposibilitatea de a exercita personal acest drept, precum și de a contacta o persoană pe care să o împuternicească pentru a introduce plângerea. În consecință, autorul excepției susține că prevederile legale criticate nu oferă solicitantului un drept efectiv la apărare și îl împiedică în același timp să se adreseze instanței pentru apărarea drepturilor sale.

Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că, în realitate, astfel cum rezultă din motivarea cererii prin care a fost ridicată excepția, autorul acesteia contestă numai constituționalitatea alin. (1) și (2) ale

art. 121 din Legea nr. 122/2006 . Apreciază că textele de lege menționate încalcă dispozițiile art. 21 din Constituție și, ca atare, excepția de neconstituționalitate este întemeiată în raport cu aceste prevederi ale Legii fundamentale. În argumentarea acestui punct de vedere, arată că legiuitorul are competența, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, să instituie norme speciale de procedură, derogatorii de la dreptul comun, în considerarea unor situații deosebite, dar numai în măsura în care demersul său este subordonat regulilor și principiilor constituționale, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile

art. 121 alin. (2) și (3) din Legea nr. 122/2006

privind azilul în România sunt neconstituționale, fiind contrare principiului liberului acces la justiție, instituit de art. 21 din Legea fundamentală, care presupune posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Cât privește critica de neconstituționalitate a

art. 121 alin. (1) și alin. (4)-(6) din Legea nr. 122/2006 , apreciază că nu poate fi reținută, întrucât acestea reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 121 din Legea nr. 122/2006

privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, care au următorul conținut:

"Art. 121 - Calea de atac

(1) Împotriva hotărârii prevăzute la art. 120 alin. (3) se poate face plângere în termen de două zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reședință declarată. Introducerea plângerii în termenul menționat nu suspendă executarea dispoziției de transfer în statul membru responsabil.

(2) Plângerea se depune personal la Oficiul Național pentru Refugiați și va fi însoțită de copia de pe hotărârea de respingere a accesului la procedura de azil în România.

(3) Plângerea este înaintată de îndată judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura competentă a Oficiului Național pentru Refugiați care a emis hotărârea.

(4) Instanța de judecată soluționează plângerea în termen de 5 zile și pronunță o hotărâre motivată prin care:

a) respinge plângerea și menține hotărârea Oficiului Național pentru Refugiați;

b) admite plângerea, anulează dispoziția de transfer în statul responsabil și dispune acordarea accesului la procedura de azil în România;

(5) Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.

(6) În cazul în care prin hotărârea instanței de judecată se admite plângerea și se dispune acordarea accesului la procedura de azil națională, iar solicitantul de azil a fost deja transferat în statul membru responsabil, Oficiul Național pentru Refugiați va întreprinde demersurile necesare în vederea readmiterii solicitantului pe teritoriul României."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile supuse controlului de constituționalitate contravin următoarelor dispoziții din Legea fundamentală: art. 18 - "Cetățenii străini și apatrizii", 20 - "Tratatele internaționale privind drepturile omului", 21 - "Accesul liber la justiție", 24 - "Dreptul la apărare", 44 - "Dreptul de proprietate privată" și 53 - "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți".

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că textele de lege criticate cuprind norme care reglementează exercitarea căii de atac împotriva hotărârii prin care Oficiului Român pentru Imigrări respinge accesul la procedura de azil în România și dispune transferul străinului în statul membru al Uniunii Europene responsabil cu examinarea cererii de azil depuse de un cetățean al unei țări terțe sau, dimpotrivă, acordă accesul la procedura de azil în România.

Curtea observă că, în conformitate cu dispozițiile art. 121 alin. (1), se prevede, pe de o parte, dreptul de a face plângere împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a accesului la procedura de azil în România și de dispunere a transferului străinului în statul responsabil cu examinarea cererii, iar pe de altă parte, potrivit alin. (2) al art. 121, se stabilește obligația de a depune plângerea personal, în condițiile în care introducerea acesteia în termenul prevăzut nu suspendă executarea dispoziției de transfer în statul membru responsabil.

Cum dispoziția de transfer devine executorie din momentul primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul de azil nu se mai află la ultima reședință declarată, acesta este în imposibilitate obiectivă de a depune plângerea, fiind imediat transferabil în statul membru responsabil. Așadar, este anulată posibilitatea concretă și efectivă a acestuia de a-și valorifica dreptul de acces liber la justiție. Textul impune obligația depunerii personale a plângerii, or, acest lucru este imposibil ca urmare a caracterului imediat executoriu al dispoziției de transfer.

De altfel, stabilirea termenului în care poate fi depusă plângerea nici nu își mai găsește utilitatea, câtă vreme cel care ar fi dorit să conteste hotărârea poate fi transferat în alt stat din chiar clipa în care acest termen ar începe să curgă, iar textul impune obligația depunerii plângerii exclusiv personal de către solicitant. Din această perspectivă, imposibilitatea desemnării unui reprezentant care să poată depune plângerea în locul solicitantului echivalează cu privarea de dreptul de a sesiza instanța de judecată, iar dreptul de a contesta hotărârea Oficiului Român pentru Imigrări apare ca un drept pur formal, care, în realitate, nu poate fi exercitat efectiv.

S-ar putea susține că executarea nu este suspendată în considerarea faptului că interesul străinului este acela de a avea acces cât mai rapid la procedura de acordare a dreptului de azil. Dar, în ipoteza în care, după transferarea străinului în statul membru a cărui responsabilitate a fost stabilită de funcționarii Oficiului Român pentru Imigrări, instanța română admite plângerea solicitantului și constată că, în realitate, statul român este cel care trebuie să analizeze cererea de acordare a dreptului de azil, acest imperativ de celeritate nu se mai respectă, iar transferul este în defavoarea străinului, a cărui posibilitate de a-i fi examinată cererea de azil de către statul realmente responsabil este întârziată.

Este adevărat că Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 343/2003, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene L 199, 31/07/2007, p. 0023-0029, stabilind criteriile și mecanismele pentru determinarea statelor membre responsabile pentru examinarea cererilor depuse în unul dintre statele membre de un cetățean al unei țări terțe, prevede, la art. 19 paragraful 2, că implementarea transferului nu se suspendă în cazul introducerii unei căi de atac, în speță, plângerea. Dar aceasta nu e o regulă imperativă, ci permite fie legislației interne, fie instanțelor naționale să aprecieze, de la caz la caz, asupra necesității suspendării executării dispoziției de transfer în alt stat.

Așadar, dispoziția cuprinsă în art. 121 alin. (1) fraza a doua nu asigură un drept de acces efectiv la o instanță de judecată.

Mai mult, în ceea ce privește prevederea cuprinsă în art. 121 alin. (1) potrivit căruia plângerea se depune în termen de două zile de la data primirii dovezii de comunicare a hotărârii, Curtea constată că textul de lege este imprecis, întrucât momentul de la care curge acest termen nu poate fi cunoscut de solicitantul dreptului de acces la procedura de azil, care nu are posibilitatea de a ști când ajunge la Oficiul Român pentru Imigrări această dovadă. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că "o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate - să își corecteze conduita" (cazul Rotaru împotriva României, 2000), iar în cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că "[...] cetățeanul trebuie să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în același timp, accesibilă și previzibilă".

În ceea ce privește dispozițiile

art. 121 alin. (2) și (3) din Legea nr. 122/2006 , Curtea reține că acestea instituie obligația depunerii plângerii la Oficiul Român pentru Imigrări, care o va înainta judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura competentă a Oficiului Român pentru Imigrări care a emis hotărârea, fără să prevadă și posibilitatea depunerii acesteia și direct la instanță.

Curtea observă că aceasta reprezintă o modalitate procedurală de sesizare a instanței similară celor a căror neconstituționalitate a fost constatată de instanța de contencios constituțional prin

deciziile nr. 347 din 3 aprilie 2007

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 9 mai 2007) și nr. 953 din 19 decembrie 2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007). În acele cazuri Curtea a statuat că "existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege liberul acces la justiție al persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. (...) Mai mult decât atât, o asemenea soluție legislativă ar putea da naștere la abuzuri săvârșite de către agenții organelor administrative, ceea ce, în final, chiar dacă ar duce la tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestora, ar îngreuna sau chiar nega dreptul contestatorului la accesul liber la justiție".

În ipotezele avute în vedere în deciziile menționate, s-a constatat că "obligația depunerii plângerii la organul din care face parte agentul constatator, ca o condiție de acces la justiție, nu poate fi justificată în mod obiectiv și rezonabil nici prin faptul că, primind plângerea, organele administrative ar avea cunoștință de ea și nu ar porni la executarea amenzii aplicate". În speța de față se observă că nici măcar o asemenea justificare nu poate fi luată în considerare, întrucât depunerea plângerii la Oficiul Român pentru Imigrări de către solicitantul dreptului de azil căruia i s-a refuzat accesul la procedura de azil în România nu are ca efect suspendarea executării dispoziției de transfer în statul membru responsabil.

Pentru identitate de rațiune, Curtea constată că dispozițiile

art. 121 alin. (2) și (3) din Legea nr. 122/2006

sunt neconstituționale, întrucât îngrădește accesul direct la justiție, atât timp cât nu prevede, ca alternativă, și posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă și direct la instanța de judecată.

În fine, în ceea ce privește dispozițiile art. 121 alin. (4), (5) și (6), Curtea constată că acestea nu contravin niciunui text sau principiu din Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

I. Admite excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 121 alin. (1) și (3) din Legea nr. 122/2006

privind azilul în România, excepție ridicată de Ali Hashem Abd în Dosarul nr. 8.328/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția a II-a civilă.

II. Admite excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 121 alin. (2) din Legea nr. 122/2006

privind azilul în România, ridicată de același autor în același dosar, și constată că acestea sunt neconstituționale în măsura în care nu prevăd și posibilitatea ca plângerea să poată fi depusă și direct la instanța de judecată și nici posibilitatea depunerii plângerii și prin reprezentant.

III. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 121 alin. (4), (5) și (6) din Legea nr. 122/2006

privind azilul în România.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 mai 2008.