Act din 25 ianuarie 1983

Capitolul I

Formarea clericilor

Can. 232

– Biserica are datoria și dreptul propriu și exclusiv de a-i forma pe aceia care sunt destinați slujirilor sacre.

Can. 233

– § 1. Întregii comunități creștine îi revine obligația de a favoriza vocațiile, pentru a se face față suficient necesităților slujirii sacre în întreaga Biserică. În chip deosebit au această datorie familiile creștine, educatorii și, dintr-un motiv special, preoții, îndeosebi parohii. Episcopii diecezani, cărora le revine în cel mai înalt grad obligația de a se îngriji de promovarea vocațiilor, să învețe poporul încredințat lor despre importanța slujirii sacre și despre necesitatea slujitorilor în Biserică; să suscite și să sprijine inițiativele în favoarea vocațiilor, mai cu seamă prin instituțiile create în acest scop.

§ 2. În plus, preoții, dar mai ales Episcopii diecezani, să aibă grijă ca bărbații mai în vârstă, care se consideră că sunt chemați la slujirile sacre, să fie ajutați cu prudență, cu cuvântul și fapta, și să fie pregătiți cum se cuvine.

Can. 234

– § 1. Unde există, să fie menținute și sprijinite seminariile mici sau alte institute de acest fel, în care, în vederea favorizării vocațiilor, să fie prevăzută acordarea unei educații religioase speciale și, în același timp, a unei instruiri umaniste și științifice. Mai mult, când consideră că este oportun, Episcopul diecezan să se îngrijească de înființarea unui seminar mic sau a unui institut similar.

§ 2. Dacă, în anumite cazuri, circumstanțele nu recomandă altfel, tinerii care au de gând să se îndrepte spre Preoție să primească acea educație umanistă și științifică pe care o primesc tinerii din regiunea lor, care se pregătesc să urmeze studii superioare.

Can. 235

– § 1. Tinerii care vor să se apropie de Preoție să primească în seminarul mare o educație spirituală adecvată și să fie instruiți cu privire la îndatoririle proprii, pe toată durata formării sau, dacă Episcopul diecezan apreciază că circumstanțele cer aceasta, cel puțin timp de patru ani.

§ 2. Cei care locuiesc în mod legitim în afara seminarului să fie încredințați de Episcopul diecezan unui preot evlavios și capabil, care să se îngrijească să fie formați în mod conștiincios în viața spirituală și în disciplină.

Can. 236

– Cei care aspiră la diaconatul permanent, în conformitate cu dispozițiile Conferinței Episcopilor, să fie instruiți în a-și cultiva viața spirituală și în a-și îndeplini în mod corect îndatoririle specifice treptei diaconale:

1° cei tineri, trăind cel puțin trei ani într-o casă destinată special acestui scop, în afară de cazul când, din motive grave, Episcopul diecezan a stabilit altfel;

2° bărbații mai în vârstă, atât cei celibatari, cât și cei căsătoriți, după un program trienal stabilit de Conferința Episcopilor.

Can. 237

– § 1. Când este posibil și oportun, în fiecare dieceză să existe un seminar mare; în caz contrar, tinerii care se pregătesc pentru slujirile sacre să fie încredințați unui alt seminar sau să fie înființat un seminar interdiecezan.

§ 2. Seminarul interdiecezan să nu fie înființat fără a se fi obținut în prealabil aprobarea de la Scaunul Apostolic, atât pentru înființarea seminarului, cât și pentru statutele lui, apoi și de la Conferința Episcopilor, dacă este vorba de un seminar pentru tot teritoriul ei, altminteri, de la Episcopii interesați.

Can. 238

– § 1. Seminariile înființate în mod legitim se bucură ipso iure de personalitate juridică în Biserică.

§ 2. În toate problemele juridice ce trebuie tratate, rectorul reprezintă seminarul, în afară de cazul când, pentru unele dintre ele, autoritatea competentă a decis altfel.

Can. 239

– § 1. În fiecare seminar să existe un rector, care să-l conducă, și, când este cazul, un vicerector, un econom, iar dacă seminariștii fac studiile în seminarul însuși, să existe și profesori, care să predea diferitele discipline, coordonate după un plan metodic.

§ 2. În fiecare seminar să existe cel puțin un director spiritual, lăsându-se seminariștilor libertatea de a merge la alți preoți care au fost desemnați de Episcop pentru această funcție.

§ 3. În statutele seminarului trebuie să fie stabilite modalitățile în care ceilalți superiori, profesorii, ba chiar și seminariștii înșiși, să participe la responsabilitatea rectorului, mai cu seamă în ceea ce privește disciplina ce trebuie respectată.

Can. 240

– § 1. În afară de confesorii obișnuiți, să fie aduși cu regularitate în seminar și alți confesori și, respectându-se disciplina seminarului, seminariștii să aibă întotdeauna libertatea de a se adresa oricărui confesor fie în seminar, fie în afara seminarului.

§ 2. Când trebuie să se decidă admiterea seminariștilor la hirotoniri sau eliminarea lor din seminar, niciodată nu poate fi cerută părerea directorului spiritual sau a confesorilor.

Can. 241

– § 1. Să fie admiși de Episcopul diecezan în seminarul mare numai aceia care, ținându-se seama de calitățile lor umane și morale, spirituale și intelectuale, de sănătatea lor fizică și psihică, precum și de intenția lor dreaptă, sunt considerați capabili să se dedice pentru totdeauna slujirilor sacre.

§ 2. Înainte de a fi primiți, ei trebuie să prezinte certificatele de Botez și Mir, precum și alte documente care sunt impuse de Regulamentul de formare sacerdotală.

§ 3. Când este vorba de admiterea celor care au fost eliminați dintr-un alt seminar sau dintr-un institut călugăresc, este necesară în plus o declarație a superiorului respectiv, mai ales cu privire la motivul eliminării sau al plecării lor.

Can. 242

– § 1. În fiecare țară să existe un Regulament de formare sacerdotală, care trebuie stabilit de Conferința Episcopilor, ținând seama de normele date de autoritatea supremă a Bisericii, aprobat de Sfântul Scaun, iar dacă trebuie adaptat noilor situații, de asemenea, cu aprobarea Sfântului Scaun, în care să fie stabilite principiile fundamentale ale formării ce trebuie să fie dată în seminar, precum și normele generale adaptate necesităților pastorale ale fiecărei regiuni sau provincii.

§ 2. Normele Regulamentului, despre care este vorba în § 1, să fie respectate în toate seminariile, fie diecezane, fie interdiecezane.

Can. 243

– În plus, fiecare seminar să aibă un regulament propriu, aprobat de Episcopul diecezan sau, dacă este vorba de un seminar interdiecezan, de Episcopii interesați, în care normele Regulamentului de formare sacerdotală să fie adaptate circumstanțelor particulare și să fie stabilite cu mai mare precizie punctele care privesc viața cotidiană a seminariștilor și ordinea întregului seminar.

Can. 244

– Formarea spirituală și instruirea doctrinală a seminariștilor în seminar să fie coordonate în mod armonios și reglementate în așa fel încât ei, fiecare după propriul caracter, să dobândească, împreună cu necesara maturitate umană, spiritul Evangheliei și unirea profundă cu Cristos.

Can. 245

– § 1. Prin formarea spirituală, seminariștii să devină capabili să desfășoare în mod rodnic slujirea pastorală și să dobândească spiritul misionar, știind că slujirea îndeplinită cu credință vie și iubire contribuie la sfințirea lor; de asemenea, să învețe să cultive acele virtuți care sunt mai apreciate în societatea umană, astfel încât să poată ajunge la o armonie adecvată între valorile umane și cele supranaturale.

§ 2. Seminariștii să fie educați astfel încât, pătrunși de iubire față de Biserică, să fie supuși cu dragoste umilă și filială Pontifului Roman, urmașul lui Petru, să se atașeze propriului Episcop ca niște colaboratori fideli și să coopereze cu confrații; prin viața în comun în seminar și prin legăturile de prietenie și bună înțelegere cu colegii, să fie pregătiți la unirea frățească cu preoțimea diecezană din rândul căreia vor face parte în slujba Bisericii.

Can. 246

– § 1. Celebrarea Euharistiei să fie centrul întregii vieți a seminarului, astfel încât zilnic seminariștii, participând la însăși iubirea lui Cristos, să tragă mai ales din acest preabogat izvor tăria sufletească pentru munca apostolică și pentru viața lor spirituală.

§ 2. Să fie instruiți în celebrarea liturgiei orelor, prin care slujitorii lui Dumnezeu se roagă lui în numele Bisericii pentru tot poporul încredințat lor, ba chiar pentru lumea întreagă.

§ 3. Să fie menținute vii cultul Preasfintei Fecioare Maria, chiar prin rozariul marian, meditația și celelalte practici de evlavie, prin care seminariștii dobândesc spiritul de rugăciune și își întăresc propria vocație.

§ 4. Seminariștii să se obișnuiască a se apropia des de Sacramentul Pocăinței și este recomandat ca fiecare să aibă directorul său spiritual, ales, desigur, în mod liber, în fața căruia să-și poată deschide cu încredere conștiința.

§ 5. Seminariștii să facă în fiecare an exerciții spirituale.

Can. 247

– § 1. Să fie pregătiți, printr-o educație adecvată, să respecte starea celibatului și să învețe să aprecieze această stare ca pe un dar deosebit al lui Dumnezeu.

§ 2. Seminariștii să fie conștientizați cum se cuvine cu privire la îndatoririle și sarcinile specifice ale slujitorilor sacri ai Bisericii, nefiind trecută sub tăcere nici una dintre dificultățile vieții sacerdotale.

Can. 248

– Instruirea doctrinală ce trebuie făcută are drept scop ca seminariștii, alături de cultura generală conformă cu necesitățile locurilor și timpurilor, să dobândească o cunoaștere amplă și solidă a științelor sacre, astfel încât, prin credința lor bazată pe această cunoaștere și hrănită de ea, să poată vesti cum se cuvine învățătura Evangheliei oamenilor timpului lor, adaptată puterii de pricepere a acestora.

Can. 249

– În Regulamentul de formare sacerdotală să fie prevăzut ca seminariștii să învețe cu grijă nu numai limba propriei lor țări, ci să cunoască bine și limba latină și, în plus, să posede o cunoaștere adecvată a limbilor străine ce sunt necesare sau utile pentru instruirea lor sau pentru îndeplinirea slujirii pastorale.

Can. 250

– Studiile filozofice și teologice prevăzute în seminar pot fi făcute separat sau împreună, așa cum este stabilit în Regulamentul de formare sacerdotală, și trebuie să dureze șase ani, în așa fel încât timpul ce trebuie dedicat disciplinelor filozofice să fie de doi ani întregi, iar cel dedicat studiilor teologice, de patru ani întregi.

Can. 251

– Instruirea filozofică, ce trebuie să fie bazată pe patrimoniul filozofic permanent valabil și să țină seama și de cercetarea filozofică ce a avut loc de-a lungul timpului, să fie făcută în așa fel încât să desăvârșească formarea umană a seminariștilor, să dezvolte agerimea minții și să-i facă mai capabili pentru studiile teologice.

Can. 252

– § 1. Instruirea teologică, luminată de credință și călăuzită de Magisteriu, să fie astfel dată încât seminariștii să cunoască întreaga învățătură catolică, bazată pe Revelația divină, să-și alimenteze cu ea propria viață spirituală și să poată să o vestească și să o apere corect în exercitarea slujirii lor.

§ 2. Seminariștii să fie instruiți cu atenție deosebită în Sfânta Scriptură, astfel încât să dobândească o viziune completă despre ea.

§ 3. Să fie ținute lecții de teologie dogmatică, bazate mereu pe Cuvântul lui Dumnezeu scris și, totodată, pe Sfânta Tradiție, cu ajutorul cărora seminariștii să învețe să pătrundă mai adânc misterele mântuirii, avându-l ca maestru mai ales pe sfântul Toma; de asemenea, lecții de teologie morală și pastorală, de drept canonic, de liturgică, de istorie ecleziastică și alte discipline auxiliare și speciale, după dispozițiile Regulamentului de formare sacerdotală.

Can. 253

– § 1. Numai aceia să fie numiți de Episcop sau de Episcopii interesați în funcția de profesor pentru disciplinele filozofice, teologice și juridice care, distingându-se prin

virtuți, au obținut doctoratul sau licența într-o universitate sau facultate recunoscută de Sfântul Scaun.

§ 2. Să se aibă grijă să fie numiți profesori aparte pentru Sfânta Scriptură, teologia dogmatică, teologia morală, liturgică, filozofie, dreptul canonic, istoria ecleziastică și pentru alte științe care trebuie predate cu metodă proprie.

§ 3. Profesorul care își neglijează în mod grav funcția să fie înlăturat de autoritatea despre care vorbește § 1.

Can. 254

– § 1. În predarea disciplinelor, profesorii să fie preocupați continuu de unitatea internă și de armonia întregii învățături de credință, astfel încât seminariștii să simtă că învață o unică știință; pentru a se realiza mai bine acest lucru, să existe în seminar o persoană care să coordoneze întregul plan de studii.

§ 2. Seminariștii să fie astfel instruiți încât să fie și ei capabili să examineze problemele prin cercetări personale adecvate, făcute cu metodă științifică. Așadar, să se efectueze lucrări scrise prin care seminariștii, sub conducerea profesorilor, să învețe să facă anumite studii muncind personal.

Can. 255

– Deși întreaga formare a seminariștilor urmărește un scop pastoral, să fie programată în seminar și o instruire strict pastorală prin care seminariștii să învețe, ținându-se seama de necesitățile locului și timpului, principiile și metodele cu privire la exercitarea funcțiilor de a învăța, de a sfinți și de a conduce poporul lui Dumnezeu.

Can. 256

– § 1. Seminariștii să fie instruiți cu grijă în tot ceea ce privește în mod special slujirea sacră, mai ales în practica de a catehiza și de a ține omilia, în exercitarea cultului divin și, îndeosebi, în celebrarea sacramentelor, în modul de a trata cu oamenii, chiar cu cei necatolici sau cu cei necre-dincioși, în modul de a administra parohia și de a îndeplini și celelalte îndatoriri.

§ 2. Seminariștii să fie astfel instruiți cu privire la nevoile Bisericii universale încât să fie profund preocupați de promovarea vocațiilor, de problemele misionare și ecumenice și de toate celelalte probleme, inclusiv cele sociale, care sunt mai presante.

Can. 257

– § 1. Seminariștii să fie educați în așa fel încât să aibă o grijă deosebită nu numai față de Biserica particulară în slujba căreia vor fi încardinați, ci și față de Biserica universală, și să dea dovadă că sunt pregătiți să se dedice slujirii Bisericilor particulare care au mai mare nevoie de preoți.

§ 2. Episcopul diecezan să aibă grijă ca acei clerici care intenționează să se transfere din propria Biserică particulară la o altă Biserică particulară dintr-o altă regiune să fie pregătiți cum se cuvine pentru a desfășura acolo slujirea sacră, adică să învețe limba acelei regiuni și să cunoască instituțiile, condițiile sociale, uzanțele și obiceiurile locale.

Can. 258

– Ca să deprindă și practic modul de a face apostolat, în perioada studiilor, dar mai ales în timpul vacanțelor, seminariștii să fie inițiați, întotdeauna sub conducerea unui preot priceput, în practica pastorală prin exerciții potrivite, stabilite de Ordinariu și adecvate vârstei lor și situațiilor locale.

Can. 259

– § 1. Este dreptul Episcopului diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, al Episcopilor interesați să decidă cu privire la conducerea superioară și la administrarea seminarului.

§ 2. Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesați să viziteze deseori personal seminarul, să vegheze asupra formării seminariștilor, precum și asupra instruirii filozofice și teologice care are loc aici și să se informeze despre vocația, caracterul, evlavia și progresul seminariștilor, mai ales în vederea conferirii hirotonirilor sacre.

Can. 260

– În îndeplinirea propriilor funcții, toți trebuie să se supună rectorului, care are datoria de a se îngriji de conducerea zilnică a seminarului, în conformitate cu normele Regulamentului de formare sacerdotală și ale regulamentului seminarului.

Can. 261

– § 1. Rectorul seminarului, precum și, sub autoritatea lui, superiorii și profesorii, fiecare pe măsura rolului său, să aibă grijă ca seminariștii să respecte cu fidelitate normele stabilite de Regulamentul de formare sacerdotală și de regulamentul seminarului.

§ 2. Rectorul seminarului și coordonatorul de studii să vegheze cu sârguință ca profesorii să-și îndeplinească misiunea în mod corect, conform Regulamentului de formare sacerdotală și regulamentului seminarului.

Can. 262

– Seminarul să fie scos de sub jurisdicția parohială; pentru toți cei care sunt în seminar, rectorul sau un delegat al său îndeplinește oficiul de paroh, cu excepția materiei matrimoniale și rămânând neschimbată dispoziția can. 985.

Can. 263

– Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesați, fiecare după propria cotă stabilită de ei de comun acord, să se îngrijească de organizarea și menținerea seminarului, de întreținerea seminariștilor și de salarizarea profesorilor, precum și de celelalte trebuințe ale seminarului.

Can. 264

– § 1. Ca să facă față nevoilor seminarului, pe lângă oferta prevăzută de can.

1266, Episcopul poate să impună în dieceză și o taxă.

§ 2. Sunt supuse la taxa pentru seminar toate persoanele juridice ecleziastice, chiar și cele private, care își au sediul în dieceză, cu excepția acelora care trăiesc numai din pomeni sau a acelora care dețin în funcțiune un colegiu de studenți sau de docenți care are ca scop promovarea binelui comun în Biserică. Această taxă trebuie să fie generală, proporțională cu veniturile persoanei juridice și stabilită în funcție de necesitățile seminarului.

Capitolul II

Înscrierea sau încardinarea clericilor

Can. 265

– Fiecare cleric trebuie să fie încardinat fie într-o Biserică particulară sau într-o prelatură personală, fie într-un institut de viață consacrată sau într-o societate de viață apostolică, ce au această facultate, astfel încât să nu existe deloc clerici acefali sau pribegi (vagi).

Can. 266

– § 1. Cineva devine cleric prin primirea diaconatului și este încardinat în Biserica particulară sau în prelatura personală pentru a cărei slujire este promovat.

§ 2. Cine a făcut profesiunea prin voturi perpetue într-un institut călugăresc sau a fost încorporat definitiv într-o societate de viață apostolică este încardinat drept cleric în acel institut sau în acea societate odată cu primirea diaconatului, în afară de cazul când constituțiile societăților de viață apostolică stabilesc altfel.

§ 3. Membrul unui institut secular este încardinat prin primirea diaconatului în Biserica particulară pentru slujirea căreia a fost promovat, în afară de cazul când, în virtutea unei concesiuni din partea Scaunului Apostolic, este încardinat în institutul însuși.

Can. 267

– § 1. Pentru ca un cleric deja încardinat să fie încardinat în mod valid într-o altă Biserică particulară, trebuie să obțină de la Episcopul diecezan un document de excardinare, semnat de același Episcop; de asemenea, trebuie să obțină, de la Episcopul diecezan al Bisericii particulare în care dorește să fie încardinat, un document de încardinare, semnat de acest Episcop.

§ 2. Excardinarea acordată astfel are efect juridic numai după ce a fost obținută încardinarea într-o altă Biserică particulară.

Can. 268

– § 1. Clericul care s-a transferat în mod legal din propria Biserică particulară într-o altă Biserică particulară, după cinci ani, este încardinat ipso iure în această Biserică particulară, dacă și-a manifestat în scris această voință atât Episcopului diecezan al Bisericii care l-a primit, cât și Episcopului diecezan propriu, și dacă nici unul dintre cei doi nu i-a comunicat în scris părerea contrară timp de patru luni de la data primirii cererii.

§ 2. Prin admiterea perpetuă sau definitivă într-un institut de viață consacrată ori într-o societate de viață apostolică, clericul care este încardinat în acest institut sau în această societate, conform can. 266 § 2, este excardinat din propria Biserică particulară.

Can. 269

– Episcopul diecezan să nu recurgă la încardinarea unui cleric decât dacă:

1° acest lucru este cerut de necesitatea sau utilitatea Bisericii particulare și respectându-se prevederile dreptului cu privire la întreținerea decentă a clericilor;

2° pe baza unui document legitim, constată că a fost acordată excardinarea și, în plus, a primit informațiile adecvate, dacă este necesar sub secret, de la Episcopul diecezan care a făcut excardinarea, cu privire la viața, conduita morală și studiile clericului;

3° clericul a declarat în scris aceluiași Episcop diecezan că vrea să se dedice slujirii noii Biserici particulare, conform dreptului.

Can. 270

– Excardinarea poate fi acordată în mod licit numai din motive juste, adică utilitatea pentru Biserică sau binele clericului însuși; nu poate fi negată decât din motive grave; totuși, clericului, care se consideră lezat și a găsit un Episcop care îl primește, îi este permis să facă recurs împotriva deciziei.

Can. 271

– § 1. În afară de cazul când există o adevărată necesitate în Biserica sa particulară, Episcopul diecezan nu trebuie să refuze permisiunea de a se transfera acelor clerici pe care îi consideră pregătiți și capabili și care cer să meargă în acele regiuni care suferă de o lipsă gravă de cler, pentru a exercita acolo slujirea sacră; să aibă totuși grijă ca, printr-un acord scris făcut împreună cu Episcopul diecezan al locului unde doresc să se ducă, să fie stabilite drepturile și îndatoririle acestor clerici.

§ 2. Episcopul diecezan poate să acorde clericilor săi permisiunea de a se transfera într-o altă Biserică particulară, pentru un timp determinat care poate fi reînnoit chiar de mai multe ori, totuși, astfel încât acești clerici să rămână încardinați în Biserica particulară proprie și, întorcându-se în ea, să se bucure de toate drepturile pe care le-ar fi avut dacă ar fi desfășurat aici slujirea sacră.

§ 3. Clericul care s-a transferat în mod legal într-o altă Biserică particulară, rămânând încardinat în propria Biserică, poate, dintr-un motiv just, să fie chemat înapoi de către Episcopul diecezan propriu, respectându-se totuși acordurile încheiate cu celălalt Episcop, precum și echitatea naturală; tot astfel, respectându-se aceleași condiții, Episcopul diecezan al celeilalte Biserici particulare poate, dintr-un motiv just, să refuze aceluiași cleric permisiunea unei ulterioare rămâneri în teritoriul său.

Can. 272

– Administratorul diecezan nu poate să acorde excardinarea și încardinarea, de asemenea, nici permisiunea de transferare într-o altă Biserică particulară, decât după un an de la vacanța scaunului episcopal și cu consimțământul colegiului consultanților.

Capitolul III

Obligațiile și drepturile clericilor

Can. 273

– Clericii au obligația specială de a dovedi respect și ascultare Suveranului Pontif și Ordinariului propriu.

Can. 274

– § 1. Numai clericii pot să obțină oficii pentru exercitarea cărora este necesară puterea preoțească sau puterea de conducere ecleziastică.

§ 2. Dacă nu sunt scutiți ca urmare a unui impediment legitim, clericii au obligația de a accepta și de a îndeplini cu fidelitate funcția ce le-a fost încredințată de Ordinariul lor.

Can. 275

– § 1. Deoarece contribuie cu toții la o unică lucrare, adică la zidirea Trupului lui Cristos, clericii să fie uniți între ei prin legătura frățietății și a rugăciunii și să colaboreze între ei, conform dispozițiile dreptului particular.

§ 2. Clericii să recunoască și să promoveze misiunea pe care laicii, fiecare conform rolului propriu, o exercită în Biserică și în lume.

Can. 276

– § 1. În modul lor de viață, clericii au obligația cu totul specială de a tinde la sfințenie, deoarece, fiind consacrați lui Dumnezeu cu un titlu nou prin hirotonire, sunt împărțitorii tainelor lui Dumnezeu în slujba poporului său.

§ 2. Pentru ca să poată dobândi această perfecțiune:

1° în primul rând, să îndeplinească în mod fidel și neobosit îndatoririle slujirii pastorale;

2° să-și alimenteze propria viață spirituală la masa Sfintei Scripturi și a sfintei Euharistii; prin urmare, preoții sunt invitați din toate puterile să ofere zilnic Jertfa euharistică, iar diaconii să participe la ea, de asemenea, zilnic;

3° preoții, precum și diaconii care aspiră la presbiterat, au obligația de a celebra zilnic liturgia orelor în conformitate cu propriile cărți liturgice aprobate; diaconii permanenți să celebreze partea stabilită pentru ei de Conferința Episcopilor;

4° de asemenea, sunt ținuți să facă retrageri spirituale, după dispozițiile dreptului particular;

5° sunt îndemnați să se dedice cu regularitate meditației, să se apropie des de sacramentul Pocăinței, să aibă o evlavie deosebită față de Preasfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu, și să se folosească și de celelalte mijloace de sfințire comune și particulare.

Can. 277

– § 1. Clericii sunt obligați să păstreze castitatea perfectă și perpetuă pentru împărăția cerurilor și de aceea sunt ținuți la celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu și prin care slujitorii sacri pot să se atașeze mai ușor cu toată inima lui Cristos și să se dedice mai liber slujirii lui Dumnezeu și oamenilor.

§ 2. Clericii să se comporte cu prudența cuvenită în relațiile cu persoanele a căror frecventare ar putea pune în pericol obligația lor de a păstra castitatea sau ar putea să constituie scandal pentru credincioși.

§ 3. Îi revine Episcopului diecezan să stabilească norme mai precise despre acest lucru și să judece respectarea acestei obligații în cazuri particulare.

Can. 278

– § 1. Clericii seculari au dreptul de a se asocia cu alții pentru a urmări finalități care sunt conforme cu starea clericală.

§ 2. Clericii seculari să acorde o importanță mare mai ales acelor asociații care, având statute recunoscute de autoritatea competentă, printr-o regulă de viață adecvată și aprobată cum se cuvine și prin ajutorul frățesc, promovează sfințenia lor în exercitarea slujirii și favorizează unirea între ei și unirea dintre ei și Episcopul propriu.

§ 3. Clericii să se abțină de a întemeia asociații sau de a participa la asociații a căror finalitate sau ale căror activități sunt incompatibile cu obligațiile specifice stării clericale sau care pot să împiedice îndeplinirea conștiincioasă a misiunii încredințate lor de autoritatea ecleziastică competentă.

Can. 279

– § 1. Clericii să continue studiile sacre chiar și după primirea Preoției și să urmeze învățătura solidă bazată pe sfânta Scriptură, transmisă de înaintași și acceptată în general de Biserică, așa cum este ea stabilită mai ales de documentele Conciliilor și ale Pontifilor Romani, evitând noutățile terminologice profane și falsa știință.

§ 2. Preoții să participe, conform dispozițiilor dreptului particular, la cursurile pastorale, care trebuie programate după hirotonirea sacerdotală; de asemenea, în timpurile fixate de același drept, să participe și la alte cursuri, consfătuiri teologice sau conferințe, care le oferă ocazia să dobândească o cunoaștere mai completă a științelor sacre și a metodelor pastorale.

§ 3. Să continue studierea și a altor științe, mai ales a acelora care sunt legate cu științele sacre, în măsura în care sunt folositoare îndeosebi pentru exercitarea slujirii pastorale.

Can. 280

– Se recomandă foarte mult clericilor să practice o anumită viață comună; unde aceasta deja există, pe cât e posibil, trebuie menținută.

Can. 281

– § 1. Deoarece se dedică slujirii ecleziastice, clericii merită o remunerație conformă condiției lor, ținându-se seama atât de natura oficiului, cât și de circumstanțele

locurilor și timpurilor, cu care să poată face față necesităților vieții personale și unei retribuiri drepte a acelor persoane de al căror serviciu au nevoie.

§ 2. De asemenea, trebuie să se aibă grijă ca ei să beneficieze de asistență socială, prin care să se facă față cum se cuvine necesităților lor în caz de boală, de invaliditate sau de bătrânețe.

§ 3. Diaconii căsătoriți, care se dedică exclusiv slujirii ecleziastice, au dreptul la o remunerație cu care să poată face față întreținerii personale și a familiei lor; în schimb, cei care primesc o retribuție pentru că îndeplinesc sau au îndeplinit o funcție civilă să se îngrijească de trebuințele proprii și ale familiei lor cu veniturile câștigate din acea retribuție.

Can. 282

– § 1. Clericii să ducă o viață simplă și să se abțină de la tot ceea ce constituie vanitate.

§ 2. Bunurile ce le revin cu ocazia exercitării unui oficiu ecleziastic și care prisosesc, după ce s-au îngrijit cu ajutorul lor de întreținerea decentă și de îndeplinirea tuturor obligațiilor stării proprii, să binevoiască a le folosi pentru binele Bisericii și pentru faptele de caritate.

Can. 283

– § 1. Chiar dacă nu au un oficiu care să-i oblige la reședință, clericii să nu plece din dieceză pentru un timp mai îndelungat, care trebuie stabilit de dreptul particular, fără permisiunea cel puțin presupusă a Ordinariului propriu.

§ 2. Ei au dreptul să beneficieze anual de o perioadă necesară și suficientă de concediu, stabilită de dreptul universal sau de cel particular.

Can. 284

– Clericii să poarte o haină ecleziastică decentă, după normele emise de Conferințele Episcopilor și după cutumele legitime ale locurilor.

Can. 285

– § 1. Clericii să se abțină complet de la tot ceea ce nu se potrivește cu starea proprie, conform dispozițiilor dreptului particular.

§ 2. Clericii să evite tot ceea ce, deși nu este nedemn, este incompatibil cu starea clericală.

§ 3. Le este interzis clericilor să-și asume oficii publice, care comportă o participare la exercitarea puterii civile.

§ 4. Fără permisiunea Ordinariului lor, să nu administreze bunuri ce aparțin laicilor și să nu desfășoare funcții lumești, care comportă obligația dării de seamă; li se interzice de a se face garanți, chiar cu bunurile personale, fără consultarea Ordinariului propriu; de asemenea, să se abțină de a semna polițe prin care este asumată obligația de a plăti bani fără un motiv bine precizat.

Can. 286

– Le este interzis clericilor să exercite, personal sau prin alții, negustoria sau comerțul, fie în avantajul propriu, fie în avantajul altora, fără permisiunea autorității ecleziastice competente.

Can. 287

– § 1. Clericii să promoveze întotdeauna și în cel mai înalt grad pacea și înțelegerea între oameni, bazate pe dreptate.

§ 2. Să nu participe activ în partidele politice și în conducerea de asociații sindicale, în afară de cazul când, după aprecierea autorității ecleziastice competente, acest lucru este necesar pentru apărarea drepturilor Bisericii sau pentru promovarea binelui comun.

Can. 288

– Dispozițiile prevăzute în cann. 284, 285, §§ 3 și 4, 286, 287, § 2, nu îi obligă pe diaconii permanenți, dacă dreptul particular nu stabilește altfel.

Can. 289

– § 1. Deoarece serviciul militar este mai puțin compatibil cu starea clericală, clericii, ca, de altfel, și candidații la hirotoniri, să nu se înroleze voluntar în armată decât cu permisiunea Ordinariului lor.

§ 2. Clericii să se folosească de scutirile privind exercitarea de funcții și oficii publice civile incompatibile cu starea clericală, pe care le acordă lor legile, convențiile sau cutumele, dacă, în cazuri particulare, Ordinariul propriu nu a stabilit altfel.

Capitolul IV

Pierderea stării clericale

Can. 290

– Hirotonirea, primită în mod valid, nu poate fi niciodată anulată. Totuși, un cleric pierde starea clericală:

1° printr-o sentință judecătorească sau printr-un decret administrativ, prin care este declarată invaliditatea hirotonirii;

2° prin pedeapsa demiterii aplicată în mod legal;

3° prin rescript de la Scaunul Apostolic; dar acest rescript este acordat de Scaunul Apostolic diaconilor numai pentru motive grave, iar preoților, pentru motive foarte grave.

Can. 291

– Cu excepția cazurilor prevăzute în can. 290, § 1, pierderea stării clericale nu comportă dispensa de obligația celibatului, care este acordată exclusiv de Pontiful Roman.

Can. 292

– Clericul care pierde starea clericală, în conformitate cu normele dreptului, pierde odată cu ea și drepturile specifice acestei stări și nici nu mai este ținut la obligațiile care derivă din ea, rămânând neschimbată dispoziția can. 291; îi este interzisă exercitarea puterii preoțești, cu excepția cazului prevăzut de can. 976; în același timp, este privat de toate oficiile, de toate funcțiile și de orice putere delegată.

Can. 293

– Clericul care a pierdut starea clericală nu poate fi înscris din nou în rândul clericilor decât prin rescript al Scaunului Apostolic.

Capitolul I

Norme comune

Can. 298

– § 1. În Biserică există asociații, deosebite de institutele de viață consacrată și de societățile de viață apostolică, în care credincioșii, fie clerici, fie laici, fie clerici și laici împreună, se străduiesc prin acțiune comună fie pentru a promova desăvârșirea vieții, cultul divin public sau învățătura creștină, fie pentru alte opere de apostolat, cum sunt inițiativele de evanghelizare, faptele de milostenie sau de caritate și însuflețirea domeniului temporal cu spirit creștin.

§ 2. Credincioșii să se înscrie mai ales în asociațiile care sunt fie înființate, fie apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziastică competentă.

Can. 299

– § 1. Credincioșii au libertatea deplină de a constitui, prin acord personal încheiat între ei, asociații în vederea atingerii scopurilor prevăzute de can. 298, § 1, rămânând neatinsă dispoziția can. 301, § 1.

§ 2. Aceste asociații, chiar dacă sunt apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziastică, se numesc asociații private.

§ 3. În Biserică, nici o asociație privată de credincioși nu este recunoscută, dacă statutele ei nu sunt recunoscute de autoritatea competentă.

Can. 300

– Nici o asociație să nu-și asume denumirea de „catolică”, decât cu consimțământului autorității ecleziastice competente, conform dispozițiilor can. 312.

Can. 301

– § 1. Numai autoritatea ecleziastică competentă are dreptul să înființeze asociații de credincioși, care își propun să transmită doctrina catolică în numele Bisericii sau să promoveze cultul divin public, sau care își propun alte scopuri a căror realizare din natura sa este rezervată aceleiași autorități ecleziastice.

§ 2. Dacă apreciază că este oportun, autoritatea ecleziastică competentă poate să înființeze și asociații de credincioși care să urmărească direct sau indirect alte scopuri spirituale care nu au fost suficient prevăzute de inițiativele private.

§ 3. Asociațiile de credincioși, care sunt înființate de autoritatea ecleziastică competentă, sunt numite asociații publice.

Can. 302

– Se numesc clericale acele asociații de credincioși care, fiind conduse de clerici, își asumă exercitarea Preoției și sunt recunoscute ca atare de autoritatea competentă.

Can. 303

– Se numesc ordine terțiare, care pot avea și altă denumire potrivită, asociațiile ai căror membri, participând în lume la spiritul unui institut călugăresc, duc o viață apostolică și tind la desăvârșirea creștină sub conducerea superioară a aceluiași institut.

Can. 304

– § 1. Toate asociațiile de credincioși, fie publice, fie private, oricare ar fi titlul sau denumirea lor, să aibă statute proprii, în care să fie precizate scopul sau motivul social al asociației, sediul, conducerea și condițiile necesare pentru a face parte din asociație, și în care să fie stabilite principiile și normele privind activitățile, ținându-se seama de necesitatea sau utilitatea de timp și de loc.

§ 2. Să-și aleagă un titlu sau un nume potrivit cu nevoile timpului și locului, dar cel mai mult cu scopul urmărit.

Can. 305

– § 1. Toate asociațiile de credincioși sunt sub supravegherea autorității ecleziastice competente, căreia îi revine datoria de a se îngriji ca în ele să fie păstrată integritatea credinței și a moralei și de a veghea să nu se introducă abuzuri cu privire la disciplina ecleziastică; aceleași autorități îi revine obligația și dreptul de a le vizita conform dreptului și statutelor; de asemenea, ele sunt sub conducerea aceleași autorități, în conformitate cu canoanele care urmează.

§ 2. Sunt sub supravegherea Scaunului Apostolic asociațiile de orice fel; sunt sub supravegherea Ordinariului locului asociațiile diecezane și toate acelea care își desfășoară activitatea în dieceză.

Can. 306

– Ca cineva să beneficieze de drepturile și privilegiile unei asociații, de indulgențele și celelalte favoruri spirituale acordate ei, este necesar și suficient să fie înscris în mod valid în ea și să nu fie exclus în mod legitim, conform dispozițiilor dreptului și statutelor proprii ale asociației.

Can. 307

– § 1. Admiterea membrilor să se facă după normele dreptului și ale statutelor fiecărei asociații.

§ 2. Aceeași persoană poate fi înscrisă în mai multe asociații.

§ 3. Membrii institutelor călugărești pot să se înscrie în asociații conform dreptului propriu, cu consimțământul Superiorului.

Can. 308

– Cine a fost admis în mod legitim într-o asociație, să nu fie eliminat din ea decât dintr-un motiv just, în conformitate cu normele dreptului și ale statutelor.

Can. 309

– Asociațiile înființate în mod legitim au dreptul, conform dreptului și statutelor, să dea norme speciale referitoare la asociația însăși, să țină întruniri, să desemneze conducătorii, funcționarii, deservenții, precum și administratorii bunurilor.

Can. 310

– O asociație privată, care nu a fost recunoscută ca persoană juridică, nu poate, așa cum este, să fie subiect de obligații și drepturi; totuși, credincioșii care fac parte din ea pot să stabilească împreună obligații, să dobândească și să posede drepturi și bunuri în calitate de coproprietari și de coposesori; aceste drepturi și obligații pot să le exercite printr- un mandatar sau procurant.

Can. 311

– Membrii institutelor de viață consacrată, care conduc sau asistă asociații unite în vreun fel cu institutul lor, să aibă grijă ca ele să sprijine activitățile apostolice existente în dieceză, colaborând, sub direcțiunea Ordinariului locului, mai ales cu asociațiile care sunt organizate pentru a exercita apostolat în dieceză.

Capitolul II

Asociațiile publice ale credincioșilor

Can. 312

– § 1. Autoritatea competentă pentru a înființa asociații publice este: 1° Sfântul Scaun pentru asociațiile universale și internaționale;

2° Conferința Episcopilor, în propriul teritoriu, pentru asociațiile naționale, adică acelea care, în virtutea înființării însăși, sunt destinate pentru a exercita activitatea în întreaga țară;

3°

Episcopul

diecezan,

în

teritoriul

său,

pentru

asociațiile

diecezane,

nu

însă Administratorul diecezan; fac totuși excepție acele asociații al căror drept de a fi înființate este rezervat altora prin privilegiu apostolic.

§ 2. Pentru înființarea validă într-o dieceză a unei asociații sau a unei secții a asociației, chiar

când

înființarea

se

face

în

virtutea

unui

privilegiu

apostolic,

este

necesar consimțământul Episcopului diecezan, dat în scris; totuși, consimțământul Episcopului diecezan dat pentru înființarea unei case a unui institut călugăresc valorează și pentru înființarea, în aceeași casă sau în biserica anexată ei, a unei asociații proprii a acelui institut.

Can. 313

– O asociație publică, precum și o confederație de asociații publice, în virtutea decretului însuși prin care este înființată de autoritatea ecleziastică competentă, conform can. 312, este constituită ca persoană juridică și primește, în măsura în care e nevoie, misiunea pentru scopurile pe care și le propune să le atingă în numele Bisericii.

Can. 314

– Statutele fiecărei asociații publice, ca și revizuirea sau schimbarea lor, necesită aprobarea din partea autorității ecleziastice căreia îi aparține dreptul de a înființa asociații, conform dispozițiilor can. 312, § 1.

Can. 315

– Asociațiile publice pot lua în mod liber inițiativele care sunt conforme cu natura lor și, totodată, sunt reglementate de normele statutelor, totuși, sub direcțiunea superioară a autorității ecleziastice despre care vorbește can. 312, § 1.

Can. 316

– § 1. Cine a părăsit în mod public credința catolică sau a renunțat la comuniunea ecleziastică, sau este pedepsit cu excomunicarea impusă ori declarată, nu poate fi admis în mod valid în asociațiile publice.

§ 2. Cei care, fiind înscriși în mod legitim, s-ar afla în situația prevăzută de § 1, după ce au primit un avertisment, să fie eliminați din asociație, respectându-se statutele și rămânând inviolabil dreptul de recurs la autoritatea ecleziastică despre care vorbește can. 312, § 1.

Can. 317

– § 1. Dacă nu este prevăzut altfel în statute, autoritatea ecleziastică, despre care vorbește can. 312, § 1, are dreptul de a-l confirma pe președintele asociației publice, ales de însăși asociația publică, sau de a-l învesti pe cel prezentat, sau de a-l numi ea însăși; aceeași autoritate ecleziastică să numească un capelan sau asistent ecleziastic, audiind în prealabil părerea funcționarilor superiori ai asociației, dacă acest lucru e oportun.

§ 2. Norma stabilită în § 1 este valabilă și pentru asociațiile înființate de membrii institutelor călugărești, în virtutea unui privilegiu apostolic, în afara bisericilor sau a caselor proprii; în schimb, în asociațiile înființate de membrii institutelor călugărești în propria biserică sau casă, numirea sau confirmarea președintelui îi aparține de drept Superiorului institutului, conform normelor statutelor.

§ 3. În asociațiile neclericale, laicii pot să îndeplinească funcția de președinte; această funcție să nu fie încredințată capelanului sau asistentului ecleziastic, decât dacă în statute este prevăzut altfel.

§ 4. În asociațiile publice de credincioși, care sunt orânduite direct pentru a exercita apostolatul, să nu aibă funcția de președinte cei care îndeplinesc funcții de conducere în partidele politice.

Can. 318

– § 1. În circumstanțe speciale, când motive grave impun aceasta, autoritatea ecleziastică, despre care vorbește can. 312, § 1, poate să desemneze un comisar care să conducă asociația, temporar, în numele acestei autorități.

§ 2. Președintele unei asociații publice poate fi înlăturat, dintr-un motiv just, de către autoritatea care l-a numit sau l-a confirmat, după ce totuși a fost ascultată părerea atât a președintelui însuși, cât și a funcționarilor superiori ai asociației, conform normelor statutelor; capelanul poate fi înlăturat, conform cann. 192-195, de către autoritatea care l-a numit.

Can. 319

– § 1. Dacă nu a fost prevăzut altfel, o asociație publică înființată în mod legitim administrează, conform normelor statutelor, bunurile pe care le posedă, sub direcțiunea superioară a autorității ecleziastice despre care vorbește can. 312, § 1, căreia trebuie să-i dea cont în fiecare an despre administrare.

§ 2. Aceleiași autorități trebuie să-i prezinte o dare de seamă despre distribuirea ofertelor și a pomenilor adunate.

Can. 320

– § 1. Asociațiile înființate de Scaunul Apostolic nu pot fi desființate decât de către acesta.

§ 2. Din motive grave, pot fi suprimate de către Conferința Episcopilor asociațiile înființate de ea; Episcopul diecezan poate suprima asociațiile înființate de el însuși, precum și pe acelea înființate, în virtutea unui indult apostolic, de membrii unui institut călugăresc cu consimțământul Episcopului diecezan.

§ 3. O asociație publică să nu fie suprimată de autoritatea competentă, fără ca aceasta să fi ascultat mai întâi părerea președintelui și a celorlalți funcționari superiori ai asociației.

Capitolul III

Asociațiile private ale credincioșilor

Can. 321

– Asociațiile private sunt conduse și prezidate de credincioși, conform dispozițiilor statutelor.

Can. 322

– § 1. O asociație privată a credincioșilor poate să dobândească personalitate juridică prin decret formal din partea autorității ecleziastice competente despre care vorbește can. 312, § 1.

§ 2. Nici o asociație privată a credincioșilor nu poate să dobândească personalitate juridică, decât dacă statutele ei au fost aprobate de autoritatea ecleziastică despre care vor-bește can. 312, § 1; totuși, aprobarea statutelor nu modifică natura privată a asociației.

Can. 323

– § 1. Deși asociațiile private ale credincioșilor se bucură de autonomie conform dispozițiilor can. 321, totuși, sunt sub supravegherea autorității ecleziastice în conformitate cu can. 305, precum și sub conducerea aceleiași autorități.

§ 2. Tot autorității ecleziastice îi revine obligația, respectând desigur autonomia proprie a asociațiilor private, de a veghea și de a avea grijă să se evite dispersarea forțelor, iar exercitarea apostolatului de către asociații să fie dirijată spre binele comun.

Can. 324

– § 1. Asociația privată a credincioșilor își desemnează în mod liber președintele și funcționarii, conform normelor statutelor.

§ 2. Dacă o asociație privată a credincioșilor dorește un consilier spiritual, poate să-l aleagă în mod liber din rândul preoților care exercită legitim slujirea preoțească în dieceză; cine este ales, are totuși nevoie de confirmare din partea Ordinariului locului.

Can. 325

– § 1. Asociația privată a credincioșilor își administrează în mod liber bunurile pe care le posedă, conform dispozițiilor statutelor, rămânând inviolabil dreptul autorității ecleziastice competente de a veghea ca bunurile să fie folosite în scopurile asociației.

§ 2. Asociația este supusă autorității Ordinariului locului, conform can. 1301, cu privire la administrarea și distribuirea bunurilor ce i-au fost oferite sau lăsate pentru cauzele pioase.

Can. 326

– § 1. Asociația privată a credincioșilor se stinge conform normelor statutelor; poate fi și suprimată de către autoritatea competentă, dacă activitatea ce o desfășoară produce o daună gravă învățăturii sau disciplinei ecleziastice, sau constituie un scandal pentru credincioși.

§ 2. Destinația bunurilor unei asociații private desființate trebuie să fie stabilită în conformitate cu prevederile statutelor, rămânând inviolabile drepturile câștigate și voința donatorilor.

Capitolul IV

Norme speciale pentru asociațiile laicilor

Can. 327

– Credincioșii laici să acorde o mare importanță asociațiilor constituie cu scopuri spirituale, despre care vorbește can. 298, și în mod special acelora care își propun să însuflețească sfera lucrurilor vremelnice cu spirit creștin și favorizează astfel o legătură mult mai strânsă între credință și viață.

Can. 328

– Persoanele care conduc asociațiile de laici, chiar pe acelea care sunt înființate în virtutea unui privilegiu apostolic, să aibă grijă ca asociațiile lor să colaboreze, când acest lucru e util, cu alte asociații de credincioși și să ajute cu dragă inimă diferitele activități creștine, mai ales pe acelea care există în același teritoriu.

Can. 329

– Președinții asociațiilor de laici să aibă grijă ca membrii asociației să fie instruiți cum trebuie pentru a exercita apostolatul specific laicilor.

Capitolul I

Bisericile particulare

Can. 368

– Bisericile particulare, în care și din care subzistă Biserica Catolică, una și unică sunt, în primul rând, diecezele, cărora, dacă nu se constată altfel, le sunt asimilate prelatura teritorială și abația teritorială, vicariatul apostolic și prefectura apostolică, precum și administrația apostolică înființată în mod stabil.

Can. 369

– Dieceza este o porțiune a poporului lui Dumnezeu, încredințată unui Episcop pentru a o păstori cu colaborarea tuturor preoților săi, astfel încât, aderând la păstorul ei și adunată de el în Duhul Sfânt prin Evanghelie și Euharistie, să constituie o Biserică particulară în care este realmente prezentă și acționează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică și apostolică.

Can. 370

– Prelatura teritorială, sau abația teritorială, este o porțiune precisă a poporului lui Dumnezeu, delimitată din punct de vedere teritorial, a cărei grijă pastorală este încredințată, datorită unor circumstanțe speciale, unui Prelat sau, respectiv, unui Abate, care o conduce în calitate de păstor propriu, asemenea unui Episcop diecezan.

Can. 371

– § 1. Vicariatul apostolic, sau prefectura apostolică, este o porțiune precisă a poporului lui Dumnezeu, care, datorită unor circumstanțe deosebite, încă nu a fost constituită ca dieceză și care este încredințată, pentru a fi păstorită, unui Vicar apostolic sau, respectiv, unui Prefect apostolic, care o conduce în numele Suveranului Pontif.

§ 2. Administrația apostolică este o porțiune precisă a poporului lui Dumnezeu, care, datorită unor motive speciale și deosebit de grave, nu este ridicată de Suveranul Pontif la rangul de dieceză, și a cărei grijă pastorală este încredințată unui Administrator apostolic care o conduce în numele Suveranului Pontif.

Can. 372

– § 1. De regulă, porțiunea poporului lui Dumnezeu, care constituie o dieceză sau o altă Biserică particulară, va fi delimitată în cadrul unui teritoriu precis, astfel încât să-i cuprindă pe toți credincioșii care locuiesc în acel teritoriu.

§ 2. Cu toate acestea, când, după aprecierea autorității supreme a Bisericii, audiind și părerea Conferințelor episcopale interesate, se consideră că este util, în același teritoriu pot fi înființate Biserici particulare distincte pe baza ritului credincioșilor sau pe baza unui alt motiv asemănător

Can. 373

– Exclusiv autoritatea supremă a Bisericii are dreptul să înființeze Biserici particulare; acestea, odată înființate în mod legitim, se bucură

ipso iure

de personalitate juridică.

Can. 374

– § 1. Fiecare dieceză sau oricare altă Biserică particulară să fie divizată în părți distincte sau parohii.

§ 2. Pentru a se favoriza grija pastorală printr-o activitate comună, mai multe parohii vecine pot fi reunite în grupări speciale, cum sunt decanatele.

Capitolul II

Episcopii

Capitolul III

Scaunul împiedicat și scaunul vacant

Capitolul I

Provinciile ecleziastice și regiunile ecleziastice

Can. 431

– § 1. Pentru promovarea unei activități pastorale comune a mai multor dieceze vecine, potrivit cu circumstanțele persoanelor și locurilor, și pentru favorizarea într-un mod mai adecvat a raporturilor dintre Episcopii diecezani, Bisericile particulare mai învecinate să se reunească în provincii ecleziastice delimitate în mod precis din punct de vedere teritorial.

§ 2. De acum înainte, de regulă, să nu existe dieceze exempte; așadar, toate diecezele și celelalte Biserici particulare, care se află înlăuntrul teritoriului unei provincii ecleziastice, trebuie să fie incluse în această provincie ecleziastică.

§ 3. Exclusiv autorității supreme a Bisericii îi aparține de drept să înființeze, să suprime sau să modifice provinciile ecleziastice, audiind părerea Episcopilor interesați.

Can. 432

– § 1. În cadrul provinciei ecleziastice, se bucură de autoritate, conform normelor dreptului, conciliul provincial și Mitropolitul.

§ 2. Provincia se bucură

ipso iure

de personalitate juridică.

Can. 433

– § 1. Când se consideră că este util, mai cu seamă în țările în care Bisericile particulare sunt mai numeroase, provinciile ecleziastice mai apropiate pot fi regrupate de Sfântul Scaun, la propunerea Conferinței Episcopilor, în regiuni ecleziastice.

§ 2. Regiunea ecleziastică poate fi ridicată la rangul de persoană juridică.

Can. 434

– Adunării Episcopilor regiunii ecleziastice îi revine datoria să sprijine cooperarea și activitatea pastorală comună în regiune; totuși, puterile, care în canoanele acestui Cod sunt atribuite Conferinței Episcopilor, nu aparțin de drept acestei adunări, în afară de cazul când vreuna dintre ele i-a fost acordată în mod special de Sfântul Scaun.

Capitolul II

Mitropoliții

Can. 435

– Provincia ecleziastică este condusă de un Mitropolit, care este Arhiepiscopul diecezei în fruntea căreia este pus. Acest oficiu este anexat scaunului episcopal stabilit sau aprobat de Pontiful Roman.

Can. 436 – § 1. În diecezele sufragane, Mitropolitul are datoria:

1° să vegheze ca credința și disciplina ecleziastică să fie respectate cu grijă și să-l informeze pe Pontiful Roman despre eventualele abuzuri;

2° să facă vizita canonică, după ce în prealabil motivul a fost aprobat de Scaunul Apostolic, dacă sufraganul a neglijat-o;

3° să numească Administratorul diecezan, conform cann. 421, § 2 și 425, § 3.

§ 2. Când circumstanțele cer aceasta, Scaunul Apostolic poate să acorde Mitropolitului funcții și puteri speciale, care trebuie stabilite în dreptul particular.

§ 3. Mitropolitul nu are nici o altă putere de conducere în diecezele sufragane; totuși, poate să celebreze funcțiuni sacre în toate bisericile, ca și Episcopul în dieceza proprie, după ce l-a avizat pe Episcopul diecezan, când este vorba de biserica catedrală.

Can. 437

– § 1. În termen de trei luni de la consacrarea episcopală sau, dacă a fost deja consacrat, de la atribuirea canonică, Mitropolitul este obligat să ceară de la Pontiful Roman, personal sau printr-un procurant, paliul, care este semnul puterii cu care Mitropolitul, în comuniune cu Biserica Romană, este învestit de drept în provincia sa.

§ 2. Mitropolitul poate să poarte paliul, conform legilor liturgice, în orice biserică din provincia sa ecleziastică, nu însă în afara ei, nici chiar cu consimțământul Episcopului diecezan.

§ 3. Dacă este transferat într-un alt scaun mitropolitan, Mitropolitul are nevoie de un nou paliu.

Can. 438

– În Biserica Latină, titlul de Patriarh și cel de Primat, în afară de o prerogativă de onoare, nu comportă nici o putere de conducere, dacă nu se constată că unii Patriarhi sau Primați au o anumită putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate.

Capitolul III

Conciliile particulare

Can. 439

– § 1. Conciliul plenar, adică pentru toate Bisericile particulare ale aceleiași Conferințe Episcopale, să se celebreze ori de câte ori Conferința Episcopilor consideră că acest lucru este necesar sau util, cu aprobarea Scaunului Apostolic.

§ 2. Norma stabilită de § 1 este valabilă și pentru celebrarea conciliului provincial în provincia ecleziastică ale cărei hotare coincid cu teritoriul unei țări.

Can. 440

– § 1. Conciliul provincial, adică pentru Bisericile particulare ale aceleiași provincii ecleziastice, să se celebreze ori de câte ori, după aprecierea majorității Episcopilor diecezani ai provinciei, acest lucru este considerat oportun, rămânând neschimbată dispoziția can. 439, § 2.

§ 2. Când scaunul mitropolitan este vacant, să nu se convoace conciliul provincial.

Can. 441

– Îi revine de drept Conferinței Episcopilor:

1° să convoace conciliul plenar;

2° să aleagă locul pentru a celebra conciliul, în cadrul teritoriului Conferinței Episcopilor; 3° să aleagă din rândul Episcopilor diecezani un președinte al conciliului plenar, care

trebuie să fie aprobat de Scaunul Apostolic;

4° să hotărască ordinea lucrărilor și problemele ce trebuie tratate, să stabilească începutul și durata conciliul plenar, să transfere conciliul, să-l prelungească și să-l dizolve.

Can. 442

– § 1. Mitropolitul, cu consimțământul majorității Episcopilor sufragani, are dreptul:

1° să convoace conciliul provincial;

2° să aleagă locul celebrării conciliului provincial în cadrul teritoriului provinciei;

3° să hotărască ordinea lucrărilor și problemele ce trebuie tratate, să stabilească începutul și durata conciliului, să transfere conciliul, să-l prelungească și să-l dizolve.

§ 2. Mitropolitul, iar când el este împiedicat în mod legitim, Episcopul sufragan ales de ceilalți Episcopi sufragani, are datoria să prezideze conciliul provincial.

Can. 443 – § 1. La conciliile particulare trebuie să fie convocați și, în cadrul lor, au drept de vot deliberativ;

1° Episcopii diecezani;

2° Episcopii coadiutori și auxiliari;

3° ceilalți Episcopi titulari care exercită în teritoriul respectiv o funcție specială încredințată lor de Scaunul Apostolic sau de Conferința Episcopilor.

§ 2. La conciliile particulare pot fi invitați și alți Episcopi titulari, chiar cei emeriți, care trăiesc în teritoriul respectiv; și ei au drept de vot deliberativ.

§ 3. La conciliile particulare trebuie să fie convocați, dar numai cu vot consultativ:

1° Vicarii generali și Vicarii episcopali ai tuturor Bisericilor particulare din teritoriul respectiv;

2° Superiorii majori ai institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică, al căror număr, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, trebuie să fie stabilit de Conferința Episcopilor sau de Episcopii provinciei, și care sunt aleși de toți Superiorii majori ai institutelor și ai societăților care își au sediul în teritoriul respectiv;

3° rectorii universităților ecleziastice și catolice, precum și decanii facultăților de teologie și de drept canonic, care își au sediul în teritoriu;

4° unii rectori de seminarii mari, al căror număr trebuie stabilit așa cum este indicat la nr.

2, aleși de rectorii seminariilor care se află în teritoriu.

§ 4. La conciliile particulare pot fi invitați, dar numai cu vot consultativ, preoți și alți credincioși; totuși, numărul lor să nu depășească jumătate din numărul celor care sunt indicați în §§ 1-3.

§ 5. În plus, la conciliile provinciale să fie invitate capitlurile catedralelor, de asemenea consiliul prezbiteral și consiliul pastoral ale fiecărei Biserici particulare, astfel încât fiecare dintre ele să trimită doi membri proprii, desemnați de ele în mod colegial; aceștia au numai vot consultativ.

§ 6. La conciliile particulare pot fi invitați și alții, ca oaspeți, dacă, după aprecierea Conferinței Episcopilor, în cazul conciliului plenar, sau a Mitropolitului împreună cu a Episcopilor sufragani, în cazul conciliului provincial, acest lucru este oportun.

Can. 444

– § 1. Toți cei care sunt convocați la conciliile particulare trebuie să ia parte, dacă nu sunt împiedicați dintr-un motiv just, pe care trebuie să-l aducă la cunoștința președintelui conciliului.

§ 2. Cei care sunt convocați la conciliile particulare și au în ele vot deliberativ, când sunt reținuți de un impediment just, pot să trimită un procurant, care are însă numai vot consultativ.

Can. 445

– Conciliul particular se îngrijește, pentru teritoriul său, de necesitățile pastorale ale poporului lui Dumnezeu și are putere de conducere, mai cu seamă legislativă, astfel încât, rămânând mereu inviolabil dreptul universal, să poată decide tot ceea ce se consideră că este oportun pentru creșterea credinței, organizarea activității pastorale comune, apărarea moravurilor, respectarea, promovarea și apărarea disciplinei ecleziastice.

Can. 446

– După ce conciliul particular s-a încheiat, președintele să aibă grijă ca toate actele conciliului să fie transmise Scaunului Apostolic; decretele date de Conciliu să nu fie promul-gate decât după ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic; este de datoria conciliului însuși să stabilească modul de promulgare a decretelor și data intrării lor în vigoare.

Capitolul IV

Conferințele Episcopilor

Can. 447

– Conferința Episcopilor, instituție cu caracter permanent, este adunarea Episcopilor unei țări sau a unui anumit teritoriu, care exercită împreună anumite funcții pastorale în slujba credincioșilor din teritoriul lor, cu scopul de a promova cât mai mult posibil binele pe care Biserica îl oferă oamenilor, mai ales prin forme și modalități de apostolat, adaptate cum se cuvine circumstanțelor de timp și de loc, conform dreptului.

Can. 448

– § 1. Ca regulă generală, Conferința Episcopilor cuprinde capii tuturor Bisericilor particulare din aceeași țară, conform can. 450.

§ 2. Dacă, după aprecierea Scaunului Apostolic, fiind audiată părerea Episcopilor diecezani interesați, circumstanțele persoanelor sau lucrurilor recomandă aceasta, se poate înființa o Conferință a Episcopilor pentru un teritoriu de o întindere mai mică sau mai mare, astfel încât ea să-i cuprindă fie numai pe Episcopii unor Biserici particulare constituite într-un anumit teritoriu, fie pe capii Bisericilor particulare din diferite țări; este de datoria Scaunului Apostolic să stabilească norme speciale pentru fiecare dintre ele.

Can. 449

– § 1. Exclusiv autorității supreme a Bisericii îi aparține de drept, ascultând părerea Episcopilor interesați, să înființeze, să desființeze sau să modifice Conferințele Episcopilor.

§ 2. Conferința Episcopilor, înființată în mod legitim, se bucură

ipso iure

de personalitate juridică.

Can. 450

– § 1. Fac parte

ipso iure

din Conferința Episcopilor toți Episcopii diecezani din teritoriul respectiv și cei echivalați lor de către drept; de asemenea, Episcopii coadiutori, Episcopii auxiliari și toți ceilalți Episcopi titulari care îndeplinesc în acel teritoriu o funcție specială încredințată lor de Scaunul Apostolic sau de Conferința Episcopilor; pot fi invitați chiar și Ordinarii de un alt rit, dar numai cu vot consultativ, în afară de cazul când statutele Conferinței Episcopilor stabilesc altfel.

§ 2. Ceilalți Episcopi titulari și Legatul Pontifului Roman nu sunt membri de drept ai Conferinței Episcopilor.

Can. 451

– Fiecare Conferință a Episcopilor să-și facă statute proprii, care trebuie să fie recunoscute de Scaunul Apostolic, în care, printre altele, să fie reglementate adunările plenare ale Conferinței, care trebuie să aibă loc, și să fie prevăzute Consiliul permanent al Episcopilor și secretariatul general al Conferinței, precum și alte oficii și comisii care, după aprecierea Conferinței, contribuie într-un mod mai eficace la atingerea scopului.

Can. 452

– § 1. Fiecare Conferință a Episcopilor să-și aleagă un președinte, să stabilească cine îndeplinește funcția de vicepreședinte, când președintele este împiedicat în mod legitim, și să desemneze un secretar general, conform statutelor.

§ 2. Președintele Conferinței, iar când el este împiedicat în mod legitim, vicepreședintele, prezidează nu numai adunările generale ale Conferinței Episcopilor, ci și consiliul permanent.

Can. 453

– Adunarea plenară a Conferinței Episcopilor să aibă loc cel puțin o dată pe an; în afară de aceasta, de fiecare dată când o cer circumstanțele speciale, conform dispozițiilor statutelor.

Can. 454

– § 1. În adunările plenare ale Conferinței Episcopilor au drept de vot

ipso iure

Episcopii diecezani și cei care sunt echivalați lor de către drept, precum și Episcopii coadiutori.

§ 2. Episcopii auxiliari și ceilalți Episcopi titulari, care fac parte din Conferința Episcopilor, au drept de vot fie deliberativ, fie consultativ, în funcție de dispozițiile statutelor Conferinței; totuși, să rămână inviolabil principiul că, atunci când este vorba de elaborarea sau de modificarea statutelor, au drept de vot deliberativ numai cei despre care vorbește § 1.

Can. 455

– § 1. Conferința Episcopilor poate să dea decrete generale numai în cazurile în care acest lucru este prescris de dreptul universal sau este stabilit de Scaunul Apostolic printr- un mandat special, fie din inițiativă proprie, fie la cererea Conferinței însăși.

§ 2. Pentru ca decretele, despre care vorbește § 1, să fie emise în mod valid în adunarea generală, trebuie să fi obținut cel puțin două treimi din voturile Prelaților care fac parte din Conferință cu vot deliberativ, și nu dobândesc putere de lege decât dacă, după ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, au fost promulgate în mod legitim.

§ 3. Modul de promulgare și data intrării în vigoare a decretelor sunt stabilite de însăși Conferința Episcopilor.

§ 4. În cazurile în care nici dreptul universal, nici mandatul special al Scaunului Apostolic nu a acordat Conferinței Episcopilor puterea despre care vorbește § 1, rămâne inviolabilă competența fiecărui Episcop diecezan; nici Conferința și nici președintele ei nu pot acționa în numele tuturor Episcopilor, decât dacă toți Episcopii și fiecare în parte și-au dat consimțământul.

Can. 456

– După ce s-a încheiat adunarea plenară a Conferinței Episcopilor, președintele să trimită Scaunului Apostolic o relatare despre lucrările Conferinței, precum și decretele ei, dacă sunt, pentru ca Scaunul Apostolic să cunoască lucrările ce au avut loc și să aprobe eventualele decrete.

Can. 457

– Consiliul permanent al Episcopilor are datoria să se îngrijească de pregătirea problemelor ce trebuie dezbătute în adunarea plenară a Conferinței și de punerea în aplicare a deciziilor luate în adunarea plenară; tot lui îi revine obligația de a îndeplini celelalte activități ce îi sunt încredințate conform statutelor.

Can. 458

– Secretariatul general are datoria:

1° să pregătească relatarea cu privire la lucrările și decretele adunării plenare a Conferinței, precum și cu privire la lucrările consiliului permanent a Episcopilor și să o trimită în același timp tuturor membrilor Conferinței; de asemenea, să redacteze celelalte acte pe care le solicită președintele Conferinței sau consiliul permanent;

2° să comunice Conferințelor episcopale limitrofe actele și documentele pe care Conferința în adunarea plenară sau consiliul permanent al Episcopilor a stabilit să le fie trimise.

Can. 459

– § 1. Să fie favorizate relațiile între Conferințele Episcopilor, mai ales între cele mai apropiate, pentru a promova și a asigura un bine mai mare.

§ 2. De fiecare dată când Conferințele întreprind activități și legături ce au un caracter internațional, trebuie să fie ascultată părerea Scaunului Apostolic.

Capitolul I

Sinodul diecezan

Can. 460 – Sinodul diecezan este întrunirea delegaților preoților și ai altor credincioși ai unei Biserici particulare, care îl ajută pe Episcop spre binele întregii comunități diecezane, conform cu canoanele care urmează.

Can. 461

– § 1. Sinodul diecezan să se celebreze în fiecare Biserică particulară când, după aprecierea Episcopului diecezan, audiind părerea consiliului prezbiteral, acest lucru este cerut de împrejurări

§ 2. Dacă Episcopul are grija mai multor dieceze sau dacă păstorește una în calitate de Episcop propriu, iar o alta în calitate de Administrator, poate să convoace un singur sinod diecezan pentru toate diecezele ce îi sunt încredințate.

Can. 462

– § 1. Numai Episcopul diecezan convoacă sinodul; cine conduce dieceza în mod interimar nu are acest drept.

§ 2. Sinodul diecezan este prezidat de Episcopul diecezan; totuși, Episcopul îl poate delega pe Vicarul general sau episcopal să exercite această funcție, pentru fiecare sesiune a sinodului.

Can. 463

– § 1. La sinodul diecezan trebuie să fie chemați în calitate de membri sinodali și au obligația de a participa la el:

1° Episcopul coadiutor și Episcopii auxiliari;

2° Vicarii generali și Vicarii episcopali, precum și Vicarul judecătoresc; 3° canonicii bisericii catedrale;

4° membrii consiliului prezbiteral;

5° credincioșii laici, precum și membri ai institutelor de viață consacrată, care trebuie aleși de consiliul pastoral; modul de alegere și numărul celor aleși trebuie stabilite de Episcopul diecezan, iar când acest consiliu lipsește, conform criteriului stabilit de Episcopul diecezan;

6° rectorul seminarului mare diecezan; 7° decanii;

8° cel puțin un preot din fiecare decanat care trebuie ales de către toți cei care au grija sufletelor; în plus, trebuie să fie ales un alt preot care, în caz de împiedicare a celui dintâi, să îl substituie;

9° unii superiori ai institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică, care au o casă în dieceză; numărul lor și modalitățile de alegere sunt stabilite de Episcopul diecezan.

§ 2. Episcopul diecezan poate să invite la sinodul diecezan, în calitate de membri ai sinodului, și alte persoane, fie clerici, fie membri ai institutelor de viață consacrată, fie credincioși laici.

§ 3. Când consideră că acest lucru este oportun, Episcopul diecezan poate să invite, în calitate de observatori, pe unii slujitori sau membri ai Bisericilor sau ai comunităților ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică.

Can. 464

– Dacă un membru al sinodului este împiedicat în mod legitim, el nu poate să trimită un procurant care să participe în numele lui; să-l informeze, însă, pe Episcopul diecezan despre acest impediment.

Can. 465

– În sesiunile sinodului să fie supuse discuției libere a membrilor toate problemele propuse.

Can. 466

– În sinodul diecezan, singurul legislator este Episcopul diecezan, în timp ce ceilalți membri ai sinodului au numai vot consultativ; numai el semnează declarațiile și decretele sinodale, care pot fi făcute publice tot numai sub autoritatea lui.

Can. 467

– Episcopul diecezan să comunice textul declarațiilor și al decretelor sinodale Mitropolitului și Conferinței Episcopilor.

Can. 468

– § 1. Episcopul diecezan are dreptul, după aprecierea sa prudentă, să întrerupă și să dizolve sinodul diecezan.

§ 2. Când scaunul episcopal devine vacant sau împiedicat, sinodul diecezan este întrerupt

ipso iure , până când noul Episcop diecezan decide continuarea lui sau îl declară închis.

Capitolul II

Curia diecezană

Can. 469

– Curia diecezană constă din acele organisme și persoane care îl ajută pe Episcop în conducerea întregii dieceze, mai ales în conducerea activității pastorale, în administrarea diecezei și în exercitarea puterii judecătorești.

Can. 470

– Numirea acelora care exercită oficii în curia diecezană aparține de drept Episcopului diecezan.

Can. 471

– Toți cei care sunt admiși să îndeplinească oficii în curia diecezană trebuie:

1° să promită că își vor îndeplini funcția cu fidelitate, după regulile stabilite de drept sau de Episcop;

2° să păstreze secretul în limitele și conform modalităților stabilite de drept sau de Episcop.

Can. 472

– Cât privește cauzele și persoanele care în curie țin de exercitarea puterii judecătorești, să se respecte dispozițiile Cărții a VII-a,

Procesele ; în schimb, cât privește administrarea diecezei (adică exercitarea puterii executive în dieceză), să se respecte dispozițiile canoanelor care urmează.

Can. 473

– § 1. Episcopul diecezan trebuie să aibă grijă ca toate chestiunile referitoare la administrarea întregii dieceze (exercitarea puterii executive) să fie coordonate cum trebuie și organizate în așa fel încât să se asigure într-un mod mai eficace binele porțiunii poporului lui Dumnezeu încredințate lui.

§ 2. Episcopului diecezan îi revine personal datoria să coordoneze activitatea pastorală a Vicarilor generali și episcopali; când se consideră că este util, poate fi numit un responsabil al curiei, care trebuie să fie preot, și care are misiunea de a coordona, sub autoritatea Episcopului, chestiunile de natură executivă ce trebuie tratate, precum și de a avea grijă ca ceilalți angajați ai curiei să-și îndeplinească în mod corect oficiul încredințat lor.

§ 3. Dacă, după aprecierea Episcopului, circumstanțele locale nu sugerează altfel, să fie numit ca responsabil al curiei însuși Vicarul general sau, dacă sunt mai mulți, unul dintre Vicarii generali.

§ 4. Când se consideră că este oportun, Episcopul, pentru a favoriza în chip mai potrivit activitatea pastorală, poate să înființeze un consiliu episcopal, format din Vicarii generali și Vicarii episcopali.

Can. 474

– Actele curiei, care din natura lor sunt destinate să aibă efect juridic, trebuie să fie semnate de Ordinariul de la care provin, și aceasta pentru validitate, precum și de cancelarul sau notarul curiei; cancelarul este ținut să-l informeze pe responsabilul curiei despre aceste acte.

Capitolul III

Consiliul prezbiteral și colegiul consultanților

Can. 495

– § 1. În fiecare dieceză să se instituie consiliul prezbiteral, adică un grup de preoți care, reprezentând preoțimea, să fie un fel de senat al Episcopului, căruia îi revine datoria de a-l ajuta pe Episcop în conducerea diecezei, conform dreptului, ca să fie promovat în cel mai înalt grad binele pastoral al porțiunii poporului lui Dumnezeu încredințate Episcopului.

§ 2. În vicariatele și prefecturile apostolice, Vicarul și Prefectul să formeze un consiliu din cel puțin trei preoți misionari, a căror părere să o asculte, chiar și prin scrisori, în chestiunile mai importante.

Can. 496

– Consiliul prezbiteral să aibă statute proprii, aprobate de Episcopul diecezan, ținându-se seama de normele date de Conferința Episcopilor.

Can. 497

– Cât privește desemnarea membrilor consiliului prezbiteral:

1° aproximativ jumătate din ei să fie aleși în mod liber de preoții înșiși, în conformitate cu canoanele care urmează și cu statutele;

2° unii preoți, conform statutelor, trebuie să fie membri de drept, adică preoți care fac parte din consiliu în virtutea oficiului încredințat lor;

3° Episcopul are dreptul de a numi și alți preoți.

Can. 498

– § 1. Au dreptul activ și pasiv de alegere pentru constituirea consiliului prezbiteral:

1° toți preoții seculari încardinați în dieceză;

2° preoții seculari neîncardinați în dieceză și preoții membri ai unui institut călugăresc sau ai unei societăți de viață apostolică, dar care, locuind în dieceză, îndeplinesc un oficiu spre binele diecezei.

§ 2. Când statutele prevăd aceasta, același drept de alegere poate fi acordat și altor preoți care au domiciliul sau cvasidomiciliul în dieceză.

Can. 499

– Modul de a alege membrii consiliului prezbiteral trebuie să fie stabilit de statute, astfel încât, pe cât e posibil, să fie într-adevăr reprezentați toți preoții, ținându-se mai ales seama de diferitele slujiri și de diferitele zone ale diecezei.

Can. 500

– § 1. Episcopului diecezan îi revine datoria să convoace consiliul prezbiteral, să-l prezideze și să stabilească problemele ce trebuie dezbătute în cadrul lui sau să le accepte pe cele propuse de către membri.

§ 2. Consiliul prezbiteral are numai vot consultativ; Episcopul diecezan să-l audieze în chestiunile de importanță majoră, însă de consimțământul lui are nevoie numai în cazurile stabilite în mod expres de drept.

§

3. Consiliul prezbiteral nu poate niciodată să acționeze fără Episcopul diecezan, căruia îi revine în exclusivitate și grija de a da publicității cele care au fost stabilite conform § 2.

Can. 501

– § 1. Membrii consiliului prezbiteral să fie numiți pentru un timp determinat stabilit de statute, totuși, în așa fel încât în decurs de cinci ani să fie reînnoit întregul consiliu sau o parte a lui.

§ 2. Când scaunul episcopal devine vacant, consiliul prezbiteral încetează, iar funcțiile lui sunt îndeplinite de colegiul consultanților; în decurs de un an de la luarea în primire, Episcopul trebuie să formeze un nou consiliu prezbiteral.

§ 3. În cazul în care consiliul prezbiteral nu-și îndeplinește funcția ce i-a fost încredințată pentru binele diecezei sau abuzează de ea în mod grav, Episcopul diecezan, după ce s-a consultat cu Mitropolitul, sau, dacă este vorba de însuși scaunul mitropolitan, cu Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovării, poate să-l dizolve, dar în decurs de un an trebuie să-l formeze din nou.

Can. 502

– § 1. Din rândul membrilor consiliului prezbiteral să fie numiți în mod liber de Episcopul diecezan unii preoți, în număr nu mai mic de șase și nici mai mare de doisprezece, care să formeze, pe o durată de cinci ani, colegiul consultanților, căruia îi revin funcțiile determinate de drept; totuși, trecând cinci ani, el continuă să-și exercite funcțiile proprii până la constituirea unui nou colegiu.

§ 2. Colegiul consultanților este prezidat de Episcopul diecezan; când scaunul este împiedicat sau vacant, este prezidat de acela care ține în mod interimar locul Episcopului sau, dacă acesta nu a fost încă numit, de preotul mai vechi în hirotonire și care face parte din colegiu.

§ 3. Conferința Episcopilor poate să decidă ca funcțiile colegiului consultanților să fie încredințate capitlului catedralei.

§ 4. În vicariatul apostolic și în prefectura apostolică, funcțiile colegiului consultanților revin de drept consiliului misiunii, despre care vorbește can. 495, § 2, dacă nu este stabilit altfel de către drept.

Capitolul IV

Capitlurile canonicilor

Can. 503

– Capitlul canonicilor, fie catedral, fie colegial, este un colegiu de preoți căruia îi revine obligația de a celebra funcțiunile liturgice mai solemne în biserica catedrală sau colegială; în plus, capitlului catedralei îi revine obligația de a îndeplini funcțiile ce îi sunt încredințate de drept sau de Episcopul diecezan.

Can. 504

– Înființarea, înnoirea și suprimarea capitlului catedralei sunt rezervate Scaunului Apostolic.

Can. 505

– Fiecare capitlu, fie catedral, fie colegial, să aibă statute proprii, stabilite printr- un act capitular legitim și aprobate de Episcopul diecezan; ele să nu fie modificate, nici abrogate, decât cu aprobarea Episcopului diecezan.

Can. 506

– § 1. Rămânând mereu inviolabile legile de întemeiere, statutele să stabilească însăși organizarea capitlului și numărul canonicilor, sarcinile capitlului și ale fiecărui canonic cu privire la celebrarea cultului divin și la exercitarea ministeriului; să reglementeze reuniunile în care sunt discutate activitățile capitlului și, respectând dispozițiile dreptului universal, să specifice condițiile necesare pentru validitatea și liceitatea diferitelor activități.

§ 2. În statute să fie stabilite și veniturile, atât cele fixe, cât și cele ce trebuie depuse cu ocazia îndeplinirii unei funcții și, respectându-se normele date de Scaunul Apostolic, care sunt însemnele canonicilor.

Can. 507

– § 1. Între canonici să existe unul care să prezideze capitlul; de asemenea, să se înființeze și alte oficii, conform statutelor, avându-se în vedere și obiceiurile existente în regiune.

§ 2. Alte oficii pot fi încredințate clericilor care nu fac parte din capitlu, prin care ei să-i ajute pe canonici, conform statutelor.

Can. 508

– § 1. Canonicul penitențiar, atât al bisericii catedrale, cât și al celei colegiale, are în virtutea oficiului facultatea ordinară, pe care totuși nu o poate delega altora, de a-i dezlega în forul intern sacramental de cenzurile

latae sententiae , nedeclarate și nici rezervate Scaunului Apostolic, pe aceia care se află în dieceză, chiar fără să facă parte din ea, precum și pe diecezani în afara teritoriului diecezei.

§ 2. Unde nu există capitlu, Episcopul diecezan să numească un preot care să îndeplinească această funcție.

Can. 509

– § 1. Îi revine de drept Episcopului diecezan, după ce a audiat capitlul, nu însă și Administratorului diecezan, de a conferi toate canonicatele și pe fiecare în parte, atât în biserica catedrală, cât și în biserica colegială, abrogându-se orice privilegiu contrar. Este de datoria aceluiași Episcop să-l confirme pe acela pe care capitlul l-a ales ca președinte.

§ 2. Episcopul diecezan să confere canonicatele numai acelor preoți care se remarcă prin doctrină și viață corectă și care au exercitat în mod demn de laudă ministeriul sacerdotal.

Can. 510

– § 1. Parohiile să nu mai fie unite unui capitlu de canonici; cele care sunt deja unite unui capitlu să fie despărțite de capitlu de către Episcopul diecezan.

§ 2. În biserica, în același timp, parohială și capitulară, să fie numit un paroh ales din rândul capitularilor sau din rândul celorlalți preoți; el are toate obligațiile și se bucură de toate drepturile și facultățile care, conform dreptului, sunt specifice parohului

§ 3. Este de datoria Episcopului diecezan să stabilească norme precise prin care îndatoririle pastorale ale parohului și funcțiile proprii ale capitlului să fie bine coordonate, avându-se grijă ca parohul să nu împiedice funcțiile capitulare, iar capitlul pe cele parohiale; eventualele conflicte le rezolvă Episcopul diecezan, care să aibă grijă ca, mai presus de toate, să se țină seama de nevoile pastorale ale credincioșilor.

§ 4. Ofertele făcute unei biserici, în același timp, parohiale și capitulare, se presupune că sunt făcute parohiei, dacă nu se constată contrarul.

Capitolul V

Consiliul pastoral

Can. 511

– Dacă circumstanțele pastorale cer acest lucru, în fiecare dieceză să fie instituit un consiliu pastoral, căruia îi revine sarcina, sub autoritatea Episcopului, să caute să descopere problemele privind activitățile pastorale în dieceză, să le examineze și să propună soluții practice.

Can. 512

– § 1. Consiliul pastoral este format din credincioși creștini care sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, atât clerici și membri ai institutelor de viață consacrată, cât mai ales laici, care sunt desemnați conform criteriilor stabilite de Episcopul diecezan.

§ 2. Credincioșii desemnați să facă parte din consiliul pastoral să fie astfel aleși încât prin ei să fie de fapt reprezentată întreaga porțiune a poporului lui Dumnezeu, care constituie dieceza, ținându-se seama de diferitele zone ale diecezei, de condițiile sociale și profesionale ale celor ce trebuie aleși, precum și de rolul pe care îl au în apostolat, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.

§ 3. Să nu fie desemnați să facă parte din consiliul pastoral decât credincioșii care se remarcă prin credință sigură, moravuri bune și prudență.

Can. 513

– § 1. Consiliul pastoral este constituit pentru un anumit timp, conform dispozițiilor statutelor date de Episcopul diecezan.

§ 2. Când scaunul devine vacant, consiliul pastoral încetează.

Can. 514

– § 1. Numai Episcopului diecezan îi aparține dreptul să convoace, în funcție de necesitățile pastorale, și să prezideze consiliul pastoral care are numai vot consultativ; tot lui îi revine în mod exclusiv să dea publicității problemele examinate în consiliu.

§ 2. Să fie convocat cel puțin o dată pe an.

Capitolul VI

Parohiile, parohii și vicarii parohiali

Can. 515

– § 1. Parohia este o comunitate precisă de credincioși, constituită în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea Episcopului diecezan, este încredințată unui paroh în calitate de păstor propriu al ei.

§ 2. Numai Episcopului diecezan îi revine de drept să înființeze, să desființeze sau să modifice parohiile, dar să nu le înființeze, să nu le desființeze sau să nu le modifice prea mult decât ascultând părerea consiliului prezbiteral.

§ 3. O parohie înființată în mod legitim se bucură

ipso iure

de personalitate juridică.

Can. 516

– § 1. Dacă nu este stabilit altfel de către drept, cvasiparohia este echivalată parohiei, care, în Biserica particulară, este o comunitate precisă de credincioși încredințată unui preot în calitate de păstor propriu al ei, dar din cauza unor circumstanțe speciale nu a fost ridicată la rangul de parohie.

§ 2. Când unele comunități nu pot fi ridicate la rangul de parohie sau cvasiparohie, Episcopul diecezan să prevadă în alt mod îngrijirea lor pastorală.

Can. 517

– § 1. Când circumstanțele impun acest lucru, grija unei parohii sau a diferitelor parohii împreună poate fi încredințată mai multor preoți în solidar, totuși, cu condiția cerută de lege ca unul dintre ei să fie responsabilul exercitării grijii pastorale, adică unul care să dirijeze activitatea comună și să răspundă de ea în fața Episcopului.

§ 2. Dacă, din cauza lipsei de preoți, Episcopul diecezan a socotit că participarea la exercitarea grijii pastorale trebuie încredințată unui diacon sau altei persoane care e lipsită de caracterul sacerdotal, sau unei comunități de persoane, să numească un preot care, înzestrat cu puterile și facultățile de paroh, să dirijeze grija pastorală

Can. 518

– Ca regulă generală, parohia să fie teritorială, adică să-i cuprindă pe toți credincioșii unui teritoriu precis; unde acest lucru este util, să fie constituite parohii personale, potrivit ritului, limbii și naționalității credincioșilor dintr-un teritoriu, ca și pe baza altor criterii precise.

Can. 519

– Parohul este păstorul propriu al parohiei încredințate lui, exercitând grija pastorală a acelei comunități sub autoritatea Episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la ministeriul lui Cristos, ca să săvârșească în slujba aceleiași comunități funcția de a învăța, de a sfinți și de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoți sau diaconi și cu aportul credincioșilor laici, conform dreptului.

Can. 520

– § 1. O persoană juridică să nu fie paroh; totuși, Episcopul diecezan, nu însă Administratorul diecezan, poate, cu consimțământul Superiorului competent, să încredințeze o parohie unui institut călugăresc clerical sau unei societăți clericale de viață apostolică, înființând-o chiar pe lângă biserica institutului sau a societății, cu condiția totuși, cerută de lege, ca numai un singur preot să fie parohul parohiei sau, dacă grija pastorală este încredințată mai multor preoți în solidar, un singur preot să fie responsabilul despre care vorbește can. 517, § 1.

§ 2. Parohia despre care vorbește § 1 poate fi încredințată fie pentru un timp nedeterminat, fie pentru un timp determinat; în ambele cazuri, încredințarea să se facă printr-o convenție scrisă între Episcopul diecezan și Superiorul competent al institutului sau al societății, în care, între altele, să se stabilească în mod explicit și cu grijă tot ceea ce se referă la activitatea ce trebuie desfășurată, la persoanele care o desfășoară și la aspectele economice.

Can. 521

– § 1. Ca cineva să fie numit paroh în mod valid, trebuie să fi primit treapta presbiteratului.

§ 2. De asemenea, trebuie să se distingă prin doctrină sănătoasă și corectitudine morală, să fie înzestrat cu zel față de suflete și cu celelalte virtuți și, pe deasupra, să aibă calitățile cerute fie de dreptul universal, fie de dreptul particular, pentru a putea păstori parohia respectivă.

§ 3. Pentru a se acorda cuiva oficiul de paroh, trebuie să rezulte cu certitudine, conform modalităților stabilite de Episcopul diecezan, nefiind exclusă nici posibilitatea unui examen, că persoana propusă are calitățile necesare.

Can. 522

– Trebuie ca parohul să se bucure de stabilitate, motiv pentru care să fie numit pentru un timp nedeterminat; poate fi numit de Episcopul diecezan pentru un timp determinat numai dacă acest lucru a fost admis, prin decret, de Conferința Episcopilor.

Can. 523

– Rămânând neschimbată dispoziția can. 682, § 1, atribuirea oficiului de paroh îi aparține de drept Episcopului diecezan, prin libera conferire, în afară de cazul când cineva are dreptul de prezentare sau de alegere.

Can. 524

– Analizând toate circumstanțele, Episcopul diecezan să încredințeze parohia vacantă acelui preot pe care îl consideră capabil pentru a îndeplini în ea grija parohială, evitând orice fel de favoritism. Ca să-și facă o părere mai exactă despre capacitatea cuiva, Episcopul să-l audieze pe decan și să întreprindă investigații, audiind, dacă este cazul, anumiți preoți și chiar credincioși laici.

Can. 525

– Când scaunul episcopal este vacant sau împiedicat, îi revine Administratorului diecezan sau celui care conduce dieceza în mod interimar:

1° să acorde învestirea sau confirmarea acelor preoți care au fost prezentați sau aleși pentru o parohie;

2° să numească parohi, dacă scaunul este vacant sau împiedicat de un an de zile.

Can. 526

– § 1. Parohul să aibă grija parohială numai a unei singure parohii; totuși, din cauza lipsei de preoți sau din cauza altor împrejurări, grija mai multor parohii învecinate poate fi încredințată aceluiași paroh.

§ 2. În aceeași parohie să existe un singur paroh sau un singur responsabil despre care vorbește can. 517, § 1, dezaprobându-se orice cutumă contrară și revocându-se orice privilegiu contrar.

Can. 527

– § 1. Cine a fost promovat să aibă grija pastorală a unei parohii o dobândește și este obligat să o exercite din momentul luării în primire.

§ 2. Cel care îi dă parohului în primire parohia este Ordinariul locului sau un preot delegat de acesta, respectându-se formalitățile prevăzute de legea particulară sau de o cutumă legitimă; totuși, dintr-un motiv just, același Ordinariu poate să dispenseze de aceste formalități; în acest caz, dispensa notificată parohiei înlocuiește luarea în primire.

§ 3. Ordinariul locului să stabilească spațiul de timp în care trebuie luată în primire parohia; dacă acest timp s-a scurs în mod inutil, poate să declare parohia vacantă, dacă nu a existat un impediment just.

Can. 528

– § 1. Parohul are obligația de a se îngriji încât Cuvântul lui Dumnezeu să fie vestit în mod nealterat celor care se află în cadrul parohiei; de aceea, să facă în așa fel încât

credincioșii laici să cunoască bine adevărurile de credință, mai cu seamă prin omilie, ce trebuie să aibă loc în zilele de duminică și sărbători de poruncă, precum și prin învățătura catehetică ce trebuie transmisă; să sprijine inițiativele prin care este promovat, chiar și cu privire la justiția socială, spiritul evanghelic; să aibă o grijă specială față de educația catolică a copiilor și a tinerilor, să depună tot efortul, apelând chiar la sprijinul credincioșilor, ca mesajul evanghelic să ajungă și la aceia care au părăsit trăirea credinței sau nu profesează credința adevărată.

§ 2. Parohul să aibă grijă ca Preasfânta Euharistie să fie centrul comunității parohiale a credincioșilor; să-și dea silința ca credincioșii să participe cu evlavie la celebrarea sacramentelor și în chip deosebit să se apropie des de sacramentul Preasfintei Euharistii și al Pocăinței; să se străduiască apoi ca credincioșii să fie atrași la practicarea rugăciunii, chiar și în familie, și să participe în mod conștient și activ la liturgia sacră, pe care parohul, în parohia lui, sub autoritatea Episcopului diecezan, trebuie să o dirijeze și, totodată, să vegheze ca să nu se introducă în ea abuzuri.

Can. 529

– § 1. Ca să-și îndeplinească cu sârguință îndatorirea de păstor, parohul să se străduiască să-i cunoască pe credincioșii încredințați grijii sale; de aceea, să viziteze familiile, luând parte la preocupările credincioșilor, mai ales la neliniștile și durerile lor, mângâindu-i în Domnul și, dacă au greșit cu ceva, corijându-i cu prudență; să-i ajute cu mare dragoste pe bolnavi, mai cu seamă pe aceia care sunt aproape de moarte, întărindu-i cu sfintele sacramente și încredințând sufletul lor lui Dumnezeu; să aibă o grijă deosebită față de săraci și necăjiți, față de cei care sunt singuri, față de imigranți și față de toți aceia care sunt împovărați cu greutăți deosebite; de asemenea, să se străduiască să-i sprijine pe soți și pe părinți în îndeplinirea propriilor lor îndatoriri și să încurajeze dezvoltarea vieții creștine în familie.

§ 2. Parohul să recunoască și să promoveze rolul propriu pe care îl au laicii în misiunea Bisericii, încurajând asociațiile lor, care au finalități religioase. Să colaboreze cu Episcopul propriu și cu toți preoții diecezei, străduindu-se, de asemenea, ca toți credincioșii să păstreze comuniunea parohială și să se simtă membri atât ai diecezei, cât și ai Bisericii întregi și să participe sau să sprijine acțiunile care urmăresc promovarea acestei comuniuni.

Can. 530

– Funcțiunile încredințate în mod special parohului sunt următoarele: 1° administrarea Botezului;

2° administrarea sacramentului Mirului celor care se află în pericol de moarte, conform can. 833, nr. 3.

3° administrarea Viaticului și a Ungerii bolnavilor, rămânând neschimbată dispoziția can.

1003, §§ 2 și 3 și împărțirea binecuvântării apostolice; 4° asistența la căsătorii și binecuvântarea cununiilor; 5° celebrarea înmormântărilor;

6° binecuvântarea izvorului baptismal în timpul pascal, conducerea procesiunilor în afara bisericii, precum și binecuvântările solemne în afara bisericii;

7° celebrarea în mod solemn a Euharistiei în zilele de duminică și în sărbătorile de poruncă.

Can. 531

– Chiar dacă altcineva a îndeplinit un anumit serviciu parohial, ofertele primite de el de la credincioși cu această ocazie să le depună la casieria parohiei, în afară de cazul când se constată că voința ofertantului este diferită cu privire la ofertele benevole; este de datoria Episcopului diecezan, după ce a audiat părerea consiliului prezbiteral, să stabilească

norme care să reglementeze destinația acestor oferte, precum și remunerația clericilor care îndeplinesc aceeași funcție.

Can. 532

– Parohul reprezintă parohia în toate treburile juridice, conform normelor dreptului; el să aibă grijă ca bunurile parohiei să fie administrate conform canoanelor 1281- 1288.

Can. 533

– § 1. Parohul are obligația să locuiască în casa parohială, situată în apropiere de biserică; totuși, în cazuri particulare, dacă există un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite să locuiască în altă parte, mai ales într-o casă comună mai multor preoți, cu condiția să fie asigurată în mod corect și adecvat îndeplinirea serviciilor parohiale.

§ 2. Dacă nu se opune un motiv grav, parohului îi este permis să lipsească din parohie în fiecare an cel mult o lună continuă sau întreruptă, în vederea concediului; în acest timp de concediu nu intră zilele în care parohul se dedică o dată pe an reculegerii spirituale; totuși, ca să poată lipsi din parohie mai mult de o săptămână, este ținut să-l înștiințeze de aceasta pe Ordinariul locului.

§ 3. Este de datoria Episcopului diecezan să stabilească norme prin care să se prevadă ca, pe durata absenței parohului, parohia să fie îngrijită de un preot înzestrat cu facultățile necesare.

Can. 534

– § 1. După luarea în primire a parohiei, parohul are obligația de a aplica Liturghia pentru poporul ce îi este încredințat, în toate duminicile și în zilele de sărbătoare care, în dieceza sa, sunt de poruncă; cine este împiedicat în mod legitim de la această celebrare să aplice Liturghia în aceleași zile prin altcineva sau el personal în alte zile.

§ 2. Parohul care are grija mai multor parohii este obligat ca, în zilele despre care vorbește

§ 1, să aplice o singură Liturghie pentru tot poporul încredințat lui.

§ 3. Parohul care nu a îndeplinit obligația prevăzută de §§ 1 și 2 să aplice cât mai curând pentru popor atâtea Liturghii câte a omis.

Can. 535

– § 1. În fiecare parohie să existe registre parohiale, adică registrul de botezați, de căsătorii, de decedați și alte registre prescrise de Conferința Episcopilor sau de Episcopul diecezan; parohul să aibă grijă ca aceste registre să fie scrise cu exactitate și păstrate cu atenție.

§ 2. În registrul de botezați să se adnoteze și Mirul, precum și tot ceea ce are legătură cu starea canonică a credincioșilor în ce privește căsătoria – făcând excepție dispoziția can. 1133 – adopția, primirea unei trepte preoțești, profesiunea perpetuă într-un institut călugăresc și schimbarea ritului; aceste adnotări să fie întotdeauna trecute și în certificatul de Botez.

§ 3. Fiecare parohie să aibă ștampila proprie; certificatele eliberate privind starea canonică a credincioșilor, ca, de altfel, și toate actele care pot avea o importanță juridică să fie semnate de paroh sau de un delegat al său și întărite cu ștampila parohială.

§ 4. În fiecare parohie să existe o arhivă, în care să fie păstrate registrele parohiale, scrisorile Episcopilor și celelalte documente a căror păstrare este necesară sau folositoare; toate acestea trebuie să fie inspectate de Episcopul diecezan sau de un delegat al său cu

prilejul vizitei sau cu altă ocazie potrivită, iar parohul să aibă grijă ca ele să nu cadă în mâini străine.

§ 5. Și registrele parohiale mai vechi să fie păstrate, conform dispozițiilor dreptului particular.

Can. 536

– § 1. Dacă, după aprecierea Episcopului diecezan, fiind ascultată părerea consiliului prezbiteral, se consideră că este oportun, în fiecare parohie să fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh și în care credincioșii, împreună cu cei care participă în virtutea oficiului la grija pastorală a parohiei, contribuie la creșterea activității pastorale.

§ 2. Consiliul pastoral are numai vot consultativ și funcționează după normele stabilite de Episcopul diecezan.

Can. 537

– În fiecare parohie să existe un consiliu cu problemele economice, care funcționează nu numai după normele dreptului universal, ci și după normele date de Episcopul diecezan și în care credincioșii, aleși în conformitate cu aceleași norme, îl ajută pe paroh în administrarea bunurilor parohiei, rămânând inviolabilă dispoziția can. 532.

Can. 538

– § 1. Parohul pierde oficiul prin înlăturare sau prin transferare, efectuate de Episcopul diecezan conform normelor dreptului; prin renunțare, făcută dintr-un motiv just de parohul însuși, și care, pentru a fi validă, trebuie să fie acceptată de Episcop, precum și prin expirarea timpului, dacă a fost numit pentru un timp determinat în conformitate cu dispozițiile dreptului particular despre care vorbește can. 522.

§ 2. Parohul, care este membru al unui institut călugăresc sau este încardinat într-o societate de viață apostolică, este înlăturat în conformitate cu can. 682, § 2.

§ 3. Împlinind vârsta de șaptezeci și cinci de ani, parohul este invitat să prezinte renunțarea la oficiu Episcopului diecezan care, examinând toate circumstanțele referitoare la persoană și loc, va hotărî dacă o acceptă sau o amână; Episcopul diecezan trebuie să se îngrijească de întreținerea adecvată și de locuința aceluia care renunță, respectându-se normele stabilite de Conferința Episcopilor.

Can. 539

– Când parohia devine vacantă sau când parohul nu-și poate exercita funcția pastorală în parohie din cauza arestării, exilării sau condamnării la domiciliu forțat, incapacității sau îmbolnăvirii, sau din alte motive, Episcopul diecezan să desemneze cât mai curând un administrator parohial, adică un preot care să-l înlocuiască pe paroh conform can. 540.

Can. 540

– § 1. Dacă nu este stabilit altfel de Episcopul diecezan, administratorul parohial are aceleași îndatoriri și se bucură de aceleași drepturi ca și parohul.

§ 2. Administratorului parohial nu-i este permis să facă nimic ce ar putea să aducă prejudiciu drepturilor parohului sau să cauzeze vreo pagubă bunurilor parohiale.

§ 3. La expirarea funcției sale, administratorul parohial să prezinte parohului o dare se seamă.

Can. 541

– § 1. Când parohia devine vacantă, precum și în cazul în care parohul nu-și poate exercita funcția pastorală, înainte de numirea administratorului parohial, vicarul parohial ia în mod interimar conducerea parohiei; dacă sunt mai mulți vicari, ia conducerea vicarul care a fost numit mai întâi; dacă parohia nu are vicari, parohul indicat de dreptul particular.

§ 2. Cine a preluat conducerea parohiei conform § 1 să-l înștiințeze imediat pe Ordinariul locului despre vacanța parohiei.

Can. 542

– § 1. Preoții cărora le este încredințată în solidar grija pastorală a unei parohii sau a mai multor parohii împreună, conform can. 517, § 1:

1° trebuie să aibă calitățile prevăzute de can. 521;

2° să fie numiți sau învestiți în conformitate cu dispozițiile canoanelor 522 și 524;

3° dobândesc grija pastorală numai din momentul luării în primire; responsabilul lor ia în primire conform dispozițiilor can. 527, § 2; în cazul celorlalți preoți, profesiunea de credință, făcută în mod legitim, înlocuiește luarea în primire.

Can. 543

– § 1. Dacă unor preoți le este încredințată în solidar grija pastorală a unei parohii sau a mai multor parohii împreună, fiecare dintre ei este obligat, conform criteriilor stabilite de ei înșiși, să îndeplinească funcțiile și sarcinile specifice parohului, despre care vorbesc canoanele 528, 529 și 530; facultatea de a asista căsătoriile, precum și puterile de a dispensa acordate parohului în virtutea dreptului, le revin de drept tuturor, dar trebuie exercitate sub conducerea responsabilului.

§ 2. Toți preoții care fac parte din grup:

1° sunt obligați la reședință;

2° să stabilească de comun acord programul după care unul din ei să celebreze Liturghia pentru popor, conform can. 534;

3° numai responsabilul reprezintă în treburile juridice parohia sau parohiile încredințate grupului.

Can. 544

– Când un preot care face parte din grupul despre care vorbește can. 517, § 1, sau responsabilul grupului, pierde oficiul, ca și atunci când unul dintre ei devine incapabil pentru a exercita funcția pastorală, parohia sau parohiile a căror grijă este încredințată grupului nu devin vacante; este datoria Episcopului diecezan să numească un alt responsabil, dar înainte ca Episcopul să numească un alt responsabil, să îndeplinească această funcție preotul din grup care are numirea cea mai veche.

Can. 545

– § 1. Ori de câte ori este necesar sau oportun pentru a îndeplini cum se cuvine grija pastorală a parohiei, parohul poate fi ajutat de unul sau mai mulți vicari parohiali care, în calitate de colaboratori ai parohului și de participanți la preocupările lui pastorale, să se dedice slujirii pastorale îndeplinind, sub autoritatea parohului, activități și inițiative programate împreună cu el.

§ 2. Vicarul parohial poate fi numit fie pentru a contribui la îndeplinirea întregii slujiri pastorale pentru toată parohia, ori pentru o parte determinată a ei, ori pentru un grup precis de credincioși, fie pentru a-și dedica activitatea unei slujiri precise ce trebuie desfășurată în același timp în parohii diferite.

Can. 546

– Pentru ca cineva să fie numit în mod valid vicar parohial, este necesar să fi primit treapta presbiterală.

Can. 547

– Vicarul parohial este numit în mod liber de Episcopul diecezan, după ce i-a audiat, dacă a considerat că e oportun acest lucru, pe parohul sau pe parohii parohiilor pentru care vicarul este numit, precum și pe decan, rămânând neschimbată dispoziția can. 682, § 1.

Can. 548

– § 1. Obligațiile și drepturile vicarului parohial sunt stabilite, în afară de canoanele acestui capitol, de statutele diecezane, precum și de decretul de numire dat de Episcopul diecezan, dar într-un mod mai detaliat de dispozițiile parohului.

§ 2. Dacă în decretul Episcopului diecezan nu există în mod expres o prevedere contrară, vicarul parohial are obligația, în virtutea oficiului, de a-l ajuta pe paroh în întreaga slujire parohială, cu excepția, desigur, a aplicării Liturghiei pentru popor și, dacă este cazul, de a ține locul parohului, conform dreptului.

§ 3. Vicarul parohial să-l informeze cu regularitate pe paroh despre inițiativele pastorale prevăzute și asumate, astfel încât parohul și vicarul sau vicarii să poată acționa cu forțe unite la grija pastorală a parohiei față de care sunt împreună responsabili.

Can. 549

– În lipsa parohului, dacă Episcopul diecezan nu a prevăzut altfel conform can. 533, § 3 și nici nu a fost numit un administrator parohial, să se respecte dispozițiile can. 541,

§ 1; în acest caz, vicarul are și toate obligațiile parohului, cu excepția aceleia de a aplica Liturghia pentru popor.

Can. 550

– § 1. Vicarul parohial are obligația de a locui în parohie sau, dacă a fost numit pentru mai multe parohii împreună, în una dintre ele; totuși, dintr-un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite să locuiască în altă parte, mai ales într-o casă comună mai multor preoți, cu condiția ca din acest motiv să nu aibă nimic de suferit îndeplinirea funcțiilor pastorale.

§ 2. Ordinariul locului să aibă grijă ca, acolo unde e posibil, între paroh și vicari să fie promovată o anumită obișnuință de viață comunitară în casa parohială.

§ 3. Cât privește durata concediului, vicarul parohial are aceleași drepturi ca și parohul.

Can. 551

– Referitor la ofertele pe care credincioșii le fac vicarului cu ocazia îndeplinirii slujirii pastorale, să se respecte dispozițiile can. 531.

Can.

552

– Vicarul parohial poate fi înlăturat de Episcopul diecezan sau de Administratorul diecezan, dintr-un motiv just, rămânând neschimbată dispoziția can. 682, § 2.

Capitolul VII

Decanii

Can. 553

– § 1. Vicarul foran, care este numit și decan sau protopop sau cu un alt titlu, este preotul pus în fruntea unui decanat.

§ 2. Dacă nu este stabilit altfel de către dreptul particular, decanul este numit de Episcopul diecezan, după ce acesta a ascultat, după aprecierea sa prudentă, părerea preoților care își desfășoară slujirea în decanatul respectiv.

Can. 554

– § 1. Pentru oficiul de decan, care nu este unit cu oficiul de paroh al unei anumite parohii, Episcopul să aleagă un preot pe care îl consideră capabil, fiind analizate cu atenție circumstanțele de timp și de loc.

§ 2. Decanul să fie numit pentru un timp determinat, stabilit de dreptul particular.

§ 3. Episcopul diecezan poate să-l îndepărteze în mod liber pe decan din oficiu, dintr-un motiv just, apreciat de el cu prudență.

Can. 555

– § 1. Pe lângă facultățile ce îi sunt atribuite în mod legitim de dreptul particular, decanul are datoria și dreptul:

1° de a promova și de a coordona în decanat activitatea pastorală comună;

2° de a se îngriji ca clericii din districtul său să ducă o viață conformă cu starea lor și să-și îndeplinească în mod sârguincios datoriile;

3° de a avea grijă ca funcțiunile religioase să fie celebrate conform dispozițiilor liturgiei sacre; ca să fie păstrate cu grijă frumusețea și curățenia bisericilor și a obiectelor sacre, mai ales în celebrarea euharistică și în păstrarea Preasfântului Sacrament; ca registrele parohiale să fie scrise corect și păstrate cum se cuvine; ca bunurile ecleziastice să fie administrate în mod conștiincios; în fine, casa parohială să fie păstrată cu grija cuvenită.

§ 2. În decanatul ce îi este încredințat, decanul:

1° să-și dea silința ca, în conformitate cu dispozițiile dreptului particular, clericii să participe, la datele stabilite, la prelegerile, întrunirile teologice sau conferințele despre care vorbește can. 279, § 2;

2° să aibă grijă ca preoții din districtul său să dispună de toate ajutoarele spirituale și să se preocupe într-un chip deosebit de aceia care se află în situații mai dificile sau au probleme speciale.

§ 3. Decanul să aibă grijă ca parohii din districtul său, pe care îi știe că sunt grav bolnavi, să nu fie lipsiți de ajutoare spirituale și materiale, iar acelora care au decedat să li se celebreze în mod demn funeraliile; de asemenea, să aibă grijă ca, în caz de îmbolnăvire sau de deces, să nu fie distruse sau înstrăinate registrele, documentele, obiectele sacre și altele de acest fel, care aparțin Bisericii.

§ 4. Decanul are obligația să viziteze parohiile din districtul său în modul stabilit de Episcopul diecezan.

Capitolul VIII

Rectorii de biserici și capelanii

Capitolul I

Casele călugărești, înființarea și desființarea lor

Can. 608

– O comunitate călugărească trebuie să trăiască într-o casă constituită în mod legitim, sub autoritatea unui Superior desemnat conform dreptului. Fiecare casă să aibă cel puțin un oratoriu, în care să se celebreze și să se păstreze Euharistia, ca aceasta să fie cu adevărat centrul comunității.

Can. 609

– § 1. Casele unui institut călugăresc sunt înființate de autoritatea competentă, conform constituțiilor, cu consimță-mântul prealabil al Episcopului diecezan, dat în scris.

§ 2. Pentru a înființa o mănăstire de monahii (maici), este necesară în plus permisiunea Scaunului Apostolic.

Can. 610

– § 1. Înființarea caselor se face ținându-se seama de utilitatea lor pentru Biserică și pentru institut și asigurându-se ceea ce este necesar pentru ca membrii să ducă viața călugărească în mod normal, potrivit cu finalitățile proprii ale institutului și cu spiritul lui.

§ 2. Nici o casă să nu se înființeze dacă nu se poate aprecia cu prudență că se va face față în mod corespunzător nevoilor vieții membrilor.

Can. 611

– Consimțământul Episcopului diecezan pentru înființarea unei case călugărești a unui institut cuprinde dreptul:

1° de a duce o viață conformă cu caracterul și scopurile proprii institutului;

2° de a îndeplini activitățile proprii institutului conform dreptului, respectându-se condițiile adăugate în acord;

3° de a avea, în cazul institutelor clericale, o biserică, rămânând inviolabilă dispoziția can.

1215, § 3, și de a săvârși în ea slujirea sacră, respectându-se dispozițiile dreptului.

Can. 612

– Pentru ca o casă călugărească să fie destinată unor activități apostolice diferite de cele pentru care a fost întemeiată, este necesar consimțământul Episcopului diecezan; în schimb, nu este necesar acest consimțământ când este vorba de o schimbare care, respectându-se întotdeauna legile de întemeiere, privește numai conducerea internă și disciplina.

Can. 613

– § 1. O casă călugărească a canonicilor regulari și a monahilor, sub conducerea și grija unui Superior propriu, este autonomă ( sui iuris ), în afară de cazul când constituțiile stabilesc altfel.

§ 2. Superiorul unei case autonome este de drept Superior major.

Can. 614

– Mănăstirile de monahii (maici), asociate unui institut de bărbați, își au propriul mod de viață și o conducere proprie, potrivit cu constituțiile. Drepturile și obligațiile proprii să fie astfel definite încât din asociere să derive un bine spiritual.

Can. 615

– O mănăstire autonomă care în afară de propriul Superior nu are alt Superior major, și nici nu este în așa fel asociată unui alt institut de călugări încât Superiorul acestuia să aibă asupra unei astfel de mănăstiri o adevărată putere de conducere determinată de constituții, este încredințată, conform dreptului, supravegherii speciale a Episcopului diecezan.

Can. 616

– § 1. O casă călugărească înființată în mod legitim poate fi desființată de Superiorul general, conform constituțiilor, după ce a fost consultat Episcopul diecezan. Cu privire la bunurile casei desființate, să decidă dreptul propriu al institutului, respectându-se voința fondatorilor sau a donatorilor și drepturile câștigate în mod legitim.

§ 2. Desființarea unicei case a unui institut este de competența Scaunului Apostolic căruia, în acest caz, îi este rezervată și decizia asupra bunurilor.

§ 3. Desființarea unei case autonome, despre care vorbește can. 613, aparține de drept capitlului general, dacă nu este prevăzut altfel de constituții.

§ 4. Desființarea unei mănăstiri autonome de monahii (maici) este de competența Scaunului Apostolic, respectând, cu privire la bunuri, dispozițiile constituțiilor.

Capitolul II

Conducerea institutelor

Capitolul III

Admiterea candidaților și educarea membrilor

Capitolul IV

Obligațiile și drepturile institutelor și ale membrilor lor

Can. 662

– Călugării să aibă ca regulă supremă de viață urmarea lui Cristos, propusă de Evanghelie și exprimată în constituțiile institutului lor.

Can. 663

– § 1. Contemplarea realităților divine și unirea asiduă cu Dumnezeu în rugăciune să fie cea dintâi și principala îndatorire a tuturor călugărilor.

§ 2. Călugării să participe zilnic, după posibilitățile lor, la Jertfa euharistică, să primească Trupul Preasfânt al lui Cristos și să-l adore pe Domnul prezent în Preasfântul Sacrament.

§ 3. Să se ocupe cu citirea Sfintei Scripturi și cu meditația; să celebreze cum se cuvine liturgia orelor, potrivit cu dispozițiile dreptului propriu, rămânând inviolabilă pentru preoți obligația prevăzută în can. 276, § 2, nr. 3; să îndeplinească și alte practici de pietate.

§ 4. Să o cinstească cu un cult special pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, modelul și ocrotitoarea oricărei vieți consacrate, chiar și prin rozariul marian.

§ 5. Să respecte cu fidelitate perioadele anuale dedicate retragerii sacre.

Can. 664

– Călugării să stăruie în convertirea sufletului lor la Dumnezeu, să-și examineze chiar zilnic conștiința și să se apropie des de sacramentul Pocăinței.

Can. 665

– § 1. Călugării să locuiască în casa lor călugărească, respectând viața comunitară, și să nu plece din ea decât cu permisiunea Superiorului lor. Dacă însă este vorba de o absență mai îndelungată, Superiorul major, cu consimțământul consiliului său și dintr-un motiv just, poate permite unui membru să locuiască în afara casei institutului, dar nu mai mult de un an, dacă nu este vorba de îngrijirea sănătății, de studii sau de apostolat de exercitat în numele institutului.

§ 2. Călugărul care lipsește în mod nelegitim din casa călugărească, cu intenția de a se sustrage autorității Superiorilor, să fie căutat cu grijă de către aceștia și ajutat să se întoarcă și să persevereze în vocație.

Can. 666

– În folosirea mijloacelor de comunicare socială, să se respecte discernământul necesar și să se evite tot ceea ce este vătămător propriei vocații și primejdios pentru castitatea unei persoane consacrate.

Can. 667

– § 1. În toate casele să se respecte clauzura, adaptată naturii și misiunii institutului, potrivit cu dispozițiile dreptului propriu, rămânând întotdeauna o parte din casa călugărească rezervată numai membrilor.

§ 2. În mănăstirile destinate vieții contemplative, trebuie să se respecte o disciplină mai strictă a clauzurii.

§ 3. În mănăstirile de

monahii (maici), care sunt destinate în întregime

vieții contemplative, trebuie să se respecte clauzura papală, adică în conformitate cu normele date de Scaunul Apostolic. Celelalte mănăstiri de monahii să respecte o clauzură adaptată naturii proprii și definită în constituții.

§ 4. Episcopul diecezan are facultatea de a intra, dintr-un motiv just, înlăuntrul clauzurii mănăstirilor de monahii ridicate în dieceza sa și de a permite, dintr-un motiv grav și cu consimțământul Superioarei, ca și alții să fie admiși în clauzură și monahiile să poată ieși din ea pentru un timp cu adevărat necesar.

Can. 668

– § 1. Înainte de prima profesiune, membrii să lase administrarea bunurilor lor celor pe care îi preferă și, în cazul când constituțiile nu prescriu altfel, să dispună în mod liber de uzul și uzufructul acestor bunuri. Cel puțin înainte de profesiunea perpetuă, să facă testamentul, care să fie valid și după dreptul civil.

§ 2. Pentru a schimba dintr-un motiv just aceste dispoziții și pentru a îndeplini orice act privind bunurile materiale, membrii au nevoie de permisiunea Superiorului competent, conform dreptului propriu.

§ 3. Tot ceea ce un călugăr câștigă prin munca personală sau în numele institutului, câștigă pentru institut. Bunurile ce îi revin în vreun fel oarecare din pensie, dintr-o subvenție sau dintr-o asigurare, sunt câștigate pentru institut, dacă nu este stabilit altfel în dreptul propriu.

§ 4. Persoana care, dată fiind natura institutului, trebuie să renunțe complet la bunurile sale, să facă această renunțare într-o formă, pe cât e posibil, validă și din punct de vedere al dreptului civil, înainte de profesiunea perpetuă, și care va valora din ziua emiterii profesiunii. Același lucru să-l facă și profesul cu voturi perpetue, care, conform dreptului propriu, ar vrea să renunțe parțial sau total la bunurile sale, cu permisiunea Superiorului general.

§ 5. Profesul care, datorită naturii institutului, a renunțat total la bunurile sale pierde capacitatea de a câștiga și de a poseda și, prin urmare, îndeplinește în mod invalid actele contrare votului de sărăcie. Bunurile care îi revin după renunțare revin institutului, conform dreptului propriu.

Can. 669

– § 1. Călugării să poarte haina institutului, confecționată potrivit cu normele dreptului propriu, ca semn al consacrării lor și ca mărturie a sărăciei.

§ 2. Călugării clerici ai unui institut care nu are haină proprie să poarte haina clericală prevăzută de can. 284.

Can. 670

– Institutul trebuie să ofere membrilor tot ceea ce, conform constituțiilor, este necesar pentru atingerea scopului vocației lor.

Can. 671

– Călugărul să nu accepte funcții și oficii în afara institutului propriu, dacă nu are permisiunea Superiorului legitim.

Can. 672

– Călugării sunt obligați să respecte dispozițiile cann. 277, 285, 286, 287 și 289, iar călugării clerici, și dispozițiile can. 279, § 2; în institutele laicale de drept pontifical, permisiunea despre care este vorba în can. 285, § 4 poate fi acordată de Superiorul major propriu.

Capitolul V

Apostolatul institutelor

Can. 673

– Apostolatul tuturor călugărilor constă, în primul rând, în mărturia vieții lor consacrate, pe care trebuie să o întrețină prin rugăciune și pocăință.

Can. 674

– Institutele care se dedică în întregime contemplației dețin întotdeauna un rol minunat în Trupul mistic al lui Cristos; ele oferă lui Dumnezeu o excelentă jertfă de laudă, îmbogățesc poporul lui Dumnezeu cu cele mai îmbelșugate roade de sfințenie și, prin exemplul vieții lor, îl mișcă sufletește, iar printr-o tainică rodnicie apostolică, îl ajută să crească. De aceea, oricât de urgentă ar fi necesitatea apostolatului activ, membrii acestor institute nu pot fi chemați ca să contribuie în exercitarea diferitelor slujiri pastorale

Can. 675

– § 1. În institutele dedicate operelor de apostolat, activitatea apostolică face parte din însăși natura lor. Prin urmare, întreaga viață a membrilor să fie pătrunsă de spirit apostolic, iar întreaga lor activitate apostolică să fie însuflețită de spiritul religios.

§ 2. Activitatea apostolică să izvorască întotdeauna din unirea intimă cu Dumnezeu, să consolideze această unire și să o sprijine.

§ 3. Activitatea apostolică, ce trebuie exercitată în numele Bisericii și din însărcinarea ei, să fie îndeplinită în comuniune cu ea.

Can. 676

– Institutele laicale, atât de bărbați, cât și de femei, participă la funcția pastorală a Bisericii prin opere de milostenie, spirituale și trupești, și fac oamenilor servicii foarte variate; de aceea, ele să persevereze cu fidelitate în harul vocației lor.

Can. 677

– § 1. Superiorii și membrii să păstreze cu fidelitate misiunea și activitățile proprii ale institutului; totuși, ținând seama de nevoile timpurilor și locurilor, să le adapteze cu prudență, folosind chiar și mijloace noi și corespunzătoare.

§ 2. Dacă institutele au asociații de credincioși unite lor, să le ajute cu grijă ca să fie impregnate cu spiritul autentic al familiei lor.

Can. 678

– § 1. În ceea ce privește grija față de suflete, exercitarea publică a cultului divin și celelalte opere de apostolat, călugării sunt sub autoritatea Episcopilor, cărora trebuie să le dovedească supunere devotată și respect.

§ 2. În îndeplinirea apostolatului extern, călugării sunt supuși și Superiorilor proprii și trebuie să rămână fideli disciplinei institutului; Episcopii înșiși să nu omită să solicite, când este cazul, această obligație.

§ 3. În reglementarea activităților apostolice ale călugărilor, Episcopii diecezani și Superiorii călugărești trebuie să procedeze de comun acord.

Can. 679

– Dintr-un motiv foarte grav și urgent, Episcopul diecezan poate să interzică unui membru al unui institut călugăresc ca să locuiască în dieceză, dacă Superiorul major, deși a fost informat, a neglijat să ia măsuri; în acest caz, chestiunea trebuie adusă îndată la

cunoștința Sfântului Scaun.

Can. 680

– Între diferitele institute, precum și între ele și clerul secular, să se favorizeze o colaborare ordonată și, sub conducerea Episcopului diecezan, o coordonare a tuturor operelor și activităților apostolice, rămânând inviolabile natura, scopul și legile de fondare ale fiecărui institut.

Can. 681

– § 1. Activitățile ce sunt încredințate călugărilor de Episcopul diecezan sunt supuse autorității și conducerii aceluiași Episcop, rămânând neatins dreptul Superiorilor călu-gărești, prevăzut de can. 678, §§ 2 și 3.

§ 2. În aceste cazuri, să se încheie o convenție scrisă între Episcopul diecezan și Superiorul competent al institutului, în care, între altele, să se stabilească în mod expres și cu grijă activitatea ce trebuie îndeplinită, membrii care se dedică acestei activități și chestiunile de ordin economic.

Can. 682

– § 1. În cazul când i se conferă unui călugăr un oficiu ecleziastic în dieceză, călugărul este numit de Episcopul diecezan în urma prezentării sau, cel puțin, cu consimțământul Superiorului competent.

§ 2. Călugărul poate fi înlăturat din oficiul încredințat fie la ordinul autorității ce i l-a încredințat, după ce l-a informat despre acest lucru pe Superiorul călugăresc, fie la ordinul Superiorului, după ce l-a avertizat pe cel care a încredințat oficiul; nici unul dintre cei doi nu are nevoie de consimțământul celuilalt.

Can. 683

– § 1. Cu prilejul vizitei pastorale, ca și în caz de necesitate, Episcopul diecezan poate să viziteze, personal sau prin altcineva, bisericile și oratoriile pe care credincioșii le frecventează în mod obișnuit, școlile și celelalte opere religioase sau caritative, fie spirituale, fie temporale, încredințate călugărilor, însă nu școlile ce sunt deschise exclusiv elevilor proprii ai institutului.

§ 2. Dacă Episcopul descoperă eventualele abuzuri, poate lua el însuși măsuri în virtutea propriei autorități, după ce l-a avertizat fără succes pe Superiorul călugăresc.

Capitolul VI

Separarea membrilor de institut

Capitolul VII

Călugării înălțați la episcopat

Can. 705

– Călugărul înălțat la episcopat continuă să fie membru al institutului său, dar, în virtutea votului de ascultare, este supus exclusiv Pontifului Roman și nu este legat de acele obligații pe care el le apreciază cu prudență că sunt incompatibile cu noua sa stare.

Can. 706 – Călugărul menționat mai sus:

1° dacă prin profesiune a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, are uzul, uzufructul și administrarea bunurilor care îi revin; Episcopul diecezan și ceilalți, despre care este vorba în can. 381, § 2, dobândesc proprietatea în folosul Bisericii particulare; toți ceilalți, în folosul institutului sau al Sfântului Scaun, după cum institutul are sau nu capacitatea de a poseda;

2° dacă prin profesiune nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, recuperează uzul, uzufructul și administrarea bunurilor pe care le avea; acelea care îi revin ulterior le câștigă pe deplin pentru sine;

3° în ambele cazuri, însă, trebuie să dispună conform voinței donatorilor de bunuri pe care nu le primește în vederea persoanei sale.

Can. 707

– § 1. Călugărul Episcop emerit își poate alege sediul de locuință chiar și în afara caselor institutului său, dacă nu a fost prevăzut altfel de Scaunul Apostolic.

§ 2. Cât privește întreținerea sa adecvată și demnituoasă, dacă a slujit unei dieceze, să se respecte can. 402, § 2, dacă institutul propriu nu a voit să se îngrijească el de această întreținere; în caz contrar, Scaunul Apostolic să prevadă altfel.

Capitolul VIII

Conferințele superiorilor majori

Can. 708

– Superiorii majori se pot asocia cu folos în conferințe sau consilii pentru ca, prin forțe unite, să se străduiască fie pentru a atinge mai din plin scopul propriu al fiecărui institut, rămânând inviolabile autonomia, caracterul și spiritul propriu ale fiecăruia, fie pentru a trata chestiuni comune, fie pentru a instaura o coordonare adecvată și o colaborare cu Conferințele Episcopilor și chiar cu fiecare Episcop.

Can. 709

– Conferințele Superiorilor majori să aibă statute proprii aprobate de Sfântul Scaun, singurul care poate să le acorde și personalitate juridică și sub a cărui direcțiune supremă rămân.

Capitolul I

Celrarea Botezului

Can. 850

– Botezul este administrat după ritualul stabilit de cărțile liturgice aprobate, cu excepția cazului de necesitate urgentă, când trebuie să fie respectate numai cele necesare pentru validitate.

Can. 851

– Celebrarea Botezului trebuie pregătită cum se cuvine; de aceea:

1° adultul care intenționează să primească Botezul să fie admis la catecumenat și, pe cât posibil, să fie adus la inițierea sacramentală parcurgând diferitele trepte în conformitate cu ritualul inițierii, adaptat de Conferința Episcopilor și cu normele speciale date de aceasta;

2° părinții unui copil care trebuie botezat, precum și cei care își vor asuma funcția de nași, să fie bine instruiți asupra semnificației acestui sacrament și a obligațiilor ce sunt strâns legate de el; parohul, personal sau prin alții, să aibă grijă ca părinții să fie instruiți cum trebuie prin îndemnuri pastorale, ba chiar și prin rugăciune făcută în comun, adunând mai multe familii și, unde este posibil, vizitându-le.

Can. 852

– § 1. Dispozițiile canoanelor cu privire la Botezul adulților se aplică tuturor celor care, împlinind șapte ani, au ajuns la uzul rațiunii.

§ 2. Este asimilată pruncului ( infanti ), chiar și în ce privește Botezul, persoana care nu este responsabilă de actele sale.

Can. 853

– Apa ce trebuie folosită în conferirea Botezului trebuie să fie binecuvântată după dispozițiile cărților liturgice, cu excepția cazului de necesitate.

Can. 854

– Botezul să fie conferit fie prin scufundare, fie prin turnare, respectându-se dispozițiile Conferinței Episcopilor.

Can. 855

– Părinții, nașii și parohul să aibă grijă să nu se dea un nume străin de sentimentul creștin.

Can. 856

– Deși Botezul poate fi celebrat în orice zi, se recomandă totuși ca în mod obișnuit să fie celebrat duminica sau, dacă e posibil, în noaptea Învierii.

Can. 857

– § 1. Cu excepția cazului de necesitate, locul specific pentru celebrarea Botezului este biserica sau oratoriul.

§ 2. De regulă, adultul să fie botezat în biserica parohială proprie, iar copilul, în biserica parohială a părinților, dacă un motiv just nu sugerează altfel.

Can. 858

– § 1. Fiecare biserică parohială să aibă izvor baptismal, rămânând inviolabil dreptul cumulativ câștigat deja de alte biserici.

§ 2. Ordinariul locului, ascultând părerea parohului, poate permite ori porunci ca, pentru comoditatea credincioșilor, să existe izvor baptismal și într-o altă biserică sau într-un oratoriu din teritoriul parohiei.

Can. 859

– Dacă, din cauza distanței sau altor împrejurări, cel care trebuie botezat nu poate să meargă sau să fie dus fără un neajuns grav la biserica parohială sau la o altă biserică sau la un oratoriu, despre care vorbește can. 858, § 2, Botezul poate și trebuie să fie administrat în altă biserică mai apropiată sau oratoriu sau chiar într-un alt loc decent.

Can. 860

– § 1. În afara cazului de necesitate, Botezul să nu se administreze în case particulare, decât dacă Ordinariul locului a permis aceasta dintr-un motiv grav.

§ 2. Dacă Episcopul diecezan nu a stabilit altfel, Botezul să nu se celebreze în spitale decât în caz de necesitate sau dintr-un alt motiv pastoral imperios.

Capitolul II

Celebrantul Botezului

Can. 861

– § 1. Celebrantul obișnuit al Botezului este Episcopul, preotul și diaconul, rămânând neschimbată dispoziția can. 530, nr. 1.

§ 2. Când lipsește sau este împiedicat celebrantul obișnuit, administrează în mod licit Botezul un catehet sau o altă persoană desemnată pentru aceasta de Ordinariul locului, ba chiar, în caz de necesitate, orice om care are intenția necesară pentru aceasta; păstorii sufletești, îndeosebi parohul, să aibă grijă ca credincioșii să fie instruiți asupra modului corect de a boteza.

Can. 862

– Cu excepția cazului de necesitate, nimeni nu poate, fără permisiunea necesară, să administreze Botezul în teritoriu străin, nici chiar propriilor supuși.

Can. 863

– Botezul adulților, cel puțin al celor care au împlinit vârsta de paisprezece ani, să fie adus la cunoștința Episcopului diecezan pentru ca, dacă apreciază că este bine, să-l administreze personal.

Capitolul III

Persoanele care trebuie botezate

Can. 864

– Este capabil să primească Botezul orice om încă nebotezat, și numai el.

Can. 865

– § 1. Ca un adult să poată fi botezat, trebuie să-și fi manifestat voința de a primi Botezul, să fie instruit suficient asupra adevărurilor de credință și a obligațiilor creștine și să fie probat în viața creștină prin catecumenat; să fie îndemnat să se căiască de păcatele sale.

§ 2. Adultul care se află în pericol de moarte poate fi botezat dacă, având o oarecare cunoștință despre principalele adevăruri de credință, și-a manifestat în vreun fel intenția de a primi Botezul și să promită că va respecta poruncile religiei creștine.

Can. 866

– Dacă nu se opune vreun motiv grav, adultul care se botează să fie miruit îndată după Botez și să participe la celebrarea euharistică, primind chiar Împărtășania.

Can. 867

– § 1. Părinții au obligația de a se îngriji ca proprii lor copii să fie botezați în primele săptămâni; îndată după naștere, sau chiar înainte de naștere, să meargă la paroh spre a cere sacramentul pentru copil și să se pregătească așa cum trebuie pentru primirea lui.

§ 2. Dacă un copil se află în pericol de moarte, să fie botezat fără întârziere.

Can. 868

– § 1. Ca un copil să fie botezat în mod licit, trebuie ca:

1° părinții, cel puțin unul dintre ei, sau cine le ține locul să fie de acord;

2° să existe speranța întemeiată că el va fi educat în religia catolică; dacă această speranță lipsește întru totul, Botezul să fie amânat conform dispozițiilor dreptului particular, explicându-se părinților motivul amânării.

§ 2. În pericol de moarte, un copil din părinți catolici, ba chiar și cel din părinți necatolici, este botezat în mod licit chiar împotriva voinței părinților lui.

Can. 869

– § 1. Când există îndoiala dacă cineva a fost botezat sau dacă a fost botezat în mod valid, iar după o investigație serioasă dubiul totuși persistă, să se confere Botezul sub condiție.

§ 2. Cei botezați într-o comunitate eclezială necatolică nu trebuie botezați sub condiție, în afară de cazul când, după ce au fost examinate materia și forma folosite în administrarea Botezului, precum și intenția botezatului adult și a oficiantului care a botezat, există un motiv serios de dubiu asupra validității Botezului.

§ 3. Dacă în cazurile prevăzute de §§ 1 și 2 persistă dubiul cu privire la administrarea Botezului sau la validitatea lui, să nu se confere Botezul decât după ce i se expune celui care se botează, dacă este adult, doctrina despre sacramentul Botezului și după ce i se arată acestuia sau, dacă este vorba de un copil, părinților, motivele validității nesigure a Botezului deja celebrat.

Can. 870

– Un copil expus sau găsit să fie botezat dacă, după o investigație atentă, nu rezultă că a fost deja botezat.

Can. 871

– În măsura posibilităților, fetușii avortați, dacă sunt vii, să primească Botezul.

Capitolul IV

Nașii

Can. 872

– Pe cât e posibil, celui ce se botează să i se dea un naș care are datoria să-l asiste pe adult în inițierea creștină și să-l prezinte la Botez, împreună cu părinții, pe copilul care trebuie botezat, și, de asemenea, să-și dea silința ca cel botezat să ducă o viață creștină conformă cu Botezul și să îndeplinească cu fidelitate obligațiile inerente acestui sacrament.

Can. 873

– Să se ia numai un naș sau o nașă, ori un naș și o nașă împreună.

Can. 874

– § 1. Ca cineva să fie admis să îndeplinească funcția de naș, trebuie:

1° să fie desemnat de către cel care se botează sau de părinții acestuia, ori, în lipsa acestora, de către paroh sau de către celebrantul Botezului și să aibă capacitatea și intenția de a îndeplini această funcție;

2° să fi împlinit vârsta de șaisprezece ani, dacă Episcopul diecezan nu a stabilit o altă vârstă, ori dacă parohul sau celebrantul nu consideră că, dintr-un motiv just, se poate admite o excepție;

3° să fie catolic, să fi primit Mirul și Preasfântul Sacrament al Euharistiei și, totodată, să ducă o viață conformă cu credința și cu funcția ce trebuie să și-o asume;

4° să nu fie împiedicat de vreo pedeapsă canonică impusă sau declarată în mod legitim; 5° să nu fie tatăl sau mama celui care se botează.

§ 2. Un botezat care aparține la o comunitate eclezială necatolică să fie admis numai împreună cu un naș catolic și numai în calitate de martor al Botezului.

Capitolul V

Dovedirea și înregistrarea botezului administrat

Can. 875

– Cine administrează Botezul să aibă grijă ca, în cazul când nu este prezent un naș, să fie de față cel puțin un martor prin care să poată fi dovedită conferirea Botezului.

Can. 876

– Pentru a dovedi conferirea Botezului, dacă nu se aduce nimănui vreun prejudiciu, este suficientă declarația unui singur martor mai presus de orice bănuială sau jurământul botezatului însuși, dacă el a primit Botezul ca adult.

Can. 877

– § 1. Parohul locului unde se celebrează Botezul trebuie să înregistreze în mod conștiincios și fără nici o întârziere în registrul de botezați numele celor botezați, menționând numele celebrantului, al părinților, al nașilor și, dacă există, al martorilor, precum și locul și ziua conferirii Botezului, indicând totodată ziua și locul nașterii.

§ 2. În cazul unui copil născut dintr-o mamă necăsătorită, trebuie înregistrat numele mamei, dacă maternitatea ei este cunoscută în mod public sau dacă ea cere acest lucru de bunăvoie în scris sau în fața a doi martori; de asemenea, trebuie înregistrat numele tatălui, dacă paternitatea sa este dovedită printr-un înscris public sau printr-o declarație din partea lui, făcută în fața parohului și a doi martori; în celelalte cazuri, cel botezat să fie înregistrat fără a se fi menționat numele tatălui sau al părinților.

§ 3. Dacă este vorba de un copil care este adoptat, să se înregistreze numele celor care îl adoptă, precum și, cel puțin dacă astfel se procedează în actul civil al regiunii respective, numele părinților naturali, conform §§ 1 și 2, respectându-se dispozițiile Conferinței Episcopilor.

Can. 878

– Dacă Botezul nu a fost administrat de paroh și nici în prezența sa, celebrantul Botezului, oricine ar fi el, trebuie să-l informeze de aceasta pe parohul parohiei în care a fost administrat Botezul, ca să înregistreze Botezul conform cu can. 877, § 1.

Capitolul I

Celebrarea Mirului

Can. 880

– § 1. Sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu crismă pe frunte, făcută cu impunerea mâinii și prin cuvintele stabilite în cărțile liturgice aprobate.

§ 2. Crisma ce trebuie folosită în sacramentul Mirului trebuie să fie consacrată de Episcop, chiar dacă sacramentul este administrat de un preot.

Can. 881

– Este bine ca sacramentul Mirului să se celebreze în biserică, în cadrul Liturghiei; totuși, dintr-un motiv just și rațional, poate fi celebrat în afara Liturghiei și în orice loc decent.

Capitolul II

Celebrantul Mirului

Can. 882

– Celebrantul obișnuit al Mirului este Episcopul; conferă în mod valid acest sacrament și preotul care a primit această facultate în virtutea dreptului universal sau în virtutea unei concesiuni din partea autorității competente.

Can. 883

– Se bucură ipso iure de facultatea de a administra Mirul:

1° în cadrul jurisdicției proprii, cei care sunt echivalenți în drept Episcopului diecezan;

2° față de persoana interesată, preotul care în virtutea oficiului sau a mandatului Episcopului diecezan, botează pe cineva care a împlinit șapte ani sau admite în comuniunea deplină cu Biserica Catolică o persoană deja botezată;

3° față de cei care se află în pericol de moarte, parohul, ba chiar orice preot.

Can. 884

– § 1. Episcopul diecezan să administreze personal Mirul sau să aibă grijă să fie administrat de un alt Episcop; dacă este necesar, poate să acorde unuia sau mai multor preoți, bine precizați, facultatea să administreze ei acest sacrament.

§ 2. Dintr-un motiv grav, Episcopul și preotul înzestrat cu facultatea de a mirui în virtutea dreptului sau a unei concesiuni speciale din partea autorității competente pot, în cazuri particulare, să ia ca asociați alți preoți, ca să administreze și ei Mirul.

Can. 885

– § 1. Episcopul diecezan are obligația de a se îngriji ca sacramentul Mirului să fie conferit credincioșilor săi, care îl cer după rânduială și în mod rațional.

§ 2. Preotul care se bucură de această facultate trebuie să o folosească în favoarea persoanelor pentru care i-a fost acordată.

Can. 886

– § 1. În dieceza sa, Episcopul administrează în mod legal sacramentul Mirului și credincioșilor care nu sunt sub jurisdicția lui, dacă nu există o opreliște expresă din partea Ordinariului lor.

§ 2. Ca să administreze în mod licit Mirul în altă dieceză, Episcopul are nevoie de permisiunea, cel puțin presupusă în mod rațional, a Episcopului diecezan, în afară de cazul când este vorba de credincioșii proprii.

Can. 887

– Preotul care are facultatea de a administra Mirul conferă în mod licit acest sacrament, în teritoriul ce îi este desemnat, chiar și persoanelor străine, dacă nu există o interzicere din partea Ordinariului lor propriu; într-un teritoriu străin, nu poate să-l administreze în mod valid nimănui, cu excepția cazului prevăzut de can. 883, nr. 3.

Can. 888

– În teritoriul în care pot să confere în mod valid Mirul, slujitorii sacri îl pot administra și în locurile exempte.

Capitolul III Persoanele ce trebuie miruite

Can. 889

– § 1. Este capabil să primească Mirul orice botezat, și numai el, care nu este încă miruit.

§ 2. Cu excepția pericolului de moarte, ca cineva să primească în mod licit Mirul este necesar, dacă are uzul rațiunii, să fie instruit în mod adecvat, să fie dispus cum se cuvine și să poată reînnoi făgăduințele de la Botez.

Can. 890

– Credincioșii au obligația să primească acest sacrament la timpul potrivit; părinții, păstorii sufletești, îndeosebi parohii, să aibă grijă ca credincioșii să fie bine instruiți pentru a-l primi și să se apropie de el la timpul cuvenit.

Can. 891

– Sacramentul Mirului să fie conferit credincioșilor ajunși în jurul vârstei priceperii, dacă nu s-a stabilit o altă vârstă de către Conferința Episcopilor, sau nu există pericolul morții, sau dacă, după aprecierea slujitorului sacru, un motiv grav nu sugerează altfel.

Capitolul IV Nașii

Can. 892

– Pe cât e posibil, cine se miruiește să fie asistat de un naș care are datoria de a se îngriji ca cel miruit să se comporte ca un adevărat martor al lui Cristos și să îndeplinească în mod fidel obligațiile inerente acestui sacrament.

Can. 893

– § 1. Ca cineva să poată fi naș, trebuie să îndeplinească condițiile despre care vorbește can. 874.

§ 2. Este bine să fie luat ca naș cel ce și-a asumat aceeași funcție și la Botez.

Capitolul V

Dovedirea și înregistrarea Mirului conferit

Can. 894

– Pentru dovedirea administrării Mirului să se respecte dispozițiile can. 876.

Can. 895

– Numele celor miruiți, menționându-se numele celebrantului, al părinților și al nașilor, locul și ziua conferirii Mirului, să fie înscrise în registrul de miruiți al Curiei diecezane sau, unde acest lucru a fost stabilit de Conferința Episcopilor sau de Episcopul diecezan, în registrul ce trebuie păstrat în arhiva parohială; parohul trebuie să-l informeze pe parohul locului Botezului despre administrarea Mirului, pentru a se face adnotarea în registrul de botezați, conform can. 535, § 2.

Can. 896

– Dacă parohul locului nu a fost prezent, celebrantul să-l informeze, personal sau prin alții, cât mai curând despre administrarea Mirului.

Capitolul I

Celebrarea euharistică

Can. 899

– § 1. Celebrarea euharistică este acțiunea lui Cristos însuși și a Bisericii, în care Cristos Domnul, prin slujirea preotului, se oferă lui Dumnezeu Tatăl pe sine însuși prezent în mod substanțial sub speciile pâinii și vinului și se dă ca hrană spirituală credincioșilor uniți în oferirea sa.

§ 2. În Adunarea euharistică, prezidată de Episcop sau, sub autoritatea acestuia, de preot, care acționează în persoana lui Cristos, poporul lui Dumnezeu este chemat împreună și toți credincioșii prezenți, atât clericii, cât și laicii, participă activ, fiecare în felul său, potrivit cu diversitatea treptelor preoțești și a funcțiilor liturgice.

§ 3. Celebrarea euharistică să fie astfel rânduită încât toți cei care iau parte la ea să beneficieze de roade îmbelșugate, pentru a căror dobândire Cristos Domnul a instituit Jertfa euharistică.

Capitolul II

Păstrarea și adorarea Preasfintei Euharistii

Can. 934

– § 1. Preasfânta Euharistie:

1° trebuie păstrată în biserica catedrală sau în biserica echivalată bisericii catedrale, în biserica parohială, precum și în biserica sau oratoriul anexat casei unui institut călugăresc sau a unei societăți de viață apostolică;

2° poate fi păstrată în capela Episcopului și, cu permisiunea Ordinariului locului, în alte biserici, oratorii și capele.

§ 2. În locurile sacre în care este păstrată Preasfânta Euharistie, trebuie întotdeauna să existe cineva care să aibă grijă de ea și, pe cât se poate, preotul să celebreze acolo Liturghia cel puțin de două ori pe lună.

Can. 935

– Nimănui nu-i este permis să păstreze la el Preasfânta Euharistie sau să o poarte în călătorie, în afară de cazul când există o necesitate pastorală urgentă, respectându-se dispozițiile Episcopului diecezan.

Can. 936

– În casa unui institut călugăresc sau într-o casă religioasă, Preasfânta Euharistie să fie păstrată numai în biserică sau în oratoriul principal anexat casei; totuși, dintr-un motiv just, Ordinariul poate permite să fie păstrată și într-un alt oratoriu al aceleiași case.

Can. 937

– Dacă nu se opune un motiv grav, biserica unde se păstrează Preasfânta Euharistie să rămână deschisă credincioșilor cel puțin câteva ore pe zi, ca ei să se poată ruga în fața Preasfântului Sacrament.

Can. 938

– § 1. În mod obișnuit, Preasfânta Euharistie să fie păstrată într-un singur tabernacol din biserică sau oratoriu.

§ 2. Tabernacolul în care este păstrată Preasfânta Euharistie să fie așezat într-un loc însemnat al bisericii sau al oratoriului, vizibil, frumos, împodobit, potrivit pentru rugăciune.

§ 3. Tabernacolul în care este păstrată în mod obișnuit Preasfânta Euharistie să fie fix, confecționat din material solid netransparent și închis în așa fel încât să se evite cât mai mult posibil pericolul de profanare.

§ 4. Dintr-un motiv grav, este permis ca Preasfânta Euharistie să fie păstrată, mai ales în timpul nopții, într-un alt loc mai sigur și demn.

§ 5. Cine are grija bisericii sau a oratoriului să prevadă ca cheia de la tabernacolul unde este păstrată Preasfânta Euharistie să fie păzită cu cea mai mare atenție.

Can. 939

– Ostiile consacrate, în cantitate suficientă pentru trebuințele credincioșilor, să fie păstrate în pixidă sau într-un vas mic și, după consumarea celor vechi conform ritualului, să fie reînnoite des.

Can. 940

– În fața tabernacolului unde este păstrată Preasfânta Euharistie, să lumineze tot timpul o lampă specială prin care să fie indicată și cinstită prezența lui Cristos.

Can. 941

– § 1. În bisericile sau în oratoriile în care este permisă păstrarea Preasfintei Euharistii, pot fi făcute expuneri fie cu pixida, fie cu ostensorul, respectându-se normele stabilite de cărțile liturgice.

§ 2. În timpul celebrării Liturghiei, să nu aibă loc expunerea cu Preasfântul Sacrament în aceeași biserică sau în același oratoriu.

Can. 942

– Se recomandă ca în aceleași biserici sau oratorii să aibă loc în fiecare an expunerea solemnă a Preasfântului Sacrament pentru un timp suficient, chiar dacă nu continuu, ca acea comunitate locală să mediteze mai profund misterul euharistic și să-l adore; totuși această expunere să aibă loc numai dacă se prevede o afluență suficientă de credincioși și dacă sunt păstrate normele stabilite.

Can. 943

– Slujitorul expunerii Preasfântului Sacrament și al binecuvântării euharistice este preotul sau diaconul; în circumstanțe speciale, dar numai pentru expunere și repunere, nu și pentru binecuvântare, este acolitul, slujitorul extraordinar al Sfintei Împărtășanii sau o altă persoană desemnată de Ordinariul locului, respectându-se dispozițiile Episcopului diecezan.

Can. 944 - § 1. Unde Episcopul diecezan apreciază că este posibil, să aibă loc o procesiune pe străzile publice, mai ales în solemnitatea Trupului și Sângelui lui Cristos, ca mărturie publică de cinstire față de Preasfânta Euharistie.

§ 2. Este de datoria Episcopului diecezan să stabilească directive cu privire la procesiuni, unde să se prevadă participarea la ele și modul demnituos în care să se desfășoare.

Capitolul III

Ofertele pentru celebrarea Liturghiei

Can. 945

– § 1. Conform unui obicei aprobat al Bisericii, orice preot care celebrează sau concelebrează Liturghia poate primi o ofertă ca să aplice Liturghia după o intenție precisă.

§ 2. Se recomandă foarte mult ca preoții să celebreze Liturghia la intenția credincioșilor, mai cu seamă a celor nevoiași, chiar dacă nu primesc nici o ofertă.

Can. 946

– Credincioșii care fac o ofertă ca să se aplice Liturghia la intenția lor contribuie la binele Bisericii și participă cu acea ofertă la grija Bisericii în susținerea slujitorilor și a activităților proprii.

Can. 947

– În materie de oferte pentru Liturghii, să fie eliminat absolut orice aspect de negoț sau de comerț.

Can. 948

– Trebuie să fie aplicate separat atâtea Liturghii la intențiile ofertanților câte au fost ofertele, chiar mici, date și acceptate.

Can. 949

– Cine are obligația de a celebra și de a aplica Liturghia la intenția acelora care au făcut oferta are aceeași obligație și în cazul în care ofertele primite s-au pierdut, chiar fără vina lui.

Can. 950

– Dacă se oferă o sumă de bani pentru aplicarea de Liturghii, nespecificându-se numărul Liturghiilor ce trebuie celebrate, acesta se calculează ținându-se seama de oferta stabilită în locul unde locuiește donatorul, dacă nu trebuie să se presupună în mod legitim că intenția sa a fost alta.

Can. 951

– § 1. Preotul care celebrează mai multe Liturghii în aceeași zi poate să le aplice pe fiecare la intenția pentru care a fost făcută oferta, cu condiția cerută de lege ca, în afară de ziua de Crăciun, el să rețină pentru sine numai oferta unei singure Liturghii, iar celelalte să le dea în scopurile stabilite de Ordinariu, admițându-se, desigur, o anumită recompensă pentru un motiv extrinsec.

§ 2. Preotul care concelebrează în aceeași zi o a doua liturghie nu poate, sub nici un motiv, să primească ofertă pentru ea.

Can. 952

– § 1. Este de datoria conciliului provincial sau a adunării Episcopilor provinciei să stabilească, prin decret, pentru întreaga provincie, suma ofertei ce trebuie făcută pentru celebrarea și aplicarea Liturghiei, iar preotului nu-i este permis să ceară o sumă mai mare; i se permite totuși să primească pentru aplicarea Liturghiei o ofertă mai mare decât cea stabilită, dacă este dată benevol, precum și una mai mică.

§ 2. În lipsa unui astfel de decret, să se respecte obiceiul în vigoare în dieceză.

§ 3. Chiar și membrii institutelor călugărești, oricare ar fi ele, trebuie să se conformeze aceluiași decret sau obiceiului local, despre care vorbesc §§ 1 și 2.

Can. 953

– Nimănui nu-i este permis să primească atâtea oferte de Liturghii ce trebuie aplicate personal, pe care nu le poate îndeplini în decurs de un an.

Can. 954

– Dacă în anumite biserici sau oratorii cererea de Liturghii ce trebuie celebrate depășește numărul celor ce pot fi celebrate acolo, este permisă celebrarea lor în alt loc, în afară de cazul când donatorii și-au manifestat în mod expres voința contrară.

Can. 955

– § 1. Cine intenționează să încredințeze altora celebrarea Liturghiilor ce trebuie aplicate să încredințeze cât mai curând celebrarea lor preoților pe care îi preferă, cu condiția să fie sigur că ei sunt mai presus de orice bănuială; trebuie să încredințeze întreaga sumă primită, în afară de cazul când este sigur că partea ce depășește suma fixată în dieceză a fost dată

intuitu personae ; de asemenea, are obligația de a se îngriji de celebrarea Liturghiilor până când are dovada acceptării obligației și a ofertei primite.

§ 2. Perioada de timp în care Liturghiile trebuie să fie celebrate începe din ziua când preotul care va trebui să le celebreze le-a primit, dacă nu se constată altfel.

§ 3. Cine încredințează altora Liturghii ce trebuie celebrate, să noteze fără întârziere într- un registru atât Liturghiile pe care le-a primit, cât și pe acelea pe care le-a dat altora, indicând și ofertele lor.

§ 4. Fiecare preot trebuie să noteze cu grijă atât Liturghiile pe care le-a primit și pe care trebuie să le celebreze, cât și pe acelea pe care le-a celebrat.

Can. 956

– Toți administratorii, și fiecare în parte, ai cauzelor pioase sau cei obligați în vreun fel să se îngrijească de celebrarea Liturghiilor, fie clerici, fie laici, să predea Ordinariilor lor, conform modalităților stabilite de aceștia, obligațiile Liturghiilor ce nu au fost îndeplinite în răstimp de un an.

Can. 957

– Datoria și dreptul de a veghea ca să fie îndeplinite obligațiile de Liturghii revin, în bisericile clerului secular, Ordinariului locului, iar în bisericile institutelor călugărești sau ale societăților de viață apostolică, Superiorilor lor.

Can. 958

– § 1. Parohul, precum și rectorul unei biserici sau al altui loc sacru, în care se obișnuiește să se primească oferte de Liturghii, să aibă un registru special în care să noteze cu grijă numărul Liturghiilor ce trebuie celebrate, intenția, oferta făcută și celebrarea săvârșită.

§ 2. Ordinariul are obligația de a controla anual aceste registre, personal sau prin alții.

Capitolul I

Celebrarea sacramentului

Can. 960

– Mărturisirea, individuală și completă, și dezlegarea constituie unicul mod obișnuit în care un credincios, conștient de un păcat grav, se reconciliază cu Dumnezeu și cu Biserica; numai o imposibilitate fizică sau morală scutește de la această mărturisire, în care caz reconcilierea poate fi dobândită și în alte moduri.

Can. 961

– § 1. Nu poate fi dată mai multor credincioși împreună dezlegarea generală fără o prealabilă mărturisire individuală, decât dacă:

1° există un iminent pericol de moarte, iar preotul sau preoții nu au timpul necesar pentru a asculta mărturisirea fiecărui penitent;

2° există o necesitate gravă, adică în cazul când, existând un număr mare de penitenți, nu sunt la dispoziție suficienți confesori pentru a asculta după rânduială mărturisirea fiecăruia într-un timp adecvat, astfel încât penitenții ar fi nevoiți, fără vina lor, să rămână mult timp lipsiți de harul sacramental sau de Sfânta Împărtășanie; necesitatea, însă, nu se consideră că este suficientă în cazul când nu se poate dispune de confesori numai din cauza unei mari afluențe de penitenți, cum s-ar putea întâmpla cu ocazia unei sărbători sau a unui pelerinaj.

§ 2. Este de datoria Episcopului diecezan să aprecieze condițiile cerute de § 1, nr. 2, care, ținând seama de criteriile fixate împreună cu ceilalți membri ai Conferinței Episcopilor, poate stabili cazurile când se verifică această necesitate.

Can. 962

– § 1. Ca un credincios să beneficieze în mod valid de dezlegarea sacramentală dată simultan mai multor credincioși, este necesar nu numai să fie dispus cum se cuvine, dar, totodată, să se și hotărască să facă la timpul potrivit mărturisirea individuală a păcatelor grave, pe care deocamdată nu a putut să o facă.

§ 2. Pe cât e posibil, chiar cu ocazia primirii unei dezlegări generale, credincioșii să fie instruiți asupra condițiilor impuse de § 1 și, dacă este timp, chiar și în caz de pericol de moarte, să fie îndemnați ca fiecare să facă un act de căință înainte de dezlegarea generală.

Can. 963

– Rămânând în vigoare obligația despre care vorbește can. 989, persoana, căreia i se iartă păcatele grave prin dezlegarea generală, când se ivește ocazia, să meargă îndată să facă mărturisirea individuală, înainte de a primi o altă dezlegare generală, dacă nu intervine un motiv just.

Can. 964

– § 1. Locul specific pentru ascultarea mărturisirilor sacramentale este biserica sau oratoriul.

§ 2. În ceea ce privește confesionalul, să se stabilească norme de către Conferința Episcopilor, prevăzând totuși să existe mereu, într-un loc vizibil, confesionale cu gratie fixă între penitent și confesor, pe care să le poată folosi în mod liber credincioșii care doresc acest lucru.

§ 3. Să nu se asculte mărturisirile în afara confesionalului decât dintr-un motiv just.

Capitolul II

Slujitorul sacru al sacramentului Pocăinței Can. 965

– Slujitorul sacramentului Pocăinței este numai preotul.

Can. 966

– § 1. Pentru a dezlega în mod valid de păcate, este necesar ca slujitorul sacru, pe lângă puterea preoțească, să aibă și facultatea de a exercita această putere asupra credincioșilor cărora le dă dezlegarea.

§ 2. Preotul poate fi înzestrat cu această facultate fie ipso iure, fie prin concesiune din partea autorității competente conform can. 969.

Can. 967

– § 1. Nu numai Pontiful Roman, ci și Cardinalii au ipso iure facultatea de a asculta mărturisirile sacramentale în toată lumea; de asemenea, și Episcopii o folosesc în mod licit pretutindeni, dacă Episcopul diecezan nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru.

§ 2. Cei care se bucură în mod habitual de facultatea de a asculta mărturisirile, fie în virtutea oficiului, fie în virtutea acordării ei de către Ordinariul locului încardinării sau al locului în care își au domiciliul, o pot exercita pretutindeni, dacă Ordinariul locului nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru, rămânând neschimbate dispozițiile can. 974, §§ 2 și 3.

§ 3.

Ipso iure

au pretutindeni această facultate asupra membrilor și a celorlalte persoane care trăiesc zi și noapte în casa institutului sau a societății, cei care sunt înzestrați cu facultatea de a asculta mărturisirile în virtutea oficiului sau a concesiunii din partea Superiorului competent conform cann. 968, § 2 și 969, § 2; aceștia o folosesc și licit dacă, într-un caz particular, un Superior major nu a interzis-o față de supușii săi.

Can. 968

– § 1. În cadrul circumscripției lor, au facultatea de a asculta mărturisirile, în virtutea oficiului, Ordinariul locului, canonicul penitențiar, precum și parohul și cei care sunt în locul parohului.

§ 2. În virtutea oficiului, se bucură de facultatea de a asculta mărturisirile supușilor lor și ale celor care trăiesc zi și noapte în casă, Superiorii unui institut călugăresc sau ai unei societăți de viață apostolică, dacă sunt clericale de drept pontifical, care au, conform constituțiilor, puterea executivă de conducere, rămânând totuși valabilă dispoziția can. 630, § 4.

Can. 969

– § 1. Numai Ordinariul locului este competent să acorde oricărui preot facultatea de a asculta mărturisirile tuturor credincioșilor, însă preoții care sunt membri ai institutelor călugărești să nu o folosească fără permisiunea, cel puțin presupusă, a Superiorului lor.

§ 2. Superiorul unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață apostolică, despre care vorbește can. 968, § 2, este competent să acorde oricărui preot facultatea de a asculta mărturisirile supușilor proprii și ale celor care trăiesc zi și noapte în casă.

Can. 970

– Facultatea de a asculta mărturisirile să nu fie acordată decât preoților care au fost recunoscuți capabili în urma unui examen, sau a căror aptitudine este dovedită prin alte mijloace.

Can. 971

– Ordinariul locului să nu acorde unui preot facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile, chiar unuia care are domiciliul sau cvasidomiciliul în cadrul circumscripției sale, dacă nu a ascultat mai întâi, în limita posibilităților, părerea Ordinariului acelui preot.

Can. 972

– Facultatea de a asculta mărturisirile poate fi acordată de autoritatea competentă, despre care vorbește can. 969, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat.

Can. 973

– Facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile să fie acordată în scris.

Can. 974

– § 1. Ordinariului locului, la fel și Superiorul competent, să nu revoce facultatea de a asculta în mod habitual mărturisirile, decât dintr-un motiv grav.

§ 2. Dacă facultatea de a asculta mărturisirile a fost revocată de Ordinariul locului care a acordat-o, despre care vorbește can. 967 § 2, preotul rămâne lipsit de această facultate pretutindeni; dacă aceeași facultate a fost revocată de un alt Ordinariu al locului, o pierde numai în teritoriul acestui Ordinariu.

§ 3. Oricare Ordinariu al locului care ar fi revocat unui preot facultatea de a asculta mărturisirile, să-l informeze pe Ordinariul propriu al preotului, adică pe Ordinariul locului încardinării preotului, sau dacă este vorba de un membru al unui institut călugăresc, pe Superiorul competent al acestuia.

§ 4. Dacă facultatea de a asculta mărturisirile a fost revocată de Superiorul major propriu, preotul pierde pretutindeni facultatea de a asculta mărturisirile membrilor institutului; însă dacă această facultate a fost revocată de un alt Superior competent, o pierde numai asupra membrilor de sub jurisdicția acestuia.

Can. 975

– Facultatea despre care vorbește can. 967, § 2 se pierde nu numai prin revocare, ci și prin pierderea oficiului, prin excardinare și prin pierderea domiciliului.

Can. 976

– Orice preot, chiar dacă este lipsit de facultatea de a asculta mărturisirile, dezleagă valid și licit pe toți credincioșii care se află în pericol de moarte, de orice fel de cenzură și păcat, chiar dacă este prezent un preot aprobat.

Can. 977

– Dezlegarea complicelui în păcatul împotriva poruncii a șasea a Decalogului este invalidă, în afară de cazul când este dată în pericol de moarte.

Can. 978

– § 1. În ascultarea mărturisirilor, preotul să aibă mereu în vedere faptul că îndeplinește rolul și de judecător și de medic și că a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor și al dreptății și al milei divine, ca să aibă grijă de onoarea divină și de mântuirea sufletelor.

§ 2. Administrând sacramentul, confesorul, în calitate de slujitor al Bisericii, să fie fidel față de învățătura Magisteriului și față de normele date de autoritatea competentă.

Can. 979

– Punând întrebări, preotul să procedeze cu prudență și discreție, ținând desigur seama de condiția și de vârsta penitentului și să se abțină de a căuta să afle numele complicelui.

Can. 980

– Dacă confesorul nu se îndoiește de dispoziția penitentului, iar acesta cere dezlegarea, să nu refuze, nici să nu amâne dezlegarea.

Can. 981

– În funcție de natura și numărul păcatelor, ținând seama și de condiția penitentului, confesorul să impună pocăințe salutare și potrivite, pe care penitentul trebuie să le îndeplinească personal.

Can. 982

– Cine mărturisește că a denunțat în mod fals autorității ecleziastice un confesor nevinovat, de delictul de solicitare la păcat împotriva poruncii a șasea a Decalogului, să nu fie dezlegat decât după ce a retractat în mod formal denunțul fals și este dispus să repare eventualele daune cauzate.

Can. 983

– § 1. Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea, confesorului îi este interzis de legea divină să îl trădeze câtuși de puțin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod, și din nici un motiv.

§ 2. Obligația de a păstra secretul sacramental o au interpreții, dacă există, precum și toți ceilalți care cunosc în vreun fel oarecare păcatele din spovadă.

Can. 984

– Chiar dacă ar fi exclus orice pericol de dezvăluire, îi este interzis cu desăvârșire confesorului să se folosească de cunoștințele dobândite din spovadă în defavoarea penitentului.

§ 2. Cine îndeplinește o funcție care implică autoritate nu poate în nici un fel să se folosească, în conducerea externă, de cunoașterea păcatelor dobândită vreodată în cadrul unei spovezi.

Can. 985

– Maestrul de novici și asistentul său, rectorul seminarului sau al unui institut de educație să nu asculte mărturisirile sacramentale ale elevilor lor, care locuiesc în aceeași casă, decât dacă, în cazuri particulare, elevii cer aceasta de bună voie.

Can. 986

– § 1. Toți cei cărora li s-a încredințat, în virtutea funcției, grija față de suflete au obligația de a lua măsuri ca să fie ascultate mărturisirile credincioșilor încredințați lor, care cer în mod rațional să fie ascultate, și ca să li se ofere posibilitatea să vină la mărturisirea individuală în zilele și la orele stabilite după felul cum le convine credincioșilor înșiși.

§ 2. În caz de necesitate, fiecare confesor are obligația de a asculta mărturisirile credincioșilor, iar în pericol de moarte, fiecare preot.

Capitolul III

Penitentul

Can. 987

– Ca să primească remediul salvator al sacramentului Pocăinței, credinciosul trebuie să fie astfel dispus încât, respingând păcatele ce le-a săvârșit și având hotărârea de a se îndrepta, să se întoarcă la Dumnezeu.

Can. 988

– § 1. Credinciosul are obligația de a mărturisi, după specia și numărul lor, toate păcatele grave săvârșite după Botez și încă neiertate direct prin puterea cheilor Bisericii și nici acuzate într-o mărturisire individuală, de care își dă seama după un serios examen de conștiință.

§ 2. Se recomandă credincioșilor să-și mărturisească și păcatele veniale.

Can. 989

– Fiecare credincios, după ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligația de a mărturisi cu fidelitate păcatele grave, cel puțin o dată pe an.

Can. 990

– Nimeni nu este oprit să se mărturisească cu ajutorul unui traducător, evitându- se, desigur, abuzurile și scandalurile și rămânând neschimbată dispoziția can. 983, § 2.

Can. 991

– Fiecare credincios este liber să-și mărturisească păcatele oricărui confesor aprobat în mod legitim, chiar de alt rit, pe care el îl preferă.

Capitolul IV

Indulgențele

Can. 992

– Indulgența este iertarea în fața lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzată de păcatele, deja iertate în ce privește vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine și îndeplinind anumite condiții stabilite, o dobândește prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a răscumpărării, împarte și aplică cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Cristos și ale sfinților.

Can. 993

– Indulgența este parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică cauzată de păcate.

Can. 994

– Oricare credincios poate sau să câștige pentru sine, sau să aplice pentru cei răposați atât indulgențele parțiale, cât și plenare.

Can. 995

– § 1. În afară de autoritatea supremă a Bisericii, pot să acorde indulgențe numai cei cărora le este recunoscută această putere de către drept sau le este dată de Pontiful Roman.

§ 2. Nici o autoritate inferioară Pontifului Roman nu poate să încredințeze altora puterea de a acorda indulgențe, dacă nu i-a fost dată în mod expres această facultate de către Scaunul Apostolic.

Can. 996

– § 1. Ca cineva să fie capabil să câștige indulgențe trebuie să fie botezat, neexcomunicat, în stare de har sfințitor cel puțin la terminarea faptelor stabilite.

§ 2. Dar, ca să le câștige cu adevărat, persoana capabilă trebuie să aibă cel puțin intenția de a le dobândi și să îndeplinească faptele prescrise în timpul stabilit și în modul cuvenit, conform dispozițiilor concesiunii.

Can. 997

– În ce privește acordarea și folosirea indulgențelor, trebuie să se respecte și celelalte dispoziții conținute în legile speciale ale Bisericii.

Capitolul I

Celebrarea sacramentului

Can. 999

– În afară de Episcop, pot să binecuvânteze uleiul ce trebuie folosit la Ungerea bolnavilor:

1° cei care sunt echivalați în drept Episcopului diecezan;

2° în caz de necesitate, orice preot, dar numai în cadrul celebrării sacramentului.

Can. 1000

– § 1. Ungerile să fie săvârșite cu grijă, rostindu-se cuvintele și respectându-se ordinea și modul prescrise în cărțile liturgice; totuși, în caz de necesitate, este suficientă o singură ungere, pe frunte sau pe o altă parte a corpului, rostindu-se în întregime formula.

§ 2. Celebrantul să facă ungerile cu mâna proprie, dacă un motiv grav nu recomandă folosirea unui instrument.

Can. 1001

– Păstorii sufletești și rudele bolnavilor să aibă grijă ca cei bolnavi să primească la timp ajutorul acestui sacrament.

Can. 1002

– Celebrarea comunitară a Ungerii bolnavilor, pentru mai mulți bolnavi în același timp, pregătiți în mod adecvat și dispuși cum se cuvine, poate fi săvârșită în conformitate cu dispozițiile Episcopului diecezan.

Capitolul II

Slujitorul sacru al Ungerii bolnavilor

Can. 1003

– § 1. Orice preot, și numai el, administrează în mod valid Ungerea bolnavilor.

§ 2. Toți preoții, cărora le este încredințată grija față de suflete, au datoria și dreptul de a administra Ungerea bolnavilor credincioșilor încredințați oficiului lor pastoral; dintr-un motiv rațional, oricare alt preot poate administra acest sacrament, cu consimțământul, cel puțin presupus, al preoților menționați mai sus.

§ 3. Este permis oricărui preot să poarte cu el uleiul binecuvântat, pentru ca, în caz de necesitate, să poată administra Ungerea bolnavilor.

Capitolul III

Cei cărora trebuie să li se dea Ungerea bolnavilor

Can. 1004

– § 1. Ungerea bolnavilor poate fi administrată credinciosului care, după ce a ajuns la uzul rațiunii, începe să se afle în pericol de a-și pierde viața din cauza îmbolnăvirii sau bătrâneții.

§ 2. Acest sacrament poate fi repetat dacă bolnavul, după ce s-a însănătoșit, cade din nou într-o boală gravă sau dacă, în cursul aceleași boli, pericolul devine mai grav.

Can. 1005

– Când există îndoiala dacă bolnavul a ajuns la uzul rațiunii, dacă este bolnav în mod periculos sau dacă este mort, acest sacrament să fie administrat.

Can. 1006

– Sacramentul să fie administrat acelor bolnavi care, atunci când erau conștienți, l-au cerut cel puțin în mod implicit.

Can. 1007

– Să nu se confere Ungerea bolnavilor acelor persoane care perseverează cu încăpățânare într-un păcat grav și public.

Capitolul I

Celebrarea și slujitorul sacru al sacramentului Preoției

Can. 1010

– Sacramentul Preoției să fie celebrat în timpul Liturghiei solemne, în zi de duminică sau într-o sărbătoare de poruncă, dar, din motive pastorale, poate fi celebrat și în alte zile, inclusiv în zilele de lucru.

Can. 1011

– § 1. De regulă, sacramentul Preoției să fie celebrat în catedrală; totuși, din motive pastorale, poate fi celebrat într-o altă biserică sau într-un oratoriu.

§ 2. Cu prilejul unei hirotoniri, trebuie ca clericii și ceilalți credincioși să fie invitați să participe în număr cât mai mare la celebrare.

Can. 1012

– Slujitorul sacru al Preoției este Episcopul consacrat.

Can. 1013

– Nici unui Episcop nu-i este permis să consacre pe cineva Episcop, dacă nu rezultă cu certitudine că există deja mandatul papal.

Can. 1014

– Dacă nu există dispensă din partea Scaunului Apostolic, la consacrarea episcopală, Episcopul consacrant principal să fie însoțit de cel puțin doi Episcopi consacranți; dar e foarte potrivit ca, împreună cu ei, toți Episcopii prezenți să-l consacre pe cel ales.

Can. 1015

– § 1. Candidații la preoție și la diaconat să fie hirotoniți fiecare în parte de către Episcopul propriu sau pe baza dimisorialelor legitime ale acestuia.

§ 2. Dacă nu este împiedicat dintr-un motiv just, Episcopul propriu să-i hirotonească personal pe supușii săi; însă, fără indult apostolic, nu poate să-l hirotonească licit pe un supus de rit oriental.

§ 3. Cine poate da dimisoriale pentru primirea hirotonirilor poate conferi și personal aceste hirotoniri, dacă are caracterul episcopal.

Can. 1016

– În ce privește hirotonirea diaconală a acelora care intenționează să se înscrie în rândul clerului secular, Episcopul propriu este Episcopul diecezei în care candidatul își are domiciliul, sau al diecezei în slujba căreia el a decis să se dedice; în ce privește hirotonirea presbiterală a clericilor seculari, este Episcopul diecezei în care candidatul s-a încardinat prin diaconat.

Can. 1017

– Un Episcop nu poate să confere hirotonirile în afara cadrului jurisdicției sale decât numai cu permisiunea Episcopului diecezan.

Can. 1018

– § 1. Pot să dea dimisoriale pentru seculari:

1° Episcopul propriu, despre care vorbește can. 1016;

2°

Administratorul

apostolic

și,

cu

consimțământul

colegiului

consultanților, Administratorul diecezan; Provicarul și Proprefectul apostolic, cu consimțământul consiliului despre care vorbește can. 495, § 2.

§ 2. Adminstratorul diecezan, Provicarul și Proprefectul apostolic să nu acorde dimisoriale celor cărora le-a fost refuzat accesul la hirotoniri de către Episcopul diecezan, Vicarul apostolic și Prefectul apostolic.

Can. 1019

– § 1. Îi aparține de drept Superiorului major al unui institut călugăresc clerical de drept pontifical sau al unei societăți clericale de viață apostolică de drept pontifical să acorde

dimisorialele

pentru

diaconat

și

presbiterat

supușilor

proprii

care,

conform constituțiilor, sunt înscriși perpetuu sau definitiv în institut sau în societate.

§ 2. Hirotonirea tuturor celorlalți seminariști ai oricărui institut sau ai oricărei societăți este reglementată de normele pentru clericii seculari, revocându-se orice

indult

acordat Superiorilor.

Can. 1020

– Să nu se dea dimisoriale decât dacă în prealabil există toate mărturiile și documentele impuse de drept prin cann. 1050 și 1051.

Can. 1021

– Dimisorialele pot fi trimise oricărui Episcop care este în comuniune cu Scaunul Apostolic, cu excepția numai a Episcopului ce aparține unui rit diferit de cel al candidatului și care nu are indult apostolic.

Can. 1022

– După ce a primit dimisorialele legitime, Episcopul consacrant să nu procedeze la hirotonire decât dacă rezultă clar că dimisorialele sunt autentice.

Can. 1023

– Dimisorialele pot fi limitate de condiții sau revocate de către acela care le-a dat sau de către succesorul lui, dar, o dată acordate, nu încetează prin încetarea dreptului aceluia care le-a dat.

Capitolul II

Candidații la hirotonire

Can. 1024

– Numai un bărbat botezat primește în mod valid hirotonirea.

Can. 1025

– § 1. Pentru a conferi în mod licit hirotonirea prezbiterală sau diaconală, este necesar ca respectivul candidat, după ce a terminat perioada de probă, după normele dreptului, să fie înzestrat, după aprecierea Episcopului propriu sau a Superiorului major competent, cu calitățile trebuincioase, să fie liber de orice iregularitate și de orice impediment și să fi îndeplinit condițiile prevăzute de cann. 1033-1039; în afară de aceasta, să existe documentele despre care vorbește can. 1050 și să fi fost făcută investigația despre care vorbește can. 1051.

§ 2. În plus, este necesar ca, după aprecierea Superiorului legitim, candidatul să fie considerat util în slujba Bisericii.

§ 3. Episcopul care hirotonește un supus al său destinat slujirii unei alte dieceze trebuie să fie sigur că acesta va fi atribuit acestei dieceze.

Capitolul III

Înregistrarea și certificatul efectuării hirotonirii

Can. 1053

– § 1. După ce s-a săvârșit o hirotonire, numele fiecărui hirotonit și al Episcopului care a conferit hirotonirea, locul și ziua hirotonirii să fie înscrise într-un registru special, ce trebuie păstrat cu atenție în curia locului unde a fost efectuată hirotonirea și să se păstreze cu grijă și documentele fiecărei hirotoniri.

§ 2. Episcopul care conferă hirotonirea să dea fiecărui hirotonit un certificat autentic de hirotonire; dacă cineva a fost hirotonit de un Episcop străin pe bază de dimisoriale, să prezinte certificatul Ordinariului propriu, pentru adnotarea hirotonirii în registrul special ce trebuie păstrat în arhivă.

Can. 1054

– Ordinariul locului – dacă este vorba de clerici seculari – sau Superiorul major competent – dacă este vorba de supuși ai săi – să înștiințeze despre fiecare hirotonire celebrată pe parohul locului Botezului, care să o adnoteze în registrul botezaților, conform can. 535, § 2.

Capitolul I

Grija pastorală și actele preliminare celebrării căsătoriei

Can. 1063

– Păstorii sufletești au obligația de a se îngriji ca propria lor comunitate eclezială să ofere credincioșilor acea asistență prin care starea căsătorească să se păstreze în spiritul creștin și să înainteze în perfecțiune. Această asistență trebuie acordată mai ales:

1° prin predică, prin cateheză adaptată minorilor, tinerilor și adulților, ba chiar prin folosirea instrumentelor de comunicare socială, prin care credincioșii să fie instruiți asupra semnificației căsătoriei creștine și asupra rolului soților și părinților creștini;

2° prin pregătirea personală la căsătoria ce trebuie încheiată, prin care mirii să fie dispuși să accepte sfințenia și îndatoririle noii lor stări;

3° prin celebrarea liturgică fructuoasă a căsătoriei, prin care să apară clar că soții semnifică misterul de unire și iubire rodnică dintre Cristos și Biserică și că participă la el;

4° prin ajutorul dat soților, pentru ca ei, respectând și apărând cu fidelitate legământul conjugal, să ajungă să ducă o viață de familie din zi în zi mai sfântă și mai deplină.

Can. 1064

– E de datoria Ordinariului locului de a se îngriji ca această asistență să fie organizată cum trebuie, după ce a ascultat părerea, dacă i se pare oportun, a unor bărbați și femei, apreciați pentru experiența și competența lor.

Can. 1065

– § 1. Catolicii care nu au primit sacramentul Mirului să-l primească înainte de a fi admiși la căsătorie, dacă acest lucru este posibil fără un neajuns grav.

§ 2. Pentru ca sacramentul Căsătoriei să fie primit cu rodnicie, se recomandă foarte mult ca mirii să se apropie de sacramentele Pocăinței și Preasfintei Euharistii.

Can. 1066

– Înainte de a se celebra căsătoria, trebuie să se constate că nu se opune nimic celebrării ei valide și licite.

Can. 1067

– Conferința Episcopilor să stabilească norme cu privire la examenul mirilor, precum și cu privire la vestirile matrimoniale și la alte mijloace pentru efectuarea investigațiilor necesare dinainte de căsătorie; după ce s-au respectat toate acestea, parohul poate proceda la asistarea căsătoriei.

Can. 1068

– În pericol de moarte, dacă nu pot fi avute alte dovezi, nici nu există indicii contrare, este suficient ca părțile să declare, dacă e cazul, chiar sub jurământ, că sunt botezate și că nu au nici un impediment.

Can. 1069

– Toți credincioșii au obligația de a dezvălui parohului sau Ordinariului locului, înainte de celebrarea căsătoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaște.

Can. 1070

– Dacă investigațiile au fost făcute de altcineva decât de parohul care este competent să asiste căsătoria, să-l informeze cât mai curând, printr-un document autentic, pe acest paroh despre rezultatul investigațiilor.

Can. 1071

– § 1. Cu excepția cazului de necesitate, nimeni să nu asiste fără permisiunea Ordinariului locului:

1° căsătoria pribegilor (vagi);

2° căsătoria care nu poate fi recunoscută sau celebrată după legea civilă;

3° căsătoria celui care are obligații naturale, izvorâte dintr-o unire anterioară, față de o altă parte sau față de copii;

4° căsătoria celui care a abandonat în mod notoriu credința catolică; 5° căsătoria celui care a căzut într-o cenzură;

6° căsătoria unui minor, dacă părinții nu știu despre ea sau este făcută împotriva voinței lor;

7° căsătoria ce trebuie încheiată printr-un procurator, despre care vorbește can. 1105.

§ 2. Ordinariul locului să nu acorde permisiunea de a se asista căsătoria celui care a abandonat în mod notoriu credința catolică, decât dacă s-au respectat normele prevăzute de can. 1125, făcându-se adaptările de rigoare.

Can. 1072

– Păstorii sufletești să aibă grijă să-i îndepărteze pe tineri de la celebrarea căsătoriei înainte de vârsta la care se obișnuiește a se încheia potrivit uzanțelor regiunii.

Capitolul II

Impedimentele dirimante în general

Can. 1073

– Impedimentul dirimant face persoana incapabilă să încheie în mod valid căsătoria.

Can. 1074

– Impedimentul este considerat public dacă poate fi dovedit în forul extern; altminteri, este ocult.

Can. 1075

– § 1. Numai autoritatea supremă a Bisericii are puterea să declare în mod autentic când dreptul divin interzice sau invalidează o căsătorie.

§ 2. Tot numai autoritatea supremă are dreptul exclusiv să stabilească alte impedimente pentru cei botezați.

Can. 1076

– Este dezaprobată cutuma care introduce un nou impediment sau care este contrară celor deja existente.

Can. 1077

– § 1. Într-un caz particular, Ordinariul locului poate interzice propriilor supuși căsătoria, oriunde s-ar afla ei, precum și tuturor celor care locuiesc de fapt pe teritoriul său, dar numai temporar, dintr-un motiv grav și câtă vreme durează acest motiv.

§ 2. Numai autoritatea supremă a Bisericii poate adăuga acestei interziceri o clauză dirimantă.

Can. 1078

– § 1. Ordinariul locului îi poate dispensa pe supușii săi, oriunde s-ar afla ei, precum și pe toți cei care de fapt locuiesc pe teritoriul său, de toate impedimentele de drept ecleziastic, cu excepția impedimentelor a căror dispensă este rezervată Scaunului Apostolic.

§ 2. Impedimentele a căror dispensă este rezervată Scaunului Apostolic sunt:

1° impedimentul care provine din hirotonirile sacre sau din votul public perpetuu de castitate într-un institut călugăresc de drept pontifical;

2° impedimentul de crimă, despre care e vorba în can. 1090.

§ 3. Nu se acordă niciodată dispensa de impedimentul de consangvinitate în linie dreaptă, nici în gradul al doilea în linie colaterală.

Can. 1079

– § 1. Când pericolul de moarte este iminent, Ordinariul locului îi poate dispensa pe supușii proprii, oriunde s-ar afla ei, și pe toți cei care de fapt locuiesc pe teritoriul său, atât de la forma ce trebuie respectată în celebrarea căsătoriei, cât și de toate, și de fiecare în parte, impedimentele de drept ecleziastic, publice și oculte, cu excepția impedimentului ce provine din hirotonirea prezbiterală.

§ 2. În aceleași circumstanțe prevăzute de § 1, dar numai în cazurile când nu se poate recurge la Ordinariul locului, au aceeași facultate de a dispensa: parohul, slujitorul sacru delegat în mod reglementar și preotul sau diaconul care asistă la căsătorie conform can. 1116,

§ 2.

§ 3. În pericol de moarte, confesorul are facultatea de a dispensa de impedimentele oculte în forul intern, fie în cadrul actului mărturisirii sacramentale, fie în afara lui.

§ 4. În cazul despre care vorbește § 2, se consideră că nu se poate recurge la Ordinariul locului, dacă acest lucru poate fi făcut numai prin telegramă sau prin telefon.

Can. 1080

– § 1. Ori de câte ori se descoperă un impediment când toate sunt deja pregătite pentru cununie și nu este posibil, fără un probabil pericol de rău grav, să se amâne căsătoria până se obține dispensa de la autoritatea competentă, au facultatea de a dispensa de toate impedimentele, cu excepția celor indicate în can. 1078, § 2, nr. 1, Ordinariul locului și numai când cazul este ocult, toți cei despre care vorbește can. 1079, §§ 2 și 3, respectându-se condițiile prescrise acolo.

§ 2. Această facultate valorează și pentru convalidarea căsătoriei, când există același pericol cauzat de așteptare și nici nu este timp de a se recurge la Scaunul Apostolic sau la Ordinariul locului, dacă este vorba de impedimente pe care el le poate dispensa.

Can. 1081

– Parohul, ori preotul sau diaconul despre care vorbește can. 1079, § 2, să-l informeze imediat pe Ordinariul locului despre dispensa acordată în forul extern; dispensa să fie adnotată în registrul de căsătorii.

Can. 1082

– Dacă rescriptul Penitențiariei nu prevede altfel, dispensa de un impediment ocult, acordată în forul intern extrasacramental să fie adnotată în registrul ce se păstrează în arhiva secretă a curiei, iar dacă impedimentul ocult devine ulterior public, nu este necesară o altă dispensă pentru forul extern.

Capitolul III

Impedimentele dirimante în speță

Can. 1083

– § 1. Bărbatul care nu a împlinit vârsta de șaisprezece ani și femeia care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani nu pot să încheie căsătorie validă.

§ 2. Conferința Episcopilor poate stabili o vârstă superioară pentru celebrarea licită a căsătoriei.

Can. 1084

– § 1. Impotența, adică incapacitatea de a săvârși actul sexual, antecedentă și perpetuă, fie din partea bărbatului, fie din partea femeii, fie absolută, fie relativă, prin însăși natura sa face căsătoria invalidă.

§ 2. Dacă impedimentul de impotență este nesigur, fie că e vorba de un dubiu de drept, fie că e vorba de un dubiu de fapt, căsătoria nu trebuie împiedicată și nici declarată nulă, atât timp cât durează dubiul.

§ 3. Sterilitatea nu interzice căsătoria, nici nu o face nulă, rămânând valabilă dispoziția can. 1098.

Can. 1085

– § 1. Cine este ținut de legământul unei căsătorii anterioare, chiar neconsumate, atentează invalid căsătoria.

§ 2. Deși căsătoria anterioară este invalidă sau desfăcută, indiferent din ce motiv, nu urmează de aici că este permis să încheie o alta înainte de a se fi constatat în mod legal și cert nulitatea sau desfacerea căsătoriei anterioare.

Can. 1086

– § 1. Este invalidă căsătoria între două persoane, dintre care una a fost botezată în Biserica Catolică, sau a fost primită în sânul ei, și nu s-a îndepărtat de ea printr-un act formal, iar cealaltă este nebotezată.

§ 2. Să nu se dispenseze de acest impediment dacă nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de can. 1125 și 1126.

§ 3. Dacă în momentul încheierii căsătoriei una dintre părți era, în general, considerată botezată sau Botezul ei era îndoielnic, trebuie să se presupună, conform can. 1060, validitatea căsătoriei, până când se dovedește în mod cert că una dintre părți era botezată, iar cealaltă parte, nebotezată.

Can. 1087

– Cei care au primit hirotonirile sacre atentează invalid căsătoria.

Can. 1088

– Atentează invalid căsătoria cei care sunt legați de votul public perpetuu de castitate într-un institut călugăresc.

Can. 1089

– Nu poate avea loc căsătoria între un bărbat și o femeie răpită sau cel puțin reținută cu scopul de a încheia cu ea căsătorie, decât dacă ulterior femeia, separată de cel care a răpit-o, aflându-se într-un loc sigur și liber, alege de bunăvoie căsătoria.

Can. 1090

– § 1. Persoana care, cu scopul de a se căsători cu o anumită persoană, pricinuiește moartea soțului (soției) acestei persoane, ori moartea propriului soț (soții), atentează invalid căsătoria.

§ 2. De asemenea, atentează invalid căsătoria între ei cei care au pricinuit moartea soțului (soției), acționând împreună fizicește sau moralicește.

Can. 1091

– § 1. Consangvinitatea în linie dreaptă face căsătoria nulă între toți ascendenții și descendenții, atât legitimi, cât și naturali.

§ 2. În linia colaterală, căsătoria este nulă până la al patrulea grad inclusiv.

§ 3. Impedimentul de consangvinitate nu se multiplică.

§ 4. Să nu se permită niciodată căsătoria dacă există vreun dubiu că părțile sunt consangvine în vreun grad al liniei drepte sau în gradul al doilea al liniei colaterale.

Can. 1092

– Afinitatea în linie dreaptă în orice grad invalidează căsătoria.

Can. 1093

– Impedimentul de onestitate publică derivă din căsătoria invalidă, după ce s-a instaurat viața în comun, sau din concubinajul notoriu și public; invalidează căsătoria, în primul grad al liniei drepte, între bărbat și consangvinii femeii și invers.

Can. 1094

– Nu pot încheia în mod valid căsătorie între ei cei care sunt uniți prin rudenie legală provenită din adopție, în linie dreaptă și în gradul al doilea al liniei colaterale.

Capitolul IV

Consimțământul matrimonial

Can. 1095

– Sunt incapabili să încheie căsătorie:

1° cei care sunt lipsiți de uzul suficient al rațiunii;

2° cei care suferă de un grav defect de discernământ cu privire la drepturile și obligațiile matrimoniale esențiale, ce trebuie date și acceptate reciproc;

3° cei care, din motive de natură psihică, nu pot să-și asume obligațiile esențiale ale căsătoriei.

Can. 1096

– § 1. Pentru ca să poată exista un consimțământ matrimonial, este necesar ca părțile cel puțin să nu ignore că o căsătorie este o permanentă comunitate de viață între un bărbat și o femeie, rânduită pentru procreare printr-o anumită cooperare de ordin sexual.

§ 2. Această ignoranță nu se presupune după pubertate.

Can. 1097

– § 1. Eroarea cu privire la persoană invalidează căsătoria.

§ 2. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacă este cauză a contractului, nu invalidează căsătoria, dacă această calitate nu este voită în mod direct și principal.

Can. 1098

– Cine încheie căsătoria indus în eroare prin dol provocat pentru a obține consimțământul, cu privire la o calitate a celeilalte părți, care prin natura sa poate perturba în mod grav comunitatea conjugală, o încheie în mod invalid.

Can. 1099

– Eroarea cu privire fie la unitatea sau indisolubilitatea căsătoriei, fie la demnitatea sacramentală, nu viciază consimțământul matrimonial, cu condiția să nu determine voința.

Can. 1100

– Cunoașterea ori presupunerea nulității căsătoriei nu exclude în mod necesar consimțământul matrimonial.

Can. 1101

– § 1. Consimțământul intern al voinței se presupune că este conform cu cuvintele sau semnele folosite în celebrarea căsătoriei.

§ 2. Totuși, dacă una sau ambele părți exclud printr-un act pozitiv de voință căsătoria însăși, ori un element esențial sau o proprietate esențială a căsătoriei, încheie căsătoria în mod invalid.

Can. 1102

– § 1. Nu poate fi încheiată în mod valid căsătoria sub o condiție ce se referă la un lucru viitor.

§ 2. Căsătoria încheiată sub condiție ce se referă la un lucru trecut sau la un lucru prezent este validă sau nu, în funcție de existența sau inexistența acelui lucru pus sub condiție.

§ 3. Totuși, condiția despre care vorbește § 2 nu poate fi pusă în mod licit, decât cu permisiunea, dată în scris, a Ordinariului locului.

Can. 1103

– Este invalidă căsătoria încheiată sub violență sau frică gravă externă, chiar dacă nu este provocată în mod intenționat, de care cineva nu se poate elibera fără a fi nevoit să aleagă căsătoria.

Can. 1104

– § 1. Pentru încheierea validă a căsătoriei, este necesar ca cele două părți să fie prezente împreună în același timp, personal sau prin procurator.

§ 2. Mirii să exprime consimțământul matrimonial prin cuvinte; dacă însă nu pot vorbi, prin semne echivalente.

Can. 1105

– § 1. Pentru a încheia în mod valid căsătoria prin procurator, este necesar: 1° să existe un mandat special pentru a o încheia cu o persoană precisă;

2° ca procuratorul să fie desemnat de însuși mandantul și să-și îndeplinească funcția personal.

§ 2. Pentru ca mandatul să fie valid, trebuie să fie semnat de mandant și, în plus, fie de către parohul sau Ordinariul locului în care este dat mandatul, fie de către preotul delegat de unul dintre ei, fie cel puțin de către doi martori; sau să fie făcut printr-un înscris autentic, conform dispozițiilor dreptului civil.

§ 3. Dacă mandantul nu poate să scrie, acest fapt trebuie consemnat în mandatul însuși și să se adauge un alt martor, care să semneze și el mandatul; altminteri, mandatul este invalid.

§ 4. Dacă mandantul, înainte ca procuratorul să încheie în numele lui, a revocat mandatul sau a devenit alienat mintal, căsătoria este invalidă, chiar dacă procuratorul sau cealaltă parte contractantă nu știa acest lucru.

Can. 1106

– Căsătoria poate fi încheiată cu ajutorul unui traducător; totuși, parohul să nu asiste la ea, dacă nu este sigur că traducătorul este vrednic de crezare.

Can. 1107

– Chiar dacă o căsătorie a fost încheiată în mod invalid din cauza unui impediment sau a unui defect de formă, se presupune că rămâne consimțământul dat, până se constată revocarea lui.

Capitolul V

Forma celebrării căsătoriei

Can. 1108

– § 1. Sunt valide numai acele căsătorii care sunt încheiate în fața Ordinariului locului sau a parohului locului, ori în fața unui preot sau diacon delegat de unul dintre ei ca să asiste și, în plus, în fața a doi martori, conform dispozițiilor canoanelor care urmează, rămânând în vigoare excepțiile prevăzute în cann. 144, 1112, § 1, 1116 și 1127, §§ 1 și 2.

§ 2. Asistent la căsătorie este numai acela care, fiind prezent, cere manifestarea consimțământului contractanților și o primește în numele Bisericii.

Can. 1109

– Dacă nu au fost excomunicați sau interziși sau suspendați de la oficiu, ori declarați ca atare, printr-o sentință sau printr-un decret, Ordinariul locului și parohul asistă valid în virtutea oficiului, în cadrul teritoriului lor, nu numai căsătoriile supușilor, dar și căsătoriile acelora care nu sunt supușii lor, cu condiția ca unul dintre aceștia să fie de rit latin.

Can. 1110

– Ordinariul personal și parohul personal asistă în mod valid, în virtutea oficiului, numai căsătoria acelor miri dintre care cel puțin unul este supus în cadrul jurisdicției lor.

Can. 1111

– § 1. Atât timp cât își exercită în mod valid oficiul, Ordinariul locului și parohul pot delega, în cadrul teritoriului propriu, preoților și diaconilor facultatea, chiar generală, de a asista căsătoriile.

§ 2. Pentru ca delegarea facultății de a asista căsătoriile să fie validă, trebuie dată în mod expres unor persoane precise; dacă este vorba de o delegare specială, trebuie dată pentru o căsătorie precisă; dacă însă este vorba de o delegare generală, trebuie dată în scris.

Can. 1112

– § 1. Unde nu există nici preoți, nici diaconi, Episcopul diecezan, având părerea favorabilă a Conferinței Episcopilor și obținând permisiunea de la Sfântul Scaun, poate delega unii laici să asiste căsătoriile.

§ 2. Să fie un laic apt, capabil de a-i instrui pe viitorii soți, și bine pregătit, pentru a celebra cum se cuvine liturgia căsătoriei.

Can. 1113

– Înainte de a se acorda delegația specială, să se întreprindă tot ceea ce dreptul stabilește pentru dovedirea stării libere.

Can. 1114

– Asistentul la căsătorie acționează în mod ilicit dacă nu are certitudinea cu privire la starea liberă a contractanților, conform dreptului, și, când e posibil, cu privire la permisiunea parohului, ori de câte ori asistă în virtutea delegației generale.

Can. 1115

– Căsătoriile să se celebreze în parohia în care una dintre părțile contractante își are domiciliul sau cvasidomiciliul, sau în parohia în care locuiește de o lună de zile, iar dacă este vorba de pribegi, în parohia în care ei locuiesc de fapt; cu permisiunea Ordinariului propriu sau a parohului propriu, pot fi celebrate și în altă parte.

Can. 1116

– § 1. Dacă nu este posibil să se aibă, fără un neajuns grav, un asistent competent conform dreptului sau la care să se poată merge, cei care intenționează să încheie căsătorie o pot încheia valid și licit numai în fața martorilor:

1° în pericol de moarte;

2° în afara pericolului de moarte, cu condiția să se prevadă în mod prudent că această situație va dura o lună de zile.

§ 2. În ambele cazuri, dacă există un alt preot sau diacon care poate fi prezent, trebuie să fie chemat și, împreună cu martorii, să fie prezent la celebrarea căsătoriei, rămâ-nând validă căsătoria încheiată numai în fața martorilor.

Can. 1117

– Forma stabilită în canoanele de mai sus trebuie respectată dacă cel puțin una dintre părțile care încheie căsătoria este botezată în Biserica Catolică, sau a fost primită în această Biserică, și nu s-a îndepărtat de ea printr-un act formal, rămânând neschimbate dispozițiile can. 1127, § 2.

Can. 1118

– § 1. Căsătoria între catolici sau o parte catolică și o parte necatolică botezată să se celebreze în biserica parohială; va putea fi celebrată într-o altă biserică sau într-un oratoriu cu permisiunea Ordinariului locului sau a parohului.

§ 2. Ordinariul locului poate permite ca o căsătorie să fie celebrată într-un alt loc potrivit.

§ 3. Căsătoria între o parte catolică și o parte nebotezată va putea fi celebrată într-o biserică sau într-un alt loc potrivit.

Can. 1119

– Cu excepția cazului de necesitate, în celebrarea căsătoriei să se respecte rânduielile prescrise de cărțile liturgice aprobate de Biserică sau introduse de cutume legitime.

Can. 1120

– Conferința Episcopilor poate să redacteze un ritual propriu pentru căsătorie, care va trebui să fie recunoscut de Sfântul Scaun, adaptat obiceiurilor locurilor și popoarelor, potrivite cu spiritul creștin, rămânând totuși neatinsă legea conform căreia cel care asistă la căsătorie, fiind prezent personal, să ceară și să primească manifestarea consimțământului contractanților.

Can. 1121

– § 1. După celebrarea căsătoriei, parohul locului celebrării sau cel care îl înlocuiește, chiar dacă nici unul dintre ei nu a fost de față, să înregistreze cât mai curând în registrul de căsătorii numele soților, al asistentului și al martorilor, locul și ziua celebrării căsătoriei, după modelul stabilit de Conferința Episcopilor sau de Episcopul diecezan.

§ 2. Ori de câte ori se încheie o căsătorie în conformitate cu can. 1116, preotul sau diaconul, dacă a fost prezent la celebrare, sau, în caz contrar, martorii au obligația în mod solidar cu contractanții de a informa cât mai urgent parohul sau Ordinariul locului despre căsătoria încheiată.

§ 3. Cât privește căsătoria încheiată cu dispensă de la forma canonică, Ordinariul locului care a acordat dispensa să aibă grijă ca dispensa și celebrarea să fie înregistrate în registrul de căsătorii, atât în cel al curiei, cât și în cel al parohiei proprii a părții catolice, al cărei paroh a făcut investigațiile cu privire la starea liberă; partea catolică are obligația de a-l informa cât mai curând pe același Ordinariu și pe paroh despre celebrarea căsătoriei, indicând și locul celebrării, precum și forma publică ce a fost respectată.

Can. 1122

– § 1. Căsătoria încheiată să fie notată și în registrul de botezați, în care este înregistrat Botezul soților.

§ 2. Dacă un soț nu a încheiat căsătoria în parohia în care a fost botezat, parohul locului celebrării să-l informeze cât mai curând despre căsătoria încheiată pe parohul locului unde a fost administrat Botezul.

Can. 1123

– Când o căsătorie este convalidată în forul extern, sau este declarată nulă, sau este desfăcută în mod legitim din alt motiv decât moartea, să fie informat despre aceasta

parohul locului celebrării căsătoriei, pentru a face notarea necesară în registrele de căsătorii și de botezați.

Capitolul VI

Căsătoriile mixte

Can. 1124

– Fără permisiunea expresă a autorității competente, este interzisă căsătoria între două persoane botezate, dintre care una a fost botezată în Biserica Catolică, sau a fost primită în sânul ei după Botez, și nu a părăsit-o printr-un act formal, iar cealaltă este înscrisă la o Biserică sau o comunitate eclezială ce nu este în comuniune deplină cu Biserica Catolică.

Can. 1125

– Ordinariul locului poate acorda permisiunea dacă există un motiv just și rațional; să o acorde numai după ce au fost îndeplinite următoarele condiții:

1° partea catolică să declare că este gata să evite pericolele de a părăsi credința și să promită cu sinceritate că va face tot ce-i stă în putință ca toți copiii să fie botezați și educați în Biserica Catolică;

2° cealaltă parte să fie informată la momentul potrivit despre promisiunile ce trebuie să le facă partea catolică, astfel încât să existe certitudinea că ea este cu adevărat conștientă de promisiunea și de obligațiile părții catolice;

3° ambele părți să fie instruite cu privire la scopurile și proprietățile esențiale ale căsătoriei, care nu trebuie să fie excluse de nici unul dintre cei doi contractanți.

Can. 1126

– Este datoria Conferinței Episcopilor de a stabili atât modul cum trebuie făcute aceste declarații și promisiuni, care sunt mereu necesare, cât și modul prin care să se constate despre ele în forul extern, precum și modul în care să fie informată partea necatolică.

Can. 1127

– § 1. În ce privește forma ce trebuie folosită la căsătoria mixtă, să se respecte dispozițiile can. 1108; totuși, dacă partea catolică încheie căsătorie cu o parte necatolică de rit oriental, forma canonică a celebrării trebuie respectată numai pentru liceitate; pentru validitate, însă, e necesară intervenția slujitorului sacru, respectându-se celelalte norme prescrise de drept.

§ 2. Dacă dificultăți grave împiedică respectarea formei canonice, Ordinariul locului părții catolice are dreptul de a dispensa de la ea în fiecare caz aparte, după ce totuși l-a consultat pe Ordinariul locului în care se celebrează căsătoria, rămânând necesară, pentru validitate, o anumită formă publică de celebrare; îi revine Conferinței Episcopilor datoria de a stabili norme după care sus numita dispensă să fie acordată, urmându-se criterii comune.

§ 3. Este interzis, atât înainte, cât și după celebrarea canonică prevăzută de § 1, de a se săvârși o

altă celebrare religioasă a aceleiași căsătorii pentru a da sau a reînnoi consimțământul matrimonial; de asemenea, să nu aibă loc o celebrare religioasă în care asistentul

catolic

și

slujitorul

necatolic,

îndeplinind

fiecare

ritul

propriu,

să

ceară consimțământul părților.

Can. 1128

– Ordinariii locului și ceilalți păstori sufletești să aibă grijă ca soțului catolic și copiilor născuți dintr-o căsătorie mixtă să nu le lipsească asistența spirituală, necesară pentru îndeplinirea obligațiilor proprii, și să-i ajute pe soți să păstreze unitatea vieții conjugale și familiale.

Can. 1129

– Dispozițiile cann. 1127 și 1129 trebuie aplicate și în cazul căsătoriilor cărora li se opune impedimentul de disparitate de cult, despre care vorbește can. 1086, § 1.

Capitolul VII

Celebrarea secretă a căsătoriei

Can. 1130

– Dintr-un motiv grav și urgent, Ordinariul locului poate permite ca o căsătorie să fie celebrată în secret.

Can. 1131

– Permisiunea de a celebra căsătoria în secret comportă:

1° obligația de a se face în secret investigațiile ce trebuie să aibă loc înainte de căsătorie; 2° obligația ca secretul privind celebrarea căsătoriei să fie păstrat de Ordinariul locului, de

asistent, de martori și de soți.

Can. 1132

– Obligația de a păstra secretul, despre care vorbește can. 1131, nr. 2, încetează pentru Ordinariul locului în cazul când păstrarea secretului poate cauza un scandal grav sau o ofensă gravă față de sfințenia căsătoriei, iar acest lucru să fie adus la cunoștința părților înainte de celebrarea căsătoriei.

Can. 1133

– Căsătoria celebrată în secret să fie înscrisă numai în registrul special, ce trebuie păstrat în arhiva secretă a curiei.

Capitolul VIII

Efectele căsătoriei

Can. 1134

– Din căsătoria validă ia naștere între soți un legământ, prin natura sa perpetuu și exclusiv; în plus, în căsătoria creștină, soții sunt întăriți și într-un fel consacrați printr-un sacrament special pentru îndatoririle și demnitatea stării lor.

Can. 1135

– Ambii soți au drepturi și îndatoriri egale cu privire la tot ceea ce ține de comunitatea vieții conjugale.

Can. 1136

– Părinții au obligația foarte gravă și dreptul primar de a se îngriji, după puterile lor, de educația copiilor, atât fizică, socială și culturală, cât și morală și religioasă.

Can. 1137

– Sunt legitimi copiii zămisliți ori născuți dintr-o căsătorie validă sau din una putativă.

Can. 1138

– § 1. Este tată acela care e dovedit de căsătoria legitimă, dacă nu se constată contrariul cu argumente evidente.

§ 2. Se presupune că sunt legitimi copiii născuți cel puțin după 180 de zile de la data celebrării căsătoriei, sau în decurs de 300 zile de la data încetării vieții conjugale.

Can. 1139

– Copiii ilegitimi devin legitimi prin căsătoria ulterioară a părinților, fie validă, fie putativă, sau prin rescript de la Sfântul Scaun.

Can. 1140

– Cu privire la efectele canonice, copiii deveniți legitimi sunt echivalați în toate copiilor legitimi, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel de către drept.

Capitolul IX

Separarea soților

Capitolul X

Convalidarea căsătoriei

Capitolul I

Celebrarea funeraliilor

Can. 1177

– § 1. Pentru fiecare credincios decedat, funeraliile trebuie celebrate, în general, în biserica parohiei proprii.

§ 2. Este totuși permis ca fiecare credincios, sau cei care au datoria de a se îngriji de funeraliile

unui

credincios

decedat,

să

aleagă

pentru

funeralii o

altă

biserică,

cu consimțământul responsabilului acesteia, fiind informat parohul propriu al celui decedat.

§ 3. Dacă moartea a survenit în afara parohiei proprii, iar trupul neînsuflețit nu a fost transportat în această parohie și nici nu a fost aleasă în mod legitim o altă biserică pentru funeralii, acestea să fie celebrate în biserica parohiei în care a survenit moartea, în afară de cazul când dreptul particular a desemnat o altă biserică.

Can. 1178

– Funeraliile Episcopului diecezan să fie celebrate în biserica catedrală proprie, dacă el nu a ales o altă biserică.

Can. 1179

– Funeraliile călugărilor sau ale membrilor unei societăți de viață apostolică să fie celebrate, în general, în biserica proprie sau în oratoriul propriu, de către Superior, dacă institutul și societatea sunt clericale, altminteri, de către capelan.

Can. 1180

– § 1. Dacă parohia are cimitir propriu, credincioșii decedați să fie înmormântați în acesta, în afară de cazul când însuși defunctul sau cei care au datoria de a se îngriji de înmormântarea lui au ales în mod legitim un alt cimitir.

§ 2. Dacă nu sunt opriți de către drept, tuturor li se permite să-și aleagă cimitirul unde să fie înmormântați.

Can. 1181

– Referitor la ofertele făcute cu ocazia funeraliilor, să se respecte dispozițiile can. 1264, avându-se totuși grijă ca la înmormântări să nu se facă nici o preferință de persoane, iar cei nevoiași să nu fie lipsiți de funeraliile ce li se cuvin.

Can. 1182

– După ce a avut loc înmormântarea, să se facă înregistrarea în registrul decedaților, conform normelor dreptului particular.

Capitolul II

Persoanele cărora trebuie să li se aprobe sau să li se refuze funeraliile ecleziastice

Can. 1183

– § 1. În privința funeraliilor, catecumenii sunt echivalați credincioșilor creștini.

§ 2. Ordinariul locului poate permite să se acorde funeralii ecleziastice copiilor, pe care părinții intenționau să-i boteze, dar care au decedat înainte de Botez.

§ 3. După aprecierea prudentă a Ordinariului locului, pot fi acordate funeralii ecleziastice botezaților înscriși la o Biserică sau la o comunitate eclezială necatolică, dacă nu se constată că voința lor este contrară și numai dacă nu e posibil să se aibă un slujitor propriu.

Can. 1184

– § 1. Dacă înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocăință, trebuie să fie lipsiți de funeralii ecleziastice:

1° apostații, ereticii și schismaticii notorii;

2° cei care au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credinței creștine;

3° ceilalți păcătoși învederați, cărora nu este posibil să li se acorde funeralii ecleziastice fără scandal public pentru credincioși.

§ 2. Dacă există vreun dubiu, să fie consultat Ordinariul locului și să se rămână la decizia lui.

Can. 1185

– Celui exclus de la înmormântarea ecleziastică trebuie să i se refuze și orice Liturghie de înmormântare.

Capitolul I

Votul

Can. 1191

– § 1. Votul, adică făgăduința deliberată și liberă făcută lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil și superior, trebuie împlinit pe temeiul virtuții religiei.

§ 2. Dacă nu sunt opriți de către drept, pot face vot toți cei care au uzul suficient al rațiunii.

§ 3. Votul făcut sub frica gravă și injustă sau prin dol este nul ipso iure.

Can. 1192

– § 1. Votul este public, dacă este acceptat de Superiorul legitim în numele Bisericii, altminteri este privat.

§ 2. Este solemn dacă este recunoscut ca atare de Biserică; altminteri, este simplu.

§ 3. Este personal, dacă cel care îl face făgăduiește o faptă; este real, dacă cel care îl face făgăduiește un lucru; este mixt votul personal și real în același timp.

Can. 1193

– Prin natura sa, votul nu-l obligă decât pe acela care îl face.

Can. 1194

– Votul încetează: prin expirarea timpului fixat pentru îndeplinirea obligației, prin schimbarea substanțială a materiei promise, prin lipsa condiției de care votul depinde sau prin încetarea cauzei lui finale, prin dispensă și prin comutare.

Can. 1195

– Cine are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atât timp cât împlinirea lui îi aduce un prejudiciu.

Can. 1196

– În afară de Pontiful Roman, mai pot dispensa de voturile private, dintr-un motiv just și cu condiția ca dispensa să nu lezeze un drept câștigat de terțe persoane:

1° Ordinariul locului și parohul, în cazul tuturor supușilor lor și al străinilor;

2° Superiorul unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață apostolică, dacă sunt clericale și de drept pontifical, în cazul membrilor, al novicilor și al persoanelor care trăiesc zi și noapte în casa institutului sau a societății;

3° cei cărora le-a fost delegată puterea de a dispensa de către Scaunul Apostolic sau de către Ordinariul locului.

Can. 1197

– Ceea ce a fost făgăduit printr-un vot privat poate fi schimbat într-un bun superior sau în unul egal de către persoana care a făcut votul; într-un bun mai mic, numai de către cel care are facultatea de a dispensa în conformitate cu can. 1196.

Can. 1198

– Voturile făcute înainte de profesiunea călugărească sunt suspendate câtă vreme cel care le-a făcut rămâne în institut.

Capitolul II

Jurământul

Can. 1199

– § 1. Jurământul, adică invocarea Numelui divin ca martor al adevărului, nu poate fi făcut decât în adevăr, cu discernământ și după dreptate.

§ 2. Jurământul pe care îl cer sau îl admit canoanele nu poate fi făcut în mod valid prin procurator.

Can. 1200

– § 1. Cine jură în mod liber că va face ceva are o obligație specială de religiune de a îndeplini ceea ce a întărit prin jurământ.

§ 2. Jurământul obținut prin dol, violență sau frică gravă este nul ipso iure.

Can. 1200

– § 1. Cine jură în mod liber că va face ceva are o obligație specială de religiune de a îndeplini ceea ce a întărit prin jurământ.

§ 2. Jurământul obținut prin dol, violență sau frică gravă este nul

ipso iure .

Can. 1201

– § 1. Jurământul promisoriu urmează natura și condițiile actului de care este legat.

§ 2. Dacă jurământul este legat de un act care aduce direct o pagubă altora sau prejudiciază binele public sau mântuirea veșnică, prin aceasta un astfel de act nu dobândește nici o putere.

Can. 1202

– Obligația ce rezultă dintr-un jurământ promisoriu încetează: 1° dacă este iertată de către cel în interesul căruia fusese făcut jurământul;

2° dacă materia jurământului se schimbă în mod substanțial, sau dacă, schimbându-se circumstanțele, devine sau rea sau complet indiferentă, sau, în sfârșit, împiedică un bine superior;

3° dacă încetează motivul final sau condiția sub care, eventual, a fost făcut jurământul; 4° prin dispensă, prin comutare, în conformitate cu can. 1203.

Can. 1203

– Cei care pot să suspende, să dispenseze și să schimbe votul au aceeași putere și sub aceleași condiții și cu privire la jurământul promisoriu; dacă însă dispensa de un jurământ constituie o daună pentru alții care refuză să ierte obligația, numai Scaunul Apostolic poate dispensa de acest jurământ.

Can. 1204

– Jurământul trebuie interpretat în mod strict după drept și după intenția celui care jură sau, dacă acesta acționează din dol, după intenția aceluia căruia îi este făcut jurământul.

Capitolul I

Bisericile

Can. 1214

– Prin termenul de biserică se înțelege edificiul sacru destinat cultului divin, în care credincioșii au dreptul să intre pentru a exercita, mai ales în mod public, cultul divin.

Can. 1215

– § 1. Să nu se construiască nici o biserică fără consimțământul expres al Episcopului diecezan, dat în scris.

§ 2. Episcopul diecezan să nu-și dea consimțământul dacă, ascultând părerea consiliului prezbiteral și a responsabililor bisericilor învecinate, consideră că noua biserică nu poate să slujească binelui sufletelor și că nu vor exista mijloacele necesare pentru construcție și pentru cultul divin.

§ 3. Chiar și institutele călugărești, deși au obținut consimțământul Episcopului diecezan de a înființa o nouă casă în dieceză sau într-o localitate, trebuie totuși să dobândească de la același Episcop permisiunea înainte să construiască o biserică într-un loc precis și determinat.

Can. 1216

– În construirea și repararea bisericilor, cerându-se părerea specialiștilor, să se respecte principiile și normele liturgiei și ale artei sacre.

Can. 1217

– § 1. După ce construcția a fost terminată cum trebuie, noua biserică să fie cât mai curând dedicată sau cel puțin binecuvântată, respectându-se normele liturgiei sacre.

§ 2. Bisericile, mai ales cele catedrale și parohiale, să fie dedicate printr-un ritual solemn.

Can. 1218

– Fiecare biserică să aibă un titlu propriu care, după ce a avut loc dedicarea, nu poate fi schimbat.

Can. 1219

– În biserica dedicată sau binecuvântată în mod legitim pot fi săvârșite toate actele cultului divin, rămânând inviolabile drepturile parohiale.

Can. 1220

– § 1. Toți care răspund de biserici să aibă grijă ca în ele să fie păstrată acea curățenie și frumusețe ce se cuvine casei lui Dumnezeu și să înlăture tot ceea ce contravine sfințeniei locului.

§ 2. Pentru a proteja bunurile sacre și prețioase, să se recurgă la grija obișnuită de întreținere și la mijloacele de siguranță adecvate.

Can. 1221

– Intrarea în biserică în timpul celebrărilor sacre să fie liberă și gratuită.

Can. 1222

– § 1. Dacă o biserică nu mai poate fi folosită în nici un fel pentru cultul divin

și nu există posibilitatea de a o repara, Episcopul diecezan o poate reduce la o întrebuințare profană demnă.

§ 2. Când alte motive grave fac ca o biserică să nu mai fie folosită pentru cultul divin, Episcopul diecezan,

ascultând

părerea

consiliului prezbiteral,

o

poate

reduce

la

o întrebuințare profană demnă, cu consimțământul acelora care își revendică în mod legitim drepturile asupra ei și cu condiția ca binele sufletelor să nu sufere vreo daună.

Capitolul II

Oratoriile și capelele private

Can. 1223

– Prin termenul de oratoriu se înțelege un lăcaș destinat cultului divin, în folosul unei comunități sau al unui grup de credincioși ce se reunesc acolo cu permisiunea Ordinariului, și unde pot veni și alți credincioși, cu consimțământul Superiorului competent.

Can. 1224

– § 1. Ordinariul să nu acorde permisiunea de înființare a unui oratoriu dacă nu a vizitat în prealabil, personal sau prin altcineva, locul destinat oratoriului și nu s-a convins de înzestrarea lui demnă.

§ 2. După ce a fost acordată permisiunea, oratoriul nu poate fi redat unei întrebuințări profane, fără autorizarea aceluiași Ordinariu.

Can. 1225

– În oratoriile înființate în mod legitim pot fi săvârșite toate celebrările sacre, cu excepția celor excluse de către drept sau printr-o decizie a Ordinariului locului, sau care sunt contrare normelor liturgice.

Can. 1226

– Prin termenul de capelă privată se înțelege un lăcaș destinat cultului divin, cu permisiunea Ordinariului locului, în folosul uneia sau mai multor persoane fizice.

Can. 1227

– Episcopii pot avea o capelă privată proprie, care se bucură de aceleași drepturi ca și oratoriul.

Can. 1228

– Rămânând valabilă dispoziția can. 1227, pentru a celebra Sfânta Liturghie sau pentru a îndeplini alte funcțiuni sacre într-o capelă privată, este necesară permisiunea Ordinariului locului.

Can. 1229

– Se cuvine ca oratoriile și capelele private să fie binecuvântate conform ritualului prescris de cărțile liturgice; trebuie însă să fie rezervate exclusiv cultului divin și libere de orice întrebuințare casnică.

Capitolul III

Sanctuarele

Can. 1230

– Prin termenul de sanctuar se înțelege o biserică sau un alt loc sacru unde credincioșii se duc în număr mare în pelerinaj, dintr-un motiv special de evlavie, cu aprobarea Ordinariului locului.

Can. 1231

– Ca un sanctuar să poată fi numit național, este necesară aprobarea Conferinței

Episcopilor; ca să poată fi numit internațional este necesară aprobarea Sfântului Scaun.

Can. 1232

– § 1. Pentru aprobarea statutelor unui sanctuar diecezan este competent Ordinariului locului; pentru statutele unui sanctuar național, Conferința Episcopilor; pentru statutele unui sanctuar internațional, numai Sfântul Scaun.

§ 2. În statute trebuie să se specifice mai ales scopul, autoritatea rectorului, proprietatea și administrarea bunurilor.

Can. 1233

– Se va putea acorda sanctuarelor unele privilegii, când se consideră că acest lucru îl recomandă circumstanțele locurilor, afluxul de pelerini și, mai cu seamă, binele credincioșilor.

Can. 1234

– § 1. În sanctuare să se ofere mai din belșug credincioșilor mijloacele de mântuire, vestindu-se cu zel cuvântul lui Dumnezeu, favorizându-se în mod adecvat viața liturgică, mai ales prin celebrarea Euharistiei și a Pocăinței și cultivându-se practicile de pietate populară aprobate.

§ 2. Mărturiile

exvoto

ale artei populare și ale evlaviei să fie expuse în mod vizibil și păzite în siguranță în sanctuare sau în locuri alăturate.

Capitolul IV

Altarele

Can. 1235

– § 1. Altarul, adică masa pe care se celebrează Jertfa euharistică, este numit fix, dacă este construit astfel încât să facă aderență cu pardoseala și, de aceea, să nu poată fi deplasat; în schimb, este numit mobil, dacă poate fi mutat.

§ 2. Este bine ca în orice biserică să existe un altar fix; în celelalte locuri destinate celebrării sacre, altarul poate să fie fix ori mobil.

Can. 1236

– § 1. După obiceiul tradițional al Bisericii, masa altarului fix să fie din piatră, și anume, dintr-o singură piatră naturală; cu toate acestea, după aprecierea Conferinței Episcopilor, poate fi folosit și un alt material frumos și solid. Corpul și baza pot fi făcute din orice fel de material.

§ 2. Altarul mobil poate fi făcut din orice fel de material solid, corespunzător uzului liturgic.

Can. 1237

– § 1. Altarele fixe trebuie să fie dedicate, iar cele mobile, dedicate sau binecuvântate, conform ritualurilor prescrise de cărțile liturgice.

§ 2. Să se păstreze vechea tradiție de a se așeza sub altarul fix relicvele Martirilor sau ale altor Sfinți, conform normelor transmise în cărțile liturgice.

Can. 1238

– § 1. Altarul își pierde dedicarea sau binecuvântarea în conformitate cu dispozițiile can. 1212.

§ 2. Prin reducerea unei biserici sau a altui loc sacru la întrebuințări profane, altarele, fie

fixe, fie mobile, nu-și pierd dedicarea sau binecuvântarea.

Can. 1239

– § 1. Altarul, atât cel fix, cât și cel mobil, trebuie rezervat numai cultului divin, fiind exclusă orice fel de întrebuințare profană.

§ 2. Nici un mort să nu fie înmormântat sub altar; în caz contrar, nu este permis a se celebra Sfânta Liturghie pe acel altar.

Capitolul V

Cimitirele

Can. 1240

– § 1. Unde este posibil, să existe cimitire proprii ale Bisericii sau, cel puțin, în cimitirele civile, spații rezervate credincioșilor decedați, care trebuie binecuvântate conform ritualului.

§ 2. Dacă acest lucru nu poate fi dobândit, să se binecuvânteze de fiecare dată fiecare mormânt, conform ritualului.

Can. 1241

– § 1. Parohiile și institutele călugărești pot avea un cimitir propriu.

§ 2. Chiar și alte persoane juridice sau familiile pot avea un cimitir propriu sau un cavou, care trebuie binecuvântat, dacă Ordinariului locului crede de cuviință.

Can. 1242

– Să nu se înmormânteze cadavre în biserici, în afară de cazul când e vorba de înmormântarea Pontifului Roman ori, în propria lor biserică, de Cardinali sau Episcopi diecezani, chiar emeriți.

Can. 1243

– Dreptul particular să stabilească norme adecvate referitoare la disciplina ce trebuie respectată în cimitire, mai cu seamă cu privire la apărarea și menținerea caracterului lor sacru.

Capitolul I

Zilele de sărbătoare

Can. 1246

– § 1. Duminica, zi în care, în numele tradiției apostolice, este celebrat misterul pascal, trebuie respectată în Biserica întreagă ca principala zi de sărbătoare de poruncă. Tot astfel trebuie respectată ziua Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, ziua Epifaniei, a Înălțării și a Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos; ziua Sfintei Maria, Născătoare de Dumnezeu, a Neprihănitei sale Zămisliri și a Adormirii ei, a Sfântului Iosif, a Sfinților Apostoli Petru și Paul și a tuturor Sfinților.

§ 2. Totuși, Conferința Episcopilor poate, cu aprobarea prealabilă a Scaunului Apostolic, să desființeze anumite sărbători de poruncă sau să le transfere într-o zi de duminică.

Can. 1247

– Duminica și în celelalte zile de sărbătoare de poruncă, credincioșii sunt obligați să participe la sfânta Liturghie; în plus, trebuie să se abțină de la acele munci și activități care împiedică cultul datorat lui Dumnezeu, bucuria proprie zilei Domnului și destinderea necesară a minții și a trupului.

Can. 1248

– § 1. Porunca de a participa la sfânta Liturghie o îndeplinește cel care asistă la o Liturghie, oriunde este ea celebrată după ritul catolic, în ziua sărbătorii sau în seara zilei precedente.

§ 2. Dacă, lipsind slujitorul sacru sau din alt motiv grav, participarea la celebrarea euharistică este imposibilă, se recomandă foarte mult credincioșilor să participe la Liturgia Cuvântului, dacă aceasta se celebrează în biserica parohială sau într-un alt loc sacru, în conformitate cu dispozițiile Episcopului diecezan, sau să consacre un timp adecvat rugăciunii, singuri sau în familie, sau, dacă e posibil, în grupuri de familii.

Capitolul II

Zilele de pocăință

Can. 1249

– Toți credincioșii creștini sunt ținuți, prin lege divină, să facă pocăință, fiecare după felul său; dar pentru ca toți să se unească într-o anumită respectare a pocăinței, sunt stabilite zile de pocăință în care credincioșii să se dedice în chip deosebit rugăciunii, să îndeplinească fapte de pietate și de caritate, să se mortifice pe ei înșiși, îndeplinindu-și cu mai mare fidelitate obligațiile proprii și, mai ales, respectând postul și abstinența, conform canoanelor care urmează.

Can. 1250

– Zilele și timpurile de pocăință în Biserica întreagă sunt toate vinerile din an și timpul Postului Mare.

Can. 1251

– Abstinența de la consumul de carne sau de la alt aliment în conformitate cu dispozițiile Conferinței Episcopilor, să fie respectată în toate vinerile din an, dacă ele nu coincid cu o zi cuprinsă în rândul solemnităților; în schimb, abstinența și postul să fie respectate în Miercurea Cenușii și în Vinerea Pătimirii și Morții Domnului nostru Isus Cristos.

Can. 1252

– La legea abstinenței sunt ținuți toți cei care au împlinit vârsta de paisprezece ani; în schimb, la legea postului sunt obligați toți cei majori până la vârsta de șaizeci de ani împliniți. Totuși, păstorii sufletești și părinții să aibă grijă ca și cei care nu sunt obligați la legea postului și a abstinenței, datorită vârstei lor mai mici, să fie educați cu privire la sensul adevărat al pocăinței.

Can. 1253

– Conferința Episcopilor poate să stabilească cu mai mare precizie modul de respectare a postului și abstinenței și să înlocuiască total sau parțial postul și abstinența cu alte forme de pocăință, mai cu seamă cu fapte de caritate și cu practici de pietate.

Capitolul I

Cenzurile

Can. 1331

– § 1. Celui excomunicat nu i se permite:

1° să participe în vreun fel, ca slujitor, la celebrarea Jertfei Euharistice și la orice alt act de cult;

2° să celebreze sacramentele sau sacramentaliile și să primească sacramentele;

3° să îndeplinească oficii ecleziastice, slujiri sau orice altă funcție ecleziastică, sau să îndeplinească acte ale puterii de conducere.

§ 2. Dacă însă excomunicarea a fost impusă sau declarată cel vinovat:

1° dacă vrea să acționeze contrar dispoziției din § 1, nr. 1, trebuie îndepărtat ori acțiunea liturgică trebuie întreruptă, dacă nu se opune un motiv grav;

2° îndeplinește invalid actele puterii de conducere, care, conform § 1, nr. 3, sunt numai ilicite;

3° nu-i este permis să se folosească de privilegiile ce i-au fost acordate anterior;

4° nu poate obține în mod valid o demnitate, un oficiu sau o altă funcție în Biserică;

5° nu-și poate însuși roadele provenite dintr-o demnitate, dintr-un oficiu, din oricare altă funcție, din pensie, pe care le are în Biserică.

Can. 1332

– Cine a căzut în interdict este ținut la opreliștile din can. 1331, § 1, nr. 1 și 2; dacă interdictul a fost impus sau declarat, trebuie respectată dispoziția can. 1331, § 2, nr. 1.

Can. 1333

– § 1. Suspendarea, care poate să-i afecteze numai pe clerici, interzice: 1° toate sau unele acte ale puterii preoțești;

2° toate sau unele acte ale puterii de conducere;

3° exercitarea tuturor sau numai a unor drepturi sau funcții legate de un oficiu.

§ 2. În lege sau în precept poate fi stabilit ca, după sentința condamnatoare sau declaratoare, cel suspendat să nu poată îndeplini în mod valid actele puterii de conducere.

§ 3. Opreliștea nu atinge niciodată:

1° oficiile sau puterea de conducere care nu depind de autoritatea Superiorului care a stabilit pedeapsa;

2° dreptul la locuință, dacă cel vinovat îl are în virtutea oficiului;

3° dreptul de a administra bunurile care ar aparține de oficiul celui suspendat, dacă pedeapsa este

latae sententiae .

§ 4. Suspendarea care oprește însușirea veniturilor, a salariului, a pensiei și a altor bunuri de acest fel comportă obligația de a se restitui tot ceea ce a fost însușit, chiar cu bună credință, în mod ilegitim.

Can. 1334

– § 1. Sfera suspendării în limitele stabilite de canonul precedent este determinată fie de către lege sau precept, fie de sentința sau decretul prin care este impusă pedeapsa.

§ 2. Legea, nu însă preceptul, poate să stabilească o suspendare

latae sententiae , fără a mai adăuga vreo restricție sau vreo limită; o asemenea pedeapsă are toate efectele enumerate în can. 1331, § 1.

Can. 1335

– Dacă o cenzură interzice celebrarea sacramentelor sau a sacramentaliilor, sau îndeplinirea vreunui act al puterii de conducere, opreliștea este suspendată ori de câte ori acest lucru este necesar pentru îngrijirea credincioșilor care se află în pericol de moarte; dacă însă cenzura

latae sententiae

nu a fost declarată, opreliștea este suspendată și în cazul când un credincios cere un sacrament sau un sacramental, sau exercitarea unui act de conducere; acest lucru este permis să fie cerut din orice motiv just.

Capitolul II

Pedepsele expiatoare

Can. 1336

– § 1. Pedepsele expiatoare, prin care delincventul poate fi sancționat fie pentru totdeauna, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat, pe lângă cele stabilite eventual de o lege, sunt și următoarele:

1° interzicerea ori ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat;

2° privarea de o putere, de un oficiu, de o funcție, de un drept, de un privilegiu, de o facultate, de o favoare, de un titlu, de un semn distinctiv, chiar numai onorific;

3° interzicerea de a exercita cele ce sunt indicate la nr. 2, sau interzicerea de a le exercita într-un anumit loc sau în afara acelui loc; aceste interziceri nu sunt niciodată sub pedeapsa nulității;

4° transferarea penală într-un alt oficiu; 5° demiterea din starea clericală.

§ 2. Numai acele pedepse expiatoare pot fi

latae sententiae , care sunt indicate în § 1, nr. 3.

Can. 1337

– § 1, Interzicerea de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impusă atât clericilor, cât și călugărilor; în schimb, ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impus clericilor seculari și, în limitele constituțiilor, călugărilor.

§ 2. Pentru a impune ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat, este necesar consimțământul Ordinariului acelui loc, dacă nu este vorba de o casă destinată și clericilor extradiecezani care fac pocăință sau trebuie să se corijeze.

Can. 1338

– § 1. Privările și interzicerile enumerate în can. 1336, § 1, nr. 2 și 3, nu afectează niciodată puterile, oficiile, funcțiile, drepturile, privilegiile, facultățile, favorurile, titlurile și semnele distinctive care nu depind de autoritatea Superiorului care stabilește pedeapsa.

§ 2. Nu poate fi impusă privarea de puterea preoțească, ci numai interzicerea de a o exercita sau de a exercita anumite acte ale acestei puteri; de asemenea, nu poate fi impusă privarea de gradele academice.

§ 3. Pentru interzicerile indicate în can. 1336, § 1, nr. 3, trebuie să se respecte norma din can. 1335 privind cenzurile.

Capitolul III

Remediile penale și penitențele

Can. 1339

– § 1. Ordinariul poate, personal sau prin altcineva, să-l avertizeze pe cel care se află într-o ocazie proximă de a săvârși un delict, sau pe cel care, după ce a avut loc o investigație, este suspectat în mod grav de a fi săvârșit un delict.

§ 2. Dar poate și să-l mustre, într-o manieră adecvată condițiilor speciale ale persoanei și ale faptului, pe cel care prin comportarea sa dă motiv de scandal sau tulbură grav ordinea publică.

§ 3. Trebuie întotdeauna să se constate cel puțin pe baza unui document, care trebuie să fie păstrat în arhiva secretă a curiei, că a avut loc avertismentul sau mustrarea.

Can. 1340

– § 1. Penitența, care poate fi impusă în forul extern, este fie un act religios, fie unul de pietate sau de caritate, ce trebuie îndeplinit.

§ 2. Să nu se impună niciodată o penitență publică pentru o infracțiune ocultă.

§ 3. Ordinariul poate să adauge cu prudență penitențe la remediul penal al avertismentului sau mustrării.

Capitolul I

Tribunalul primei instanțe

Capitolul II

Tribunalul instanței a doua

Can. 1438

– Rămânând valabilă dispoziția can. 1444, § 1, nr. 1:

1° de la tribunalul Episcopului sufragan se face apel la tribunalul Mitropolitului, rămânând neatinsă dispoziția can. 1439;

2° pentru cauzele examinate în prima instanță în fața Mitropolitului, se face apel la tribunalul pe care l-a desemnat în mod stabil el însuși, cu aprobarea Scaunului Apostolic;

3° pentru cauzele tratate în fața Superiorului provincial, tribunalul instanței a doua este cel al Superiorului general; pentru cauzele tratate în fața Abatelui local, este cel al Abatelui superior al congregației monahale.

Can. 1439

– § 1. Dacă însă a fost constituit un singur tribunal de instanța întâi pentru mai multe dieceze, conform can. 1423, Conferința Episcopilor trebuie să constituie, cu aprobarea Scaunului Apostolic, un tribunal de instanța a doua, dacă diecezele nu sunt toate sufragane ale aceleiași arhiepiscopii.

§ 2. Conferința Episcopilor poate să înființeze, cu aprobarea Scaunului Apostolic, unul sau mai multe tribunale de instanța a doua, chiar în afara cazurilor prevăzute de § 1.

§ 3. Cât privește tribunalele de instanța a doua, despre care este vorba în §§ 1-2, Conferința Episcopilor sau Episcopul desemnat de ea are toate puterile pe care le are un Episcop diecezan asupra tribunalului său.

Can. 1440

– Dacă nu este respectată competența cu privire la grad, conform cann. 1438 și 1439, incompetența judecătorului este absolută.

Can. 1441

– Tribunalul instanței a doua trebuie să fie format în același fel ca și tribunalul primei instanțe. Totuși, dacă în primul grad al judecății, conform can. 1425, § 4, pronunță sentința un singur judecător, tribunalul instanței a doua să procedeze colegial.

Capitolul III

Tribunalele Scaunului Apostolic

Can. 1442

– Pontiful Roman este judecătorul suprem pentru întreaga lume catolică, care administrează dreptatea fie personal, fie prin intermediul tribunalelor obișnuite ale Scaunului Apostolic, fie prin judecătorii desemnați de el.

Can. 1443

– Tribunalul obișnuit, constituit de Pontiful Roman pentru a primi apelurile, este Rota Romană.

Can. 1444

– § 1. Rota Romană judecă:

1° în instanța a doua, cauzele care au fost judecate de tribunalele obișnuite de instanța întâi și sunt deferite Sfântului Scaun prin apel legitim;

2° în instanța a treia sau una ulterioară, cauzele tratate deja de aceeași Rota Romană sau de oricare alt tribunal, dacă chestiunea nu este judecată definitiv.

§ 2. Acest tribunal judecă și în instanța întâi cauzele indicate în can. 1405, § 3 sau alte cauze pe care Pontiful Roman, fie din proprie inițiativă, fie la cererea părților, le-a preluat la tribunalul său și le-a încredințat Rotei Romane; și, dacă nu a fost prevăzut altfel în rescriptul de încredințare, însăși Rota le judecă chiar și în instanța a doua și în cea ulterioară.

Can. 1445

– § 1. Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice judecă:

1° contestațiile în anulare ( quarelae nullitatis ) și cererile de repunere în situația anterioară ( restitutio in integrum ) și alte recursuri împotriva sentințelor rotale;

2° recursurile în cauzele privind starea persoanelor, pe care Rota Romană a refuzat să le admită la o nouă examinare;

3° excepțiile de suspiciune și alte cauze împotriva judecătorilor de instrucție ai Rotei Romane pentru actele îndeplinite în timpul exercitării funcției lor;

4° conflictele de competență prevăzute de can. 1416.

§ 2. Același Tribunal rezolvă litigiile apărute în urma unui act al puterii administrative ecleziastice și deferite lui în mod legitim; alte controverse administrative deferite lui de Pontiful Roman sau de congregațiile Curiei romane, precum și conflictul de competență între aceste congregații.

§ 3. În plus, este de datoria acestui Tribunal suprem:

1° să vegheze asupra administrării corecte a justiției și, dacă e necesar, să ia măsuri împotriva avocaților și procuratorilor;

2° să proroge competența tribunalelor;

3° să promoveze și să aprobe înființarea tribunalelor prevăzute în cann. 1423 și 1439.

Capitolul I

Obligațiile judecătorilor

și ale funcționarilor tribunalelor

Can. 1446

– § 1. Toți credincioșii, dar, în primul rând, Episcopii, să-și dea toată străduința ca, pe cât posibil, în rândul poporului lui Dumnezeu, litigiile să fie evitate și aplanate în mod pașnic cât mai repede posibil.

§ 2. La începutul litigiului, dar și în oricare alt moment, ori de câte ori întrevede o oarecare speranță de bună reușită, judecătorul să nu omită de a îndemna și de a ajuta părțile să caute de comun acord o rezolvare echitabilă a controversei și să le indice căile potrivite în acest sens, recurgând chiar la mijlocirea unor persoane prestigioase.

§ 3. Când litigiul privește interesele personale ale părților, judecătorul să examineze dacă nu cumva controversa ar putea să se încheie cu folos prin tranzacție sau prin arbitraj, conform cann. 1713-1716.

Can. 1447

– Cine a intervenit într-o cauză în calitate de judecător, promotor de justiție, apărător al legământului, procurator, avocat, martor sau expert, nu poate ulterior să rezolve în mod valid aceeași cauză într-o altă instanță în calitate de judecător sau să îndeplinească în cadrul ei funcția de asesor.

Can. 1448

– § 1. Judecătorul să nu accepte să judece o cauză în care ar avea vreun interes personal din cauza consangvinității sau afinității în orice grad al liniei drepte și până în gradul al patrulea al liniei colaterale ori din cauza tutelei sau curatelei, din cauza unor raporturi strânse de prietenie, din cauza unei mari dușmănii, ori pentru a trage un câștig sau pentru a evita un rău.

§ 2. În aceleași circumstanțe trebuie să se abțină de a-și îndeplini funcția promotorul de justiție, apărătorul legământului, asesorul și judecătorul de instrucție.

Can. 1449

– § 1. În cazurile prevăzute în can. 1448, dacă judecătorul nu renunță de la sine, partea poate să-l recuze.

§ 2. În ce privește recuzarea, decide Vicarul judecătoresc; dacă el însuși este recuzat, decide Episcopul care prezidează tribunalul.

§ 3. Dacă Episcopul este judecătorul, iar recuzarea este împotriva lui, să se abțină de a judeca.

§ 4. Dacă recuzarea este împotriva promotorului de justiție, apărătorului legământului și împotriva altor funcționari ai tribunalului, asupra acestei cereri decide președintele tribunalului colegial sau judecătorul însuși, dacă este unic.

Can. 1450

– Dacă recuzarea a fost admisă, persoanele trebuie înlocuite, fără a fi schimbat gradul de judecată.

Can. 1451

– § 1. Problema recuzării trebuie rezolvată cât mai repede posibil, audiindu-se părțile, promotorul de justiție sau apărătorul legământului, dacă intervin în cauză și nu sunt ei înșiși recuzați.

§ 2. Actele îndeplinite de judecător înainte de a fi recuzat sunt valide; în schimb, cele îndeplinite după recuzare trebuie anulate, dacă partea cere aceasta în decurs de zece zile de la admiterea recuzării.

Can. 1452

– § 1. Într-o chestiune în care se urmăresc numai interesele persoanelor particulare, judecătorul poate acționa numai la cererea părții. Judecătorul poate și trebuie chiar să acționeze din oficiu în cauzele penale și în cele care privesc binele public al Bisericii sau mântuirea sufletelor, după ce cauza a fost introdusă în mod legitim.

§ 2. În plus, judecătorul poate să suplinească neglijența părților în ce privește prezentarea de dovezi și opunerea de excepții, când consideră că acest lucru este necesar pentru a se evita o sentință în mod grav injustă, rămânând valabile dispozițiile can. 1600.

Can. 1453

– Judecătorii și tribunalele să aibă grijă ca, fără a fi pusă în pericol dreptatea, toate cauzele să se încheie cât mai repede și ca în tribunalul primei instanțe ele să nu dureze mai mult de un an, iar în tribunalul instanței a doua, mai mult de șase luni.

Can. 1454

– Toți cei care formează tribunalul sau colaborează cu el trebuie să presteze jurământ de îndeplinire corectă și fidelă a funcției lor.

Can. 1455

– § 1. Judecătorii și colaboratorii tribunalului sunt obligați să păstreze întotdeauna secretul profesional în procesul penal, iar în cel contencios, atunci când din revelarea unui act procesual s-ar putea aduce vreun prejudiciu părților.

§ 2. De asemenea, au obligația de a păstra întotdeauna secretul asupra dezbaterii ce are loc între judecători în tribunalul colegial înainte de pronunțarea sentinței, precum și asupra voturilor și opiniilor exprimate acolo, rămânând valabilă dispoziția can. 1609, § 4.

§ 3. Mai mult, ori de câte ori cauzele sau dovezile sunt de așa natură încât divulgarea actelor sau a dovezilor ar pune în pericol buna reputație a altora sau ar da naștere la disensiuni, sau ar apare vreun scandal sau un alt inconvenient de acest fel, judecătorul poate obliga sub jurământ martorii, experții, părțile și avocații sau procuratorii lor să păstreze secretul.

Can. 1456

– Judecătorului și tuturor funcționarilor tribunalului le este interzis să primească daruri, de orice natură, cu ocazia desfășurării judecății.

Can. 1457

– § 1. Judecătorii care, deși sunt în mod cert și evident competenți, refuză să administreze justiția, sau cei care, lipsiți de orice mandat juridic, se declară competenți și

instruiesc și decid cauzele, sau cei care violează legea secretului, sau din dol sau din neglijență gravă cauzează o altă daună părților în cauză, pot fi sancționați de către autoritatea competentă cu pedepsele adecvate, nefiind exclusă privarea de oficiu.

§ 2. Sunt pasibili de aceleași sancțiuni funcționarii și colaboratorii tribunalului, dacă nu-și îndeplinesc datoria așa cum e prevăzut mai sus; pe toți aceștia îi poate pedepsi și judecătorul.

Capitolul II

Ordinea judecării cauzelor

Can. 1458

– Cauzele trebuie să fie judecate în ordinea în care au fost prezentate și înscrise pe rol, în afară de cazul când vreuna dintre ele necesită o rezolvare mai rapidă decât celelalte, lucru ce trebuie hotărât printr-un decret special bine motivat.

Can. 1459

– § 1. Viciile, din cauza cărora s-ar putea ca sentința să fie nulă, pot fi aduse ca argumente împotrivă în orice fază sau în orice grad al judecății, și chiar pot fi declarate din oficiu de către judecător.

§ 2. Pe lângă cazurile despre care vorbește § 1, excepțiile dilatorii, mai cu seamă cele care privesc persoanele și modalitatea judecării, trebuie prezentate înainte de întâmpinare ( contestatio litis ), dacă nu au apărut după întâmpinare, și trebuie soluționate cât mai urgent.

Can. 1460

– § 1. Dacă este prezentată o excepție împotriva competenței judecătorului, judecătorul însuși trebuie să decidă despre acest lucru.

§ 2. În cazul unei excepții privind incompetența relativă, dacă judecătorul se declară competent, decizia lui nu admite apel, dar nu sunt oprite contestația în anulare și repunerea în situația anterioară.

§ 3. Dacă însă judecătorul se declară incompetent, partea care se consideră nedreptățită poate să recurgă la tribunalul de apel în termen de cincisprezece zile utile.

Can. 1461 - Judecătorul care, în orice fază a cauzei, se recunoaște ca fiind absolut incompetent, trebuie să declare propria incompetență.

Can. 1462

– § 1. Excepțiile referitoare la lucrul judecat, la tranzacție și alte excepții peremptorii numite

litis finitae

(ale cauzei încheiate) trebuie să fie prezentate și examinate înainte de întâmpinare; cine le-ar invoca mai târziu nu trebuie respins, dar să fie condamnat să plătească cheltuielile, în afară de cazul când se dovedește că nu și-a amânat opoziția din rea credință.

§ 2. Celelalte excepții peremptorii să fie prezentate în cadrul întâmpinării și trebuie tratate la timpul stabilit, în conformitate cu regulile privind chestiunile incidentale.

Can. 1463

– § 1. Acțiunile reconvenționale nu pot fi prezentate în mod valid decât în termen de treizeci de zile de la întâmpinare.

§ 2. Aceste acțiuni însă trebuie să fie examinate împreună cu acțiunea convențională, adică în același grad cu ea, în afară de cazul când este necesar să fie examinate separat sau judecătorul a considerat că e mai oportun acest lucru.

Can. 1464

– Chestiunile privind cauțiunea ce trebuie dată pentru cheltuielile de judecată sau cele privind acordarea asistenței juridice gratuite, ce a fost cerută îndată de la început, și altele de acest fel, trebuie soluționate în mod reglementar înainte de întâmpinare.

Capitolul III

Termene și prorogări

Can. 1465

– § 1. Așa-zisele

fatalia legis , adică termenele stabilite de lege pentru perempțiunea drepturilor, nu pot fi prorogate; de asemenea, nu pot fi reduse în mod valid decât la cererea părților.

§ 2. În schimb, termenele judiciare și convenționale, înainte de expirarea lor, pot fi prorogate de judecător când intervine un motiv just, fiind ascultate părțile sau la cererea lor, dar nu pot fi niciodată reduse în mod valid decât cu consimțământul părților.

§ 3. Judecătorul să aibă totuși grijă ca procesul să nu dureze prea mult din cauza prorogării.

Can. 1466

– Când legea nu stabilește nici un termen pentru îndeplinirea actelor procesuale, trebuie să-l stabilească judecătorul, ținând seama de natura fiecărui act.

Can. 1467

– Dacă în ziua fixată pentru un act procesual tribunalul a rămas închis, termenul se înțelege a fi prorogat până la următoarea primă zi nefestivă

Capitolul IV

Locul judecății

Can. 1468

– Pe cât e posibil, fiecare tribunal să aibă un sediu stabil, care să fie deschis la orele stabilite.

Can. 1469

– § 1. Judecătorul expulzat cu forța din teritoriul său sau împiedicat să exercite acolo jurisdicția poate să-și exercite jurisdicția în afara teritoriului și să dea sentința, după ce l-a informat totuși despre acest lucru pe Episcopul diecezan.

§ 2. În afara cazului despre care vorbește § 1, judecătorul, dintr-un motiv just și după ce a ascultat părțile, poate să se deplaseze și în afara teritoriului propriu pentru a aduna dovezile, cu permisiunea Episcopului diecezan al locului unde intenționează să meargă și în sediul desemnat de acesta.

Capitolul V

Persoanele care trebuie admise în aulă și modul de a redacta și de a păstra actele

Can. 1470

– § 1. Dacă legea particulară nu prevede altfel, în timpul dezbaterii cauzelor în fața tribunalului să fie prezente în aulă acele persoane pe care legea sau judecătorul le-au stabilit că sunt necesare pentru desfășurarea procesului.

§ 2. Judecătorul îi poate readuce la respectarea datoriei lor, prin pedepse corespunzătoare, pe toți aceia care, luând parte la proces, au dovedit o gravă lipsă de respect și de ascultare datorate tribunalului, și să suspende avocați și procuratori chiar de la exercitarea funcției lor pe lângă tribunalele ecleziastice.

Can. 1471

– Dacă o persoană ce trebuie să fie interogată vorbește o limbă pe care judecătorul sau părțile nu o cunosc, să fie folosit un traducător, care trebuie să depună jurământ și să fie aprobat de judecător. Totuși declarațiile să fie scrise în limba originală, la care să se adauge traducerea. Să fie folosit un traducător chiar și atunci când trebuie interogat un surd sau un mut, dacă eventual judecătorul nu preferă ca la întrebările sale cel interogat să răspundă în scris.

Can. 1472

– § 1. Actele judiciare, atât cele care privesc esența problemei, sau actele cauzei, cât și cele care privesc procedura, sau actele procesuale, trebuie făcute în scris.

§ 2. Fiecare foaie a actelor să fie numerotată și autentificată.

Can. 1473

– Ori de câte ori în actele juridice este necesară semnătura părților sau a martorilor, dacă partea sau martorul nu poate sau nu vrea să semneze, acest lucru să fie notat în aceleași acte și, totodată, judecătorul sau notarul să ateste că actul a fost citit cuvânt cu cuvânt părții sau martorului și că partea sau martorul nu a putut sau nu a vrut să semneze.

Can. 1474

– § 1. În caz de apel, un exemplar al actelor, după ce notarul i-a atestat autenticitatea, să fie trimis tribunalului superior.

§ 2. Dacă actele au fost scrise într-o limbă necunoscută de tribunalul superior, ele să fie traduse într-o limbă cunoscută de acesta, luându-se precauțiile necesare ca fidelitatea traducerii să fie asigurată.

Can. 1475

– § 1. La terminarea judecății, documentele care aparțin persoanelor particulare trebuie să fie restituite, păstrându-se totuși o copie a lor.

§ 2. Notarul și cancelarul nu au voie să elibereze fără aprobarea judecătorului copii după actele judiciare și după documentele dobândite la proces.

Capitolul I

Reclamantul și pârâtul

Can. 1476

– Orice persoană, botezată sau nebotezată, poate să dea în judecată, iar partea acuzată în mod legitim trebuie să răspundă.

Can. 1477

– Chiar dacă reclamantul sau pârâtul și-au numit un procurator sau un avocat, totuși sunt obligați întotdeauna să fie prezenți personal la proces, când acest lucru este stabilit de drept sau de judecător.

Can. 1478

– § 1. Minorii și cei care sunt lipsiți de uzul rațiunii pot să compară numai prin părinții lor sau prin tutori sau curatori, exceptând dispoziția din § 3.

§ 2. Dacă judecătorul consideră că drepturile minorilor sunt în conflict cu drepturile părinților sau al tutorilor sau curatorilor, sau că aceștia nu pot să le apere suficient drepturile, atunci minorii să compară printr-un tutore sau curator desemnat de judecător.

§ 3. Totuși, în cauzele spirituale și în cauzele conexe cu cele spirituale, dacă minorii au deja uzul rațiunii, pot să acționeze și să răspundă fără consimțământul părinților sau al tutorelui, ci personal, dacă au împlinit vârsta de paisprezece ani; altminteri, printr-un curator desemnat de judecător.

§ 4. Cei interziși de la administrarea bunurilor, precum și cei slabi de minte, pot să compară personal numai pentru a răspunde

de propriile delicte,

sau

la

dispoziția judecătorului; în celelalte cazuri, trebuie să acționeze și să răspundă prin curatorii lor.

Can. 1479

– Ori de câte ori e prezent un tutore sau curator numit de autoritatea civilă, judecătorul ecleziastic îl poate admite, ascultând, dacă e posibil, părerea Episcopului diecezan al celui căruia i-a fost desemnat; dacă însă nu există sau nu se consideră că trebuie admis, judecătorul însuși va desemna din oficiu un tutore sau curator pentru cauză.

Can. 1480

– § 1. Persoanele juridice compar prin reprezentanții lor legitimi.

§ 2. În cazul când nu există reprezentant sau, deși există, se dovedește neglijent, Ordinariul însuși, personal sau prin altcineva, poate să compară în numele persoanelor juridice care se află sub jurisdicția sa.

Capitolul II

Procuratorii și avocații

Can. 1481 – § 1. Partea poate să-și aleagă în mod liber un avocat și un procurator; totuși, cu excepția cazurilor prevăzute de §§ 2 și 3, poate să acționeze și să răspundă și personal, dacă judecătorul nu a considerat necesară asistența unui avocat sau a unui procurator.

§ 2. În procesul penal, acuzatul trebuie întotdeauna să aibă un avocat desemnat de el însuși sau numit din oficiu de judecător.

§ 3. În procesul contencios, dacă este vorba de minori sau de o cauză care privește binele public, cu excepția cauzelor matrimoniale, judecătorul să stabilească din oficiu un apărător pentru partea care nu îl are.

Can. 1482

– § 1. Fiecare poate să-și aleagă numai un procurator, care nu poate să pună pe altul în locul său, dacă nu i s-a dat în mod expres această facultate.

§ 2. În schimb dacă, dintr-un motiv just, aceeași persoană a ales mai mulți, aceștia să fie desemnați în așa fel încât să se verifice între ei prevenția.

§ 3. Pot fi însă numiți mai mulți avocați împreună.

Can. 1483

– Procuratorul și avocatul trebuie să fie persoane majore și să se bucure de reputație bună; în plus, avocatul trebuie să fie catolic, dacă Episcopul diecezan nu permite altfel, și doctor în dreptul canonic sau, în caz contrar, cu adevărat expert, și să fie aprobat de același Episcop.

Can. 1484

– § 1. Înainte de a-și asuma rolul, procuratorul și avocatul trebuie să depună la tribunal un mandat autentic.

§ 2. Pentru a împiedica totuși dispariția unui drept, judecătorul poate admite un procurator chiar și fără prezentarea mandatului, cerând totuși, dacă e cazul, o garanție suficientă; dar actul rămâne lipsit de orice valoare dacă procuratorul nu prezintă mandatul în mod reglementar și în termenul peremptoriu stabilit de judecător.

Can. 1485

– Fără un mandat special, procuratorul nu poate renunța în mod valid la acțiune, la instanță sau la actele judiciare și nici să facă tranzacții, acorduri, compromisuri arbitrale și în general acele acte pentru care dreptul cere un mandat special.

Can. 1486

– § 1. Pentru ca înlăturarea unui procurator sau avocat să fie validă, este necesar să fie intimată lor și, dacă a avut loc deja întâmpinarea, judecătorul și partea adversă să fie informați despre înlăturare.

§ 2. După ce a fost pronunțată sentința definitivă, procuratorul continuă să aibă dreptul și datoria de a face apel, dacă mandantul nu se opune.

Can. 1487

– Atât procuratorul, cât și avocatul pot fi înlăturați, prin decret, de către judecător, fie din oficiu, fie la cererea părții, dar numai dintr-un motiv grav.

Can. 1488

– § 1. Le este interzis amândurora să cumpere cauza, sau să pactizeze în avantajul lor un onorariu excesiv sau o parte a lucrului revendicat prin proces. Dacă au procedat astfel, acordul este nul și vor putea fi sancționați de judecător cu o amendă. În plus, avocatul poate fi suspendat din funcție și, dacă e recidivist, chiar șters de pe lista avocaților de către Episcopul care prezidează tribunalul.

§ 2. În același fel pot fi pedepsiți avocații și procuratorii care, eludând legea, sustrag cauzele de la tribunalele competente pentru a fi judecate în mod mai favorabil de către alte tribunale.

Can. 1489

– Avocații și procuratorii care, din cauza darurilor, promisiunilor sau altor mijloace nepermise, și-au încălcat datoria, să fie suspendați de la exercitarea apărării și sancționați cu amenzi sau cu alte pedepse adecvate.

Can. 1490

– În măsura posibilităților, în fiecare tribunal să fie numiți apărători stabili care, stipendiați de tribunal, să exercite funcția de avocat sau de procurator pentru părțile care preferă să-i aleagă, mai ales în cauzele matrimoniale.

Capitolul I

Acțiunile și excepțiile în general

Can. 1491

– Orice drept este apărat nu numai de o acțiune, ci și de o excepție, dacă nu este stabilit altfel în mod expres.

Can. 1492

– § 1. Orice acțiune se stinge prin prescripție conform dreptului sau în alt mod legitim, cu excepția acțiunilor privind starea persoanelor, care nu se sting niciodată.

§ 2. Exceptând dispoziția can. 1462, excepția este întotdeauna posibilă și prin natura sa perpetuă.

Can. 1493

– Reclamantul poate să cheme pe cineva la judecată în același timp prin mai multe acțiuni, care totuși nu trebuie să se contrazică între ele, fie pentru același lucru, fie pentru lucruri diferite, cu condiția ca ele să nu depășească limitele de competență ale tribunalului la care se recurge.

Can. 1494

– § 1. Pârâtul poate să întreprindă o acțiune reconvențională împotriva reclamantului la același judecător și în cadrul aceluiași proces, atât ca urmare a conexiunii cauzei cu acțiunea principală, cât și pentru a respinge sau pentru a restrânge cererea reclamantului.

§ 2. Nu este admisă reconvențiunea împotriva unei reconvențiuni.

Can. 1495

– Acțiunea reconvențională trebuie propusă judecătorului în fața căruia a fost prezentată acțiunea precedentă, chiar dacă el a fost delegat numai pentru o singură cauză sau, pe de altă parte, este relativ incompetent.

Capitolul II

Acțiunile și excepțiile în speță

Can. 1496

– § 1. Cine dovedește cu argumente cel puțin plauzibile că are dreptul asupra unui lucru care se află în posesia altcuiva și care poate risca o alterare dacă nu este dat pentru a fi păzit, are dreptul de a cere de la judecător sechestrarea acelui lucru.

§ 2. În circumstanțe asemănătoare, poate obține ca să se interzică cuiva exercitarea unui drept.

Can. 1497

– § 1. Sechestrarea unui lucru este admisă și pentru asigurarea unui credit, numai să fie dovedit suficient dreptul creditorului.

§ 2. Sechestrarea poate fi admisă și față de bunurile debitorului, care, dintr-un motiv sau altul, sunt în stăpânirea altor persoane, precum și față de creditele debitorului.

Can. 1498

– Sechestrarea unui lucru și interzicerea exercitării unui drept nu pot fi în nici un fel hotărâte, dacă paguba, de care cineva se teme, poate fi reparată în alt mod și se oferă o cauțiune suficientă pentru repararea ei.

Can. 1499

– Persoanei căreia îi acordă sechestrarea unui lucru sau interzicerea exercitării unui drept, judecătorul îi poate impune o cauțiune preventivă pentru repararea daunelor, în cazul că nu va putea să-și dovedească propriul drept.

Can. 1500

– În ce privește natura și eficacitatea acțiunii pentru garantarea drepturilor de posesie, să se respecte dispozițiile dreptului civil din locul unde se află lucrul despre a cărui posesie este vorba.

Capitolul I

Cererea de chemare în judecată

Can. 1501

– Judecătorul nu poate judeca nici o cauză dacă nu a fost prezentată o cerere, conform canoanelor, din partea persoanei interesate sau a promotorului de justiție.

Can. 1502

– Cine vrea să cheme pe cineva în judecată trebuie să înainteze judecătorului competent o cerere, în care să fie propus obiectul controversei și să se ceară intervenția judecătorului.

Can. 1503

– § 1. Judecătorul poate admite o cerere verbală ori de câte ori sau reclamantul este împiedicat să prezinte o cerere scrisă, sau cauza este ușor de examinat și de importanță minoră.

§ 2. Totuși, în ambele cazuri, judecătorul să dea dispoziție ca notarul să întocmească un act scris, care trebuie citit reclamantului și aprobat de acesta, și care să înlocuiască, pentru toate efectele juridice, cererea reclamantului.

Can. 1504

– Cererea de chemare în judecată, prin care se introduce cauza, trebuie:

1° să specifice în fața cărui judecător este introdusă cauza, ce se cere și de la cine se cere; 2° să indice pe ce drept și, cel puțin în mod general, pe ce fapte și dovezi se bazează

reclamantul pentru a demonstra cele afirmate;

3° să fie semnată de reclamant sau de procuratorul acestuia, indicându-se ziua, luna și anul, precum și locul unde reclamantul sau procuratorul său locuiesc ori și-au ales reședința pentru a primi actele;

4° să indice domiciliul sau cvasidomiciliul părții pârâte.

Can. 1505

– § 1. Judecătorul unic ori președintele tribunalului colegial, după ce au constatat că sunt competenți cu privire la cauza respectivă și că reclamantul are capacitatea legală de a acționa în judecată, trebuie, în cel mai scurt timp, să admită sau să respingă cererea printr-un decret.

§ 2. Cererea de chemare în judecată poate fi respinsă numai:

1° dacă judecătorul sau tribunalul este incompetent;

2° dacă rezultă cu certitudine că reclamantul nu are capacitatea legală de a acționa în judecată;

3° dacă nu au fost respectate dispozițiile can. 1504, nr. 1-3.

4° dacă din însăși cererea prezentată rezultă în mod cert că ceea ce se cere este lipsit de orice fundament și că este imposibil ca pe parcursul procesului să apară vreun fundament.

§ 3. Dacă cererea a fost respinsă din cauza unor deficiențe care pot fi eliminate, reclamantul poate să înainteze din nou aceluiași judecător o altă cerere întocmită corect.

§ 4. Împotriva respingerii cererii de chemare în judecată, partea are totdeauna dreptul de a interpune un recurs motivat, în termen util de zece zile, la tribunalul de apel ori la colegiu, dacă cererea a fost respinsă de președinte; chestiunea respingerii, însă, trebuie să fie rezolvată cât mai repede posibil.

Can. 1506

– Dacă în decurs de o lună de la prezentarea cererii judecătorul nu a emis decretul prin care admite sau respinge cererea, conform can. 1505, partea interesată poate insista ca judecătorul să-și îndeplinească datoria; dacă totuși judecătorul nu se pronunță în termen de zece zile de la prezentarea acestei instanțe, cererea se consideră a fi admisă.

Capitolul II

Citarea și notificarea actelor judiciare

Can. 1507

– § 1. În decretul prin care este admisă cererea reclamantului, judecătorul sau președintele trebuie să cheme la judecată sau să citeze celelalte părți pentru întâmpinare, stabilind dacă ele trebuie să răspundă în scris sau să se prezinte în fața lui pentru concordarea dubiilor. Dacă din răspunsurile scrise se convinge că este necesar să convoace părțile, poate decide aceasta printr-un nou decret.

§ 2. Dacă cererea de chemare în judecată este admisă conform can. 1506, decretul de citare în judecată trebuie făcut în termen de douăzeci de zile de la prezentarea cererii despre care este vorba în acel canon.

§ 3. Dacă părțile în cauză se prezintă de fapt în fața judecătorului pentru a discuta cauza, citarea nu mai este necesară, dar notarul să consemneze în acte că părțile au fost prezente la judecată.

Can. 1508

– § 1. Decretul de citare în judecată trebuie să fie notificat îndată pârâtului și în același timp tuturor celor care trebuie să compară.

§ 2. La citație trebuie să se anexeze cererea de chemare în judecată, în afară de cazul când, din motive grave, judecătorul consideră că nu trebuie adusă la cunoștința celeilalte părți înainte ca aceasta să facă depoziție în judecată.

§ 3. Dacă se intentează o cauză împotriva unei persoane care nu se bucură de libera exercitare a drepturilor sale ori de libera administrare a lucrurilor care constituie obiectul judecății, citația trebuie notificată, după caz, tutorelui, curatorului, procuratorului special sau celui care are obligația de a-și asuma, conform dreptului, judecata în numele lui.

Can. 1509

– § 1. Notificarea citațiilor, a decretelor, a sentințelor și a altor acte juridice trebuie făcută prin poștă sau prin alte mijloace foarte sigure, respectându-se normele stabilite de legea particulară.

§ 2. Despre faptul notificării și despre modul cum ea a fost făcută, trebuie să se constate în acte.

Can. 1510

– Pârâtul care refuză să primească citația sau împiedică ajungerea ei la el este considerat citat în mod legal.

Can. 1511

– Dacă citația nu a fost notificată în mod legal, actele procesului sunt nule, rămânând în vigoare dispoziția can. 1507, § 3.

Can. 1512

– Când citația a fost notificată în mod legal sau părțile s-au prezentat la judecător pentru examinarea cauzei:

1° chestiunea încetează de a fi neatinsă;

2° cauza devine proprie acelui judecător sau tribunal, de altfel, competent, în fața căruia a fost deschisă acțiunea;

3° jurisdicția judecătorului delegat devine stabilă, neîncetând prin încetarea dreptului celui care a delegat;

4° se întrerupe prescripția, dacă nu s-a prevăzut altfel;

5° litigiul este de acum pendinte; de aceea, se aplică imediat principiul:

lite pendente, nihil innovetur

(cât timp litigiul este pendinte, nu se schimbă nimic).

Capitolul I

Declarațiile părților

Can. 1530

– Pentru a descoperi mai bine adevărul, judecătorul poate întotdeauna să interogheze părțile, ba chiar trebuie să facă aceasta la intervenția părții sau pentru a dovedi că asupra unui fapt de interes public nu există nici un dubiu.

Can. 1531

– § 1. Partea interogată în mod legitim trebuie să răspundă și să spună tot adevărul.

§ 2. Dacă însă refuză să răspundă, e de datoria judecătorului să aprecieze ce concluzii pot fi trase de aici pentru dovedirea faptelor.

Can. 1532

– În cazurile în care este în joc binele public, judecătorul să pună părțile să jure că spun adevărul sau cel puțin că au spus adevărul, dacă un motiv grav nu sugerează contrariul; în celelalte cazuri, le poate pune să jure, dacă crede de cuviință.

Can. 1533

– Părțile, promotorul de justiție și apărătorul legământului pot prezenta judecătorului puncte asupra cărora să fie interogată partea.

Can. 1534

– Cu privire la interogarea părților, să se respecte, cu adecvarea de rigoare, normele stabilite pentru martori de cann. 1548, § 2, nr. 1, 1552 și 1558-1565.

Can. 1535

– Constituie mărturisire judiciară recunoașterea scrisă sau verbală a unui fapt în fața judecătorului competent, făcută de una dintre părți împotriva sa însăși cu privire la însăși materia judecății, fie din proprie inițiativă, fie la întrebarea judecătorului.

Can. 1536

– § 1. Dacă este vorba de o chestiune de ordin privat și nu e în joc binele public, mărturisirea judiciară a unei părți scutește celelalte părți de obligația de a dovedi.

§ 2. În schimb, în cauzele care privesc binele public, mărturisirea judiciară și declarațiile părților, care să nu fie mărturisiri, pot avea forță doveditoare, pe care judecătorul trebuie să le evalueze împreună cu celelalte circumstanțe ale cauzei, dar nu li se poate atribui forță doveditoare deplină dacă nu se adaugă alte elemente care să le întărească în întregime.

Can. 1537

– În ce privește mărturisirea extrajudiciară, adusă în proces, e de datoria judecătorului, luând în considerație toate circumstanțele, să evalueze ce importanță trebuie să i se atribuie.

Can. 1538

– Mărturisirea, sau orice altă declarație a părții, nu are nici o valoare dacă se constată că a fost făcută dintr-o eroare de fapt sau că a fost extorcată cu forța sau sub frică gravă.

Capitolul II

Dovedirea prin înscrisuri

Can. 1539

– În orice fel de judecată este admisă dovedirea pe bază de înscrisuri fie publice, fie private.

Capitolul III

Martorii și mărturiile

Can. 1547

– În orice fel de cauză este admisă dovada testimonială, sub conducerea judecătorului.

Can. 1548

– § 1. Martorii trebuie să mărturisească adevărul în fața judecătorului care îi interoghează în mod legitim.

§ 2. Rămânând neatinsă dispoziția can. 1550, § 2, nr. 2, sunt scutiți de obligația de a răspunde:

1° clericii, cu privire la acele chestiuni ce le-au fost revelate în virtutea slujirii sacre; funcționarii de stat, medicii, moașele, avocații, notarii și alții care sunt ținuți la secretul profesional, chiar și numai datorită sfatului dat, cu privire la chestiunile ce sunt supuse acestui secret;

2° cei care se tem că mărturia lor ar putea să le cauzeze fie lor înșiși, fie soțului (soției), fie consangvinilor apropiați sau afinilor, dezonoare, maltratări periculoase sau alte rele grave.

Capitolul IV

Experții

Can. 1574

– Trebuie să se apeleze la serviciul experților ori de câte ori, din dispoziția dreptului sau a judecătorului, cercetarea și avizul lor, bazate pe regulile tehnicii sau ale științei, sunt necesare pentru a dovedi cu exactitate un fapt sau pentru a cunoaște adevărata natură a unui lucru.

Can. 1575

– Îi aparține de drept judecătorului să numească experții, ascultând părerea părților sau la propunerea lor, ori, dacă e cazul, să accepte relatările făcute deja de alți experți.

Can. 1576

– Chiar și experții sunt excluși sau pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și martorii.

Can. 1577

– § 1. Judecătorul, ținând seama de eventualele alegații făcute de părțile în cauză, să stabilească prin decret toate punctele asupra cărora trebuie să se axeze munca expertului.

§ 2. Expertului trebuie să-i fie puse la dispoziție actele cauzei, precum și alte documente și mijloace auxiliare de care ar putea avea nevoie pentru a-și îndeplini corect și cu fidelitate misiunea.

§ 3. Judecătorul, ascultând părerea expertului, să stabilească spațiul de timp în care trebuie săvârșit examenul și să fie prezentată relatarea.

Can. 1578

– § 1. Fiecare expert să-și întocmească relatarea în mod separat, dacă judecătorul nu ordonă să se facă una singură, semnată de toți; în acest caz, eventualele divergențe de opinie să fie adnotate cu grijă.

§ 2. Experții trebuie să indice în mod clar prin ce documente sau alte mijloace adecvate s- au convins de identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, după ce metodă sau criteriu au procedat în îndeplinirea sarcinii încredințate și, mai ales, pe ce argumente se bazează concluziile lor.

§ 3. Expertul poate fi chemat de judecător să dea ulterioare explicații ce par a fi necesare.

Can. 1579

– § 1. Judecătorul să analizeze cu atenție nu numai concluziile experților, chiar concordante, dar și toate celelalte circumstanțe ale cauzei.

§ 2. Expunând motivele deciziei sale, judecătorul trebuie să arate ce argumente l-au determinat să admită sau să respingă concluziile experților.

Can. 1580

– Experților trebuie să li se plătească cheltuielile și onorariile, pe care judecătorul trebuie să le stabilească în mod corespunzător și echitabil, respectând dreptul particular.

Can. 1581

– § 1. Părțile pot să desemneze experți particulari, care trebuie aprobați de judecători.

§ 2. Aceștia, dacă judecătorul le permite, pot să consulte, în măsura în care e necesar, actele cauzei și să asiste la efectuarea expertizei; pot să prezinte întotdeauna o relatare proprie.

Capitolul V

Cercetarea la fața locului

Can. 1582

– Dacă, pentru rezolvarea cauzei, judecătorul consideră că este oportun să se deplaseze într-un anumit loc sau să cerceteze ceva, trebuie să decidă aceasta printr-un decret în care, ascultând părțile, să indice pe scurt tot ceea ce trebuie să i se arate în cadrul acestei deplasări.

Can. 1583

– Să se întocmească un proces verbal despre cercetarea efectuată.

Capitolul VI

Prezumțiile

Can. 1584

– Prezumția este presupunerea probabilă despre un lucru incert. Prezumția dreptului ( iuris ) este prezumția stabilită de însăși legea; a omului ( hominis ) este prezumția formulată de judecător.

Can. 1585

– Cine are în favoarea sa o prezumție a dreptului este scutit de obligația de a dovedi, aceasta căzând în sarcina părții adverse.

Can. 1586

– Judecătorul să nu admită prezumții care nu sunt stabilite de drept, decât pentru un fapt cert și determinat, legat direct de ceea ce constituie obiectul controversei.

Capitolul I

Neprezentarea părților

Can. 1592

– § 1. Dacă partea pârâtă, citată, nu a compărut și nici nu și-a motivat suficient absența, sau nu a răspuns conform can. 1507, § 1, judecătorul să o declare absentă de la judecată și să decidă ca respectiva cauză, respectându-se tot ceea ce este stabilit, să continue până la sentința definitivă și executarea ei.

§ 2. Înainte de a da decretul despre care vorbește § 1, judecătorul trebuie să fie sigur, chiar printr-o nouă citație, dacă e cazul, că citația făcută în mod legitim a ajuns la pârât în timp util.

Can. 1593

– § 1. Dacă ulterior pârâtul se prezintă la proces sau răspunde înainte de rezolvarea cauzei, poate aduce concluzii și dovezi, rămânând neschimbată dispoziția can. 1600; judecătorul să aibă totuși grijă ca procesul să nu se prelungească dinadins prin amânări prea mari și care nu sunt necesare.

§ 2. Chiar dacă nu a compărut sau nu a răspuns înainte de rezolvarea cauzei, pârâtul poate ataca sentința; iar dacă se dovedește că a fost împiedicat în mod legitim și că nu a putut să dovedească acest lucru, se poate folosi de contestația în anulare.

Can. 1594

– Dacă reclamantul nu a compărut în ziua și la ora fixate pentru întâmpinare și nici nu a adus o justificare adecvată:

1° judecătorul să-l citeze din nou;

2° dacă reclamantul nu se supune noii citări, se presupune că a renunțat la instanță în conformitate cu cann. 1524-1525.

3° dacă ulterior vrea să intervină în proces, să se respecte can. 1593.

Can. 1595

– § 1. Partea absentă de la proces, fie reclamantul, fie pârâtul, care nu a dovedit că a avut un impediment just, are obligația nu numai de a plăti cheltuielile de judecată, ce au fost făcute din cauza absenței, dar și de a despăgubi, dacă e necesar, cealaltă parte.

§ 2. Dacă și reclamantul și pârâtul au lipsit de la proces, au obligația de a plăti în solidar cheltuielile de judecată.

Capitolul II

Intervenția unei terțe persoane în cauză

Can. 1596

– § 1. O persoană care are interes, poate fi admisă să intervină în cauză în orice instanță a litigiului, fie ca parte ce își apără dreptul propriu, fie în mod secundar pentru a ajuta una dintre părțile în cauză.

§ 2. Dar, ca să fie admisă, trebuie să prezinte judecătorului, înainte de încheierea cauzei, o cerere în care să dovedească pe scurt dreptul său de a interveni.

§ 3. Cine intervine în cauză trebuie să fie admis în faza în care se află cauza, acordându-i- se un termen scurt și peremptoriu pentru a-și prezenta dovezile, dacă respectiva cauză a ajuns la faza doveditoare.

Can. 1597

– Judecătorul, ascultând părțile, trebuie să cheme la judecată o terță persoană când intervenția ei este considerată necesară.

Capitolul I

Contestația în anulare a sentinței

Can. 1619

– Rămânând neschimbate dispozițiile cann. 1622 și 1623, nulitățile actelor stabilite de dreptul pozitiv, care, deși au fost cunoscute de partea care prezintă contestația, nu au fost denunțate judecătorului înainte de sentință, sunt remediate de sentința însăși, când este vorba de o cauză care privește binele persoanelor private.

Can. 1620

– O sentință este atinsă de viciul nulității iremediabile dacă: 1° a fost pronunțată de un judecător a cărui incompetență este absolută;

2° a fost pronunțată de o persoană lipsită de puterea de a judeca în tribunalul în care cauza a fost decisă;

3° judecătorul a dat sentința constrâns prin violență sau teamă gravă;

4° procesul a fost făcut fără cererea judiciară prevăzută de can. 1501, sau nu a fost întreprins împotriva unui pârât;

5° a fost pronunțată între părți dintre care cel puțin una nu avea capacitatea de a acționa în judecată;

6° o persoană a acționat în numele altei persoane fără mandat legitim; 7° i s-a negat uneia dintre părți dreptul de a se apăra;

8° controversa nu a fost soluționată nici măcar parțial.

Can. 1621

– Contestația în anulare, prevăzută de can. 1620, poate fi prezentată ca excepție fără limite de timp, iar ca acțiune, în termen de zece ani de la data publicării sentinței, în fața judecătorului care a dat sentința.

Can. 1622

– O sentință este atinsă de viciul nulității remediabile dacă:

1° a fost pronunțată de un număr ilegal de judecători, contrar prevederilor can. 1425, § 1; 2° nu conține motivațiile deciziei;

3° nu are semnăturile stabilite de drept;

4° nu indică anul, luna, ziua și locul unde a fost pronunțată;

5° se bazează pe un act judiciar nul, a cărui nulitate nu a fost remediată în conformitate cu can. 1619;

6° a fost pronunțată împotriva unei părți absente în mod legitim în conformitate cu can.

1593, § 2.

Can. 1623

– Contestația în anulare, în cazurile despre care vorbește can. 1622, poate fi prezentată în timp de trei luni de la data cunoașterii publicării sentinței.

Can. 1624

– Contestația în anulare este examinată de însuși judecătorul care a pronunțat sentința; dar dacă partea se teme că judecătorul care a pronunțat sentința atacată de contestația în anulare este părtinitor, și de aceea îl consideră suspect, poate cere să fie înlocuit cu un alt judecător, conform can. 1450.

Can. 1625

– Contestația în anulare poate fi prezentată împreună cu apelul, în termenul stabilit pentru apel.

Can. 1626

– § 1. Nu numai părțile care se simt lezate pot face contestația în anulare, ci și promotorul de justiție sau apărătorul legământului, ori de câte ori au dreptul de a interveni.

§ 2. Însuși judecătorul poate să retracteze sentința nulă dată de el sau să o corecteze în termenul stabilit de can. 1623, dacă între timp nu s-a înaintat apelul împreună cu contestația în anulare, ori dacă nulitatea nu a fost remediată prin expirarea termenului prevăzut de can. 1623.

Can. 1627

– Cauzele privind contestația în anulare pot fi tratate după normele procesului contencios oral.

Capitolul II

Apelul

Can. 1628

– Partea care se consideră nedreptățită de o sentință, de asemenea, promotorul de justiție și apărătorul legământului, în cauzele în care este necesară prezența lor, au dreptul să facă apel împotriva sentinței la judecătorul superior, rămânând neatinsă dispoziția can. 1625.

Can. 1629

– Nu se face apel:

1° împotriva unei sentințe pronunțate de Suveranul Pontif sau de Signatura Apostolică;

2° împotriva unei sentințe atinse de viciul nulității, în afară de cazul când apelul este făcut împreună cu contestația în anulare, conform can. 1625;

3° împotriva unei sentințe care a devenit lucru judecat definitiv;

4° împotriva decretului judecătorului sau a unei sentințe interlocutorii, care nu au valoare de sentință definitivă, în afară de cazul când apelul este făcut împreună cu apelul împotriva unei sentințe definitive;

5° împotriva unei sentințe sau a unui decret într-o cauză pentru care dreptul stabilește ca respectiva chestiune să fie soluționată cât mai repede posibil.

Can. 1630

– § 1. Apelul trebuie prezentat în fața judecătorului care a pronunțat sentința, în termen peremptoriu de cincisprezece zile utile de la data cunoașterii publicării sentinței.

§ 2. Dacă apelul este făcut verbal, notarul să-l formuleze în scris în fața apelantului.

Can. 1631

– Dacă apare vreo problemă cu privire la dreptul de a face apel, ea să fie rezolvată cât mai repede posibil de tribunalul de apel, în conformitate cu normele procesului contencios oral.

Can. 1632

– § 1. Dacă în apel nu se indică tribunalul la care este înaintat, se presupune că este făcut la tribunalul prevăzut de cann. 1438 și 1439.

§ 2. Dacă cealaltă parte recurge la un alt tribunal de apel, cauza va fi rezolvată de tribunalul de grad superior, rămânând neatins can. 1415.

Can. 1633

– Apelul trebuie continuat în fața judecătorului căruia ( ad quem ) îi este prezentat în timp de o lună de la data înaintării lui, în afară de cazul când judecătorul care a pronunțat sentința ( a quo ) a acordat părții un termen mai lung pentru a-l continua.

Can. 1634

– § 1. Pentru a continua apelul este necesar, și e suficient, ca partea să ceară intervenția judecătorului superior pentru îndreptarea sentinței atacate, anexând o copie a acestei sentințe și arătând motivele apelului.

§ 2. Dacă însă partea care face apel nu poate obține în timp util copia sentinței atacate de la tribunalul care a pronunțat-o ( a quo ), între timp termenele nu se scurg, iar impedimentul trebuie adus la cunoștința judecătorului de apel, care judecător îl va obliga printr-un precept pe judecătorul care a pronunțat sentința ( a quo ) să-și îndeplinească datoria cât mai curând.

§ 3. Între timp, judecătorul care a dat sentința (a quo) trebuie să trimită judecătorului de apel actele, conform can. 1474.

Can. 1635

– Trecând în mod inutil termenele peremptorii pentru apel, fie în fața judecătorului care a pronunțat sentința, fie în fața judecătorului de apel, apelul este considerat abandonat.

Can. 1636

– § 1. Apelantul poate să renunțe la apel, cu efectele prevăzute de can. 1525.

§ 2. Dacă apelul a fost făcut de apărătorul legământului sau de promotorul de justiție, renunțarea poate fi făcută, dacă legea nu stabilește altfel, de apărătorul legământului sau de promotorul de justiție al tribunalului de apel.

Can. 1637

– § 1. Apelul făcut de reclamant valorează și pentru pârât, și invers.

§ 2. Dacă sunt mai mulți pârâți sau reclamanți, iar sentința este atacată de unul dintre ei, sau numai împotriva unuia dintre ei, atacarea sentinței se consideră a fi făcută de către toți și împotriva tuturor, când lucrul cerut este indivizibil sau obligația este solidară.

§ 3. Dacă apelul este făcut de una dintre părți împotriva unui punct al sentinței, partea adversă, chiar dacă termenele peremptorii pentru apel au trecut, poate prezenta în mod incidental apel împotriva altor puncte în termen peremptoriu de cincisprezece zile de la data când i-a fost notificat apelul principal.

§ 4. Dacă nu rezultă altfel, apelul se presupune a fi făcut împotriva tuturor punctelor din sentință.

Can. 1638

– Apelul suspendă executarea sentinței.

Can. 1639

– § 1. Rămânând valabilă dispoziția can. 1683, în gradul de apel nu poate fi admis un nou motiv de a cere, nici măcar sub forma unui cumul util; de aceea, întâmpinarea poate viza exclusiv confirmarea sau modificarea, în întregime sau parțial, a primei sentințe.

§ 2. În schimb, sunt admise noi dovezi numai în conformitate cu can. 1600.

Can. 1640

– În gradul de apel trebuie să se procedeze, cu adaptările adecvate, ca și în prima instanță; totuși, dacă eventual dovezile nu trebuie completate, să se treacă la discutarea cauzei și la sentință imediat după ce a avut loc întâmpinarea în conformitate cu can. 1513, § 1 și can. 1639, § 1.

Capitolul I

Lucrul judecat definitiv

Can. 1641

– Rămânând neschimbată dispoziția can. 1643, lucrul este judecat definitiv:

1° dacă între aceleași părți există două sentințe identice cu privire la același obiect și pentru același motiv al cererii;

2° dacă apelul împotriva sentinței nu a fost prezentat în timp util; 3° dacă, în gradul de apel, instanța a încetat sau a renunțat la ea;

4° dacă a fost dată o sentință definitivă împotriva căreia nu există posibilitate de apel conform can. 1629.

Can. 1642

– § 1. Lucrul judecat definitiv beneficiază de forța dreptului și nu poate fi direct atacat decât în conformitate cu can. 1645, § 1.

§ 2. Are, de asemenea, forță de lege între părți și permite acțiunea și excepția de lucru judecat, pe care judecătorul poate să le declare și din oficiu, pentru a împiedica o nouă introducere a aceleiași cauze.

Can. 1643

– Cauzele privind starea persoanelor, inclusiv cauzele de separare a soților, nu devin niciodată lucru judecat definitiv.

Can. 1644

– § 1. Dacă într-o cauză privind starea persoanelor au fost pronunțate două sentințe identice, se poate recurge în orice moment la tribunalul de apel, aducând dovezi sau argumente noi și grave în termenul peremptoriu de treizeci de zile de la data propunerii atacării. Tribunalul de apel trebuie ca, în termen de o lună de la data prezentării noilor dovezi și argumente, să decidă printr-un decret dacă trebuie să admită sau nu noua prezentare a cauzei.

§ 2. Recurgerea la tribunalul superior pentru a obține o nouă prezentare a cauzei nu suspendă executarea sentinței, în afară de cazul când legea stabilește altfel sau când tribunalul de apel ordonă suspendarea în conformitate cu can. 1650, § 3.

Capitolul II

Repunerea în situația anterioară

Can. 1645

– § 1. Împotriva unei sentințe devenite lucru judecat definitiv, cu condiția să rezulte în mod evident injustețea ei, se admite repunerea în situația anterioară.

§ 2. Se consideră însă că injustețea rezultă în mod evident numai dacă:

1° sentința se bazează pe dovezi, recunoscute ulterior ca fiind false, fără de care partea ei dispozitivă ar fi de nesusținut;

2° ulterior au fost descoperite înscrisuri care demonstrează cu certitudine fapte noi care cer o decizie contrară;

3° sentința a fost pronunțată prin dolul unei părți în dauna celeilalte părți;

4° în mod evident a fost neglijată dispoziția unei legi care nu e pur și simplu procedurală;

5° sentința contrastează cu o decizie anterioară care a devenit lucru judecat definitiv.

Can. 1646 – § 1. Repunerea în situația anterioară în baza motivelor prevăzute în can. 1645,

§ 2, nr. 1-3, trebuie cerută judecătorului care a emis sentința, în termen de trei luni ce trebuie socotite din ziua în care s-a ajuns la cunoașterea acelor motive.

§ 2. Repunerea în situația anterioară pentru motivele prevăzute de can. 1645, § 2, nr. 4 și 5, trebuie cerută de la tribunalul de apel, în termen de trei luni de la data cunoașterii publicării sentinței; dacă în cazul prevăzut de can. 1645, § 2, nr. 5 se ajunge mai târziu la cunoașterea deciziei precedente, termenul decurge de la data acestei cunoașteri.

§ 3. Termenele prevăzute mai sus nu decurg atât timp cât persoana lezată este de vârstă minoră.

Can. 1647

– § 1. Cererea de repunere în situația anterioară suspendă executarea, încă neîncepută, a sentinței.

§ 2. Totuși, dacă, din indicii probabile, există bănuiala că cererea a fost făcută pentru a întârzia executarea, judecătorul poate hotărî ca sentința să fie executată, după ce s-a acordat însă o garanție suficientă persoanei care cere repunerea, astfel încât să nu suporte daune dacă îi este acordată repunerea în situația anterioară.

Can. 1648

– După ce s-a acordat repunerea în situația anterioară, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra esenței cauzei.

Capitolul I

Cauzele de declarare a nulității căsătoriei

Capitolul II

Cauzele de separare a soților

Can. 1692

– § 1. Separarea personală a soților botezați poate fi decisă printr-un decret el Episcopului diecezan sau printr-o sentință a judecătorului, în conformitate cu canoanele care urmează, dacă pentru anumite locuri nu s-a stabilit altfel în mod legitim.

§ 2. Acolo unde decizia ecleziastică nu are efecte civile sau se prevede că sentința civilă nu va fi contrară dreptului divin, Episcopul diecezei în care locuiesc soții, analizând circumstanțele speciale, va putea acorda permisiunea de a se recurge la tribunalul civil.

§ 3. Dacă o cauză privește și efectele exclusiv civile ale căsătoriei, judecătorul să facă în așa fel încât, respectând dispoziția din § 2, cauza să fie dată chiar de la început tribunalului civil.

Can. 1693

– § 1. Dacă o parte sau promotorul de justiție nu cer procesul contencios obișnuit, să se recurgă la procesul contencios oral.

§ 2. Dacă a fost folosit procesul contencios obișnuit și s-a prezentat apel, tribunalul de gradul al doilea să procedeze conform can. 1682, § 2, respectând ceea ce este stabilit.

Can. 1694

– În ceea ce privește competența tribunalului, să se respecte dispoziția din can.

1673.

Can. 1695

– Înainte de a accepta o cauză și ori de câte ori întrevede o oarecare speranță de rezolvare pozitivă, judecătorul să apeleze la mijloacele pastorale, ca soții să se împace și să fie îndemnați să reia conviețuirea conjugală.

Can. 1696

– Cauzele privind separarea soților au în vedere și binele public; de aceea, întotdeauna trebuie să intervină și promotorul de justiție, conform can. 1433.

Capitolul III

Procesul privind dispensa

de căsătorie încheiată și neconsumată

Can. 1697

– Numai soții sau unul dintre ei, chiar dacă celălalt nu este de acord, au dreptul de a cere favoarea dispensei de căsătorie încheiată și neconsumată.

Can. 1698

– § 1. Exclusiv Scaunul Apostolic judecă faptul neconsumării căsătoriei și existența unui motiv just pentru a se acorda dispensa.

§ 2. Însă dispensa este acordată numai de Pontiful Roman.

Can. 1699

– § 1. Este competent de a primi cererea de dispensă Episcopul diecezei în care petentul își are domiciliul sau cvasidomiciliul; dacă apreciază că cererea este întemeiată, Episcopul trebuie să decidă instrucția procesului.

§ 2. Dacă eventual cazul propus prezintă dificultăți speciale de ordin juridic sau moral, Episcopul diecezan să consulte Scaunul Apostolic.

§ 3. Împotriva decretului prin care Episcopul respinge cererea, se poate face recurs la Scaunul Apostolic.

Can. 1700

– § 1. Rămânând neschimbată dispoziția can. 1681, Episcopul să încredințeze instrucția acestor procese, în mod stabil ori pentru fiecare caz aparte, tribunalului diecezei sale sau tribunalului unei alte dieceze, sau unui preot capabil.

§ 2. Dacă însă a fost introdusă deja cererea judiciară pentru declararea de nulitate a aceleiași căsătorii, instrucția să fie încredințată aceluiași tribunal.

Can. 1701

– § 1. În aceste procese, întotdeauna trebuie să intervină apărătorul legământului.

§ 2. Nu se admite avocat, dar, ca urmare a dificultății cazului, Episcopul poate permite ca petentul și, eventual, partea adversă să fie ajutate de un specialist în drept.

Can. 1702

– În cadrul instrucției, să fie audiați ambii soți și să se respecte, pe cât e posibil, canoanele referitoare la dovezile ce trebuie adunate în procesul contencios obișnuit și în cauzele privind nulitatea căsătoriei, cu condiția să fie compatibile cu natura acestor procese.

Can. 1703

– § 1. Nu se face publicarea actelor; totuși, dacă judecătorul recunoaște că, din cauza dovezilor prezentate, s-ar putea ivi un obstacol grav împotriva cererii petentului sau împotriva excepțiilor părții adverse, să informeze cu prudență despre acest lucru partea interesată.

§ 2. Judecătorul poate arăta părții, care cere aceasta, un înscris adus sau o mărturie primită și să stabilească un termen pentru prezentarea concluziilor.

Can. 1704

– § 1. Terminând instrucția, judecătorul de instrucție să trimită Episcopului toate actele, însoțite de o relatare făcută cu grijă, iar Episcopul să-și exprime părerea potrivit cu adevărul atât asupra faptului neconsumării, cât și asupra motivului just pentru dispensă și asupra oportunității acordării favorului.

§ 2. Dacă instrucția procesului a fost încredințată unui alt tribunal, conform can. 1700, observațiile în favoarea legământului să fie făcute în același tribunal, dar părerea despre care vorbește § 1 îi revine de drept Episcopului care a încredințat instrucția procesului, iar judecătorul să-i trimită împreună cu actele și o relatare întocmită cu grijă.

Can. 1705

– § 1. Episcopul să trimită Scaunului Apostolic toate actele împreună cu propria părere și cu observațiile apărătorului legământului.

§ 2. Dacă, după aprecierea Scaunului Apostolic, este necesar un supliment de instrucție, îl va informa despre aceasta pe Episcop, indicându-i punctele asupra cărora trebuie completată instrucția.

§ 3. Dacă Scaunul Apostolic a răspuns prin rescript că din actele prezentate nu se constată neconsumarea, jurisconsultul despre care vorbește can. 1701, § 2 poate să examineze în sediul tribunalului actele procesului, nu însă părerea Episcopului, pentru a vedea dacă poate fi adus vreun motiv grav pentru prezentarea din nou a cererii.

Can. 1706

– Rescriptul de dispensă este trimis de Scaunul Apostolic Episcopului; acesta însă îl va notifica părților și, în plus, va ordona cât mai curând atât parohului locului în care s- a încheiat căsătoria, cât și parohului locului în care a fost primit Botezul, ca să menționeze acordarea dispensei în registrele de căsătorii și de botezați.

Capitolul IV

Procesul privind moartea prezumtivă a unuia dintre soți

Can. 1707

– § 1. În cazul când moartea unui soț nu poate fi dovedită printr-un înscris ecleziastic sau civil autentic, celălalt soț să fie considerat liber de legământul matrimonial numai după ce Episcopul diecezan a pronunțat declarația de moarte prezumtivă.

§ 2. Episcopul diecezan poate pronunța declarația despre care vorbește § 1 numai dacă, făcându-se investigații adecvate, a dobândit certitudinea morală despre moartea soțului pe baza depozițiilor martorilor, a părerii generale sau pe baza altor indicii. Numai absența soțului, deși durează de mult, nu este suficientă.

§ 3. În cazurile incerte și complicate, Episcopul să consulte Scaunul Apostolic.

Capitolul I

DESPRE ÎNSCRIEREA ÎNTR-O BISERICĂ SUI IURIS

Can. 29 -

§ 1. (cf 112) Fiul, care încă nu a împlinit vârsta de paisprezece ani, prin botez este înscris în Biserica

sui iuris

în care este înscris tatăl catolic; dacă însă numai mama este catolică, sau dacă ambii părinți o cer de comun acord, atunci este înscris în Biserica

sui iuris

de care aparține mama, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel.

§ 2. Dacă însă fiul care încă nu a împlinit vârsta de paisprezece ani este:

1° născut dintr-o mamă necăsătorită, este înscris în Biserica

sui iuris

de care aparține mama; 2° din părinți necunoscuți, este înscris în Biserica

sui iuris

în care sunt înscriși cei în grija

cărora este încredințat în mod legitim; dacă însă este vorba de tată și mamă adoptivi, atunci să se aplice § 1;

3° din părinți nebotezați, este înscris în Biserica

sui iuris

de care aparține acela care și-a asumat educarea sa în credința catolică.

Can. 30 -

(= 111 § 2) Orice nebotezat care a împlinit vârsta de paisprezece ani poate alege în mod liber oricare Biserică

sui iuris

în care să fie înscris primind în ea botezul, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel.

Can. 31 -

Nimeni să nu îndrăznească, într-un fel sau altul, să determine vreun credincios creștin să treacă la o altă Biserică

sui iuris .

Can. 32 -

§ 1. (cf 112 § 1, 1°) Nimeni nu poate trece în mod valid la o altă Biserică

sui iuris

fără consimțământul Scaunului Apostolic.

§ 2. Dacă însă este vorba de un credincios creștin din eparhia vreunei Biserici

sui iuris

care cere să treacă la o altă Biserică

sui iuris

care are în același teritoriu propria eparhie, consimțământul Scaunului Apostolic se presupune dat, cu condiția ca Episcopii eparhiali ai ambelor eparhii să consimtă în scris trecerea.

Can. 33 -



112 § 1, 2°) Femeia are dreptul integru de a trece la Biserica

sui iuris

a soțului în momentul celebrării căsătoriei sau pe durata acesteia; însă, odată desfăcută căsătoria, ea poate să revină în mod liber la Biserica

sui iuris

precedentă.

Can. 34 -

(cf 112) Dacă părinții sau soțul catolic în căsătoria mixtă trec la altă Biserică

sui iuris , fiii, care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt înscriși prin dreptul însuși în aceeași Biserică; dacă însă într-o căsătorie dintre catolici numai unul dintre părinți trece la altă Biserică

sui iuris , fiii trec numai dacă ambii părinți consimt; după ce au împlinit însă vârsta de paisprezece ani, fiii pot reveni la Biserica

sui iuris

anterioară.

Can. 35 -

Botezații necatolici care intră în deplina comuniune cu Biserica catolică trebuie să își păstreze ritul propriu, să îl onoreze și, în măsura în care le stă în putință, să-l respecte pretutindeni; de aceea trebuie să fie înscriși în Biserica

sui iuris

de același rit, rămânând intact dreptul de a se recurge la Scaunul Apostolic în cazuri speciale privind persoane, comunități sau regiuni.

Can. 36 -

Orice trecere la o altă Biserică

sui iuris

are valoare din momentul declarației făcute în fața Ierarhului locului acelei Biserici, parohului propriu sau sacerdotului delegat de unul sau de celălalt și a doi martori, exceptând cazul în care rescriptul Scaunului Apostolic dispune altfel.

Can. 37 -

(cf 535 § 2) Orice înscriere într-o Biserică

sui iuris

sau trecere la o altă Biserică

sui iuris

trebuie să fie însemnată în registrul parohial al botezaților, chiar și în cazul Bisericii latine, unde a fost celebrat botezul; dacă însă aceasta nu se poate face, să se însemneze într-un alt document care va fi păstrat în arhiva parohială a parohului propriei Biserici

sui iuris

în care s-a făcut înscrierea.

Can. 38 -

Credincioșii creștini ai Bisericilor orientale, chiar dacă sunt încredințați grijii Ierarhului sau parohului unei alte Biserici

sui iuris , rămân totuși înscriși în propria Biserică

sui iuris .

Capitolul II

DESPRE PĂSTRAREA RITURILOR

Can. 39 -

Riturile Bisericilor orientale, ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Hristos în care strălucește tradiția care derivă de la Apostoli, prin intermediul Părinților și care afirmă divina unitate în varietate a credinței catolice, trebuie să fie respectate și promovate cu religiozitate.

Can. 40 -

§ 1. Ierarhii care prezidează Bisericile

sui iuris

și toți ceilalți Ierarhi trebuie să se îngrijească cu maxima sârguință de păstrarea fidelă și de respectarea exactă a ritului propriu și să nu admită schimbări în acesta decât din motive de progres organic al acestuia, ținând seama de bunăvoința reciprocă și de unitatea creștinilor.

§ 2. Toți ceilalți clerici și membri ai institutelor de viață consacrată sunt obligați să respecte cu fidelitate ritul propriu și să dobândească o mai bună cunoaștere și o respectare tot mai perfectă a acestuia.

§ 3. Chiar și ceilalți credincioși creștini trebuie să se îngrijească de cunoașterea și prețuirea propriului rit și sunt obligați să îl respecte oriunde, cu excepția cazul în care ceva este exclus de drept.

Can. 41 -

Credincioșii creștini ai oricărei Biserici

sui iuris , chiar și cei ai Bisericii latine, care prin funcție, minister sau însărcinare au relații frecvente cu credincioșii creștini ai unei alte Biserici

sui iuris , trebuie să fie pregătiți cu grijă în ceea ce privește cunoașterea și cultivarea ritului acelei Biserici, în raport cu importanța funcției, a ministerului sau a însărcinării de îndeplinit.

Capitolul I DESPRE PONTIFUL ROMAN

Can. 43 -

(= 331) Episcopul Bisericii din Roma, în care dăinuie sarcina dată de Domnul doar lui Petru, primul dintre Apostoli, care trebuie transmisă succesorilor săi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos și Păstorul Bisericii universale aici pe pământ; de aceea el, în virtutea sarcinii sale, are puterea ordinară supremă, deplină, nemijlocită și universală în Biserică, [putere] pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber.

Can. 44 -

§ 1. (= 332) Pontiful Roman obține puterea deplină și supremă în Biserică, prin alegerea legitimă acceptată de el, împreună cu hirotonirea episcopală; de aceea, alesul la pontificatul suprem, care este Episcop, obține această putere din momentul acceptării; dacă însă caracterul episcopal îi lipsește, va fi imediat hirotonit Episcop.

§ 2. Dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să renunțe la funcția sa, se cere pentru validitate ca renunțarea să fie făcută în mod liber și să fie manifestată în formele cerute; [această renunțare] însă nu trebuie aprobată de nimeni.

Can. 45 -

§ 1. (= 333) Pontiful Roman, în virtutea funcției sale, se bucură nu numai de puterea asupra Bisericii universale, ci și de întâietatea puterii ordiare asupra tuturor eparhiilor și grupărilor acestora; prin aceasta însă, este în același timp întărită și garantată puterea proprie, ordinară și imediată pe care Episcopii o au asupra eparhiei încredințate grijii lor.

§ 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea sarcinii de Păstor suprem al Bisericii universale, este întotdeauna unit în comuniune cu ceilalți Episcopi și, mai mult, cu Biserica universală; cu toate acestea el are dreptul de a determina, în funcție de necesitățile Bisericii, modul, fie personal, fie colegial, în care să fie exercitată această sarcină.

§ 3. Împotriva unei sentințe sau a unui decret al Pontifului Roman nu se acordă dreptul la apel și nici la recurs.

Can. 46 -

§ 1. (cf 334) În exercitarea sarcinii sale, Pontiful Roman este ajutat de Episcopi, care pot coopera cu el în diferite moduri, printre care este Sinodul Episcopilor; în plus îi sunt de ajutor Părinții Cardinali, Curia Romană, Legații pontificali precum și alte persoane și diferite instituții în funcție de necesitățile timpurilor; toate aceste persoane și instituții împlinesc sarcina încredințată lor în numele și cu autoritatea aceluiași Pontif Roman, pentru binele tuturor Bisericilor, conform normelor stabilite de el însuși.

§ 2. Participarea Patriarhilor și a celorlalți Ierarhi care prezidează Bisericile

sui iuris

la Sinodul Episcopilor este reglementată de normele speciale stabilite de însuși Pontiful Roman.

Can. 47 -

(cf 335) În timp ce Scaunul Roman este vacant sau împiedicat în totalitate, nu se va schimba nimic în conducerea Bisericii universale; se vor respecta însă legile speciale emise pentru acele circumstanțe.

Can. 48 -

(= 361) Sub numele de Scaun Apostolic sau Sfântul Scaun se înțelege, în acest Cod, nu numai Pontiful Roman, ci și, dacă dreptul nu dispune altfel sau nu rezultă altfel din natura lucrurilor, Dicasterele și celelalte instituții ale Curiei Romane.

Capitolul II

DESPRE COLEGIUL EPISCOPILOR

Can. 49 -

(= 336) Colegiul Episcopilor, al cărui cap este Pontiful Roman și ale cărui membre sunt Episcopii în virtutea hirotonirii sacramentale și prin comuniunea ierarhică dintre Capul Colegiului și membre, și în care corpul apostolic persistă în mod continuu, împreună cu capul său și niciodată fără acesta, este de asemenea subiect de putere supremă și deplină asupra Bisericii universale.

Can. 50 -

§ 1. (= 337) Colegiul Episcopilor își exercită în mod solemn puterea asupra Bisericii universale în Conciliul Ecumenic.

§ 2. Colegiul Episcopilor își exercită aceeași putere prin intermediul acțiunii unite a Episcopilor răspândiți în lume, dacă aceasta este stabilită ca atare sau primită în mod liber de Pontiful Roman, astfel încât să devină un adevărat act colegial.

§ 3. Este de competența Pontifului Roman ca, în funcție de necesitățile Bisericii, să aleagă și să promoveze modurile prin care Colegiul Episcopilor își exercită în mod colegial funcția asupra Bisericii universale.

Can. 51 -

§ 1. (= 338) Este doar de competența Pontifului Roman să convoace Conciliul Ecumenic, să-l prezideze personal sau prin alții, precum și să transfere Conciliul, să-l suspende sau să-l dizolve și să-i aprobe decretele.

§ 2. Este de competența aceluiași Pontif Roman să determine problemele ce vor fi tratate în Conciliul Ecumenic și să constituie regulamentul ce va fi respectat în același Conciliu; Părinții Conciliului Ecumenic pot adăuga la temele propuse de Pontiful Roman și altele care vor fi supuse aprobării aceluiași Pontif Roman.

Can. 52 -

§ 1. (= 339) Au dreptul și obligația de a participa cu vot deliberativ la Conciliul Ecumenic toți Episcopii membri ai Colegiului Episcopilor.

§ 2. La Conciliul Ecumenic mai pot fi chemați de către autoritatea supremă a Bisericii și alte persoane care nu sunt învestite cu demnitatea episcopală; aceeași autoritate supremă este competentă în determinarea rolului lor în Conciliu.

Can. 53 -

(340) Dacă se întâmplă ca Scaunul Apostolic să devină vacant în timpul desfășurării Conciliului Ecumenic, acesta este întrerupt prin dreptul însuși, până când noul Pontif Roman va dispune continuarea sau dizolvarea lui.

Can. 54 -

(341 § 1) § 1. Decretele Conciliului Ecumenic nu au puterea de a obliga dacă nu au fost aprobate de Pontiful Roman împreună cu Părinții Conciliului, confirmate și promulgate prin ordonanța acestuia.

§ 2. Au nevoie de această confirmare și promulgare pentru a avea puterea de a obliga și decretele pe care le emite Colegiul Episcopilor atunci când face o acțiune într-adevăr colegială după un alt mod indicat sau primit în mod liber de Pontiful Roman.

Capitolul I

DESPRE ALEGEREA PATRIARHILOR

Can. 63 -

Patriarhul este ales canonic în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale.

Can. 64 -

Vor fi indicate, separat de dreptul particular, cele ce se cer pentru ca cineva să fie considerat apt pentru demnitatea patriarhală, rămânând neschimbate cele prescrise de can. 180.

Can. 65 -

§ 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie să se întrunească în reședința patriarhală

sau

în alt

loc

desemnat

de

către

Administratorul Bisericii patriarhale

cu consimțământul Sinodului permanent.

§ 2. Întrunirea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie să fie făcută în decurs de o lună de când Scaunul patriarhal a devenit vacant, rămânând neschimbat dreptul particular care poate prevedea un termen mai lung, însă nu mai mult de două luni.

Can. 66 -

§ 1. În alegerea Patriarhului au drept de vot toți și numai membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.

§ 2. Este interzis oricui altcuiva, în afara membrilor Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, să fie prezent în aulă la alegerea Patriarhului, cu excepția acelor clerici care, conform normei can. 71 § 1, sunt considerați cercetători sau intendent al Sinodului.

§ 3. Nimănui nu îi este permis să se amestece într-un mod oarecare, fie înaintea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, fie în timpul acestuia, în alegerea Patriarhului.

Can. 67 -

În alegerea Patriarhului se vor observa cann. 947-957, fiind respinsă obiceiul contrar, exceptând cazul în care dreptul comun stabilește altfel.

Can. 68 -

§ 1. Toți Episcopii, convocați în mod legitim, au grava obligație de a participa la alegeri.

§ 2. Dacă vreun Episcop consideră că este reținut de o piedică justă, va da în scris motivele sale Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; Episcopii prezenți la locul desemnat la începutul sesiunii vor decide legitimitatea impedimentelor.

Can. 69 -

Odată făcută convocarea canonică, dacă două treimi dintre Episcopii care țin Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sunt prezenți în locul desemnat - înlăturați fiind cei care sunt reținuți de un impediment legitim -, Sinodul va fi declarat canonic și se pot începe alegerile.

Can. 70 -

Exceptând cazul în care dreptul particular stabilește altfel, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale pentru alegerea Patriarhului este prezidat, între cei prezenți, de cel care a fost ales în prima sesiune; între timp prezidarea este rezervată Administratorului Bisericii patriarhale.

Can. 71 -

§ 1. Cercetătorii și intendentul pot fi luați și dintre preoți și diaconi, conform dreptului particular.

§ 2. Toți cei care participă la Sinod au grava obligație de a păstra secretul cu privire la scrutine, fie în mod direct fie în mod indirect.

Can. 72 -

§ 1. Este ales acela care a întrunit două treimi din voturi, exceptând cazul în care dreptul particular stabilește ca, după un număr corespunzător de scrutine - cel puțin trei - să fie suficientă majoritatea absolută și conform normei can. 183, §§ 3 și 4 alegerea să fie încheiată.

§ 2. Dacă alegerea nu a fost încheiată în decurs de cincisprezece zile de la deschiderea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, chestiunea va fi înaintată Pontifului Roman.

Can. 73 -

Dacă cel ales este cel puțin Episcop proclamat legitim, alegerea trebuie intimată imediat alesului de către președinte sau, dacă cel ales este președintele, de către Episcopul mai în vârstă în hirotonirea episcopală, în numele Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, cu formula și modalitatea obișnuită în Biserica patriarhală; însă, dacă cel ales nu este încă proclamat Episcop, păstrând secretul de către toți cei care în orice fel au cunoscut rezultatul alegerii, chiar și față de cel ales, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale se suspendă și se va face intimarea, dacă toate cele cerute de către canoanele privitoare la proclamarea episcopală au fost îndeplinite.

Can. 74 -

Cel ales trebuie să manifeste dacă acceptă alegerea, în decurs de două zile utile socotite de la comunicare; dacă cel ales nu acceptă sau în timp de două zile nu răspunde, pierde orice drept câștigat prin alegere.

Can. 75 -

Dacă cel ales a acceptat și este Episcop hirotonit, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va proceda după prescrierile cărților liturgice la proclamarea și înscăunarea sa ca Patriarh; dacă cel ales, însă, nu este încă Episcop hirotonit, înscăunarea nu poate fi făcută în mod valid înainte ca cel ales să fi primit hirotonirea episcopală.

Can. 76 -

§ 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va înștiința cât mai repede Pontiful Roman, prin scrisorile sinodale, despre alegerea și înscăunarea canonică săvârșită, precum și mărturisirea de credință și promisiunea de a exercita cu fidelitate funcția sa, pronunțate de către noul Patriarh în fața Sinodului, conform formulelor aprobate; se vor trimite scrisori sinodale despre săvârșirea alegerii și Patriarhilor altor Biserici orientale.

§ 2. Noul Patriarh va cere cât mai repede Pontifului Roman comuniunea ecleziastică, printr-o scrisoare semnată de mâna proprie.

Can. 77 -

§ 1. Patriarhul ales canonic exercită în mod valid oficiul său numai de la înscăunarea prin care obține oficiul cu drepturi depline.

§ 2. Patriarhul, înainte de a primi comuniunea ecleziastică de la Pontiful Roman, nu va convoca Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale și nici nu va hirotoni Episcopi.

Capitolul II

DESPRE DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PATRIARHILOR

Can. 78 -

§ 1. Puterea deținută de Patriarh, după norma canoanelor și a obiceiurilor legitime, peste Episcopi și peste toți ceilalți credincioși creștini ai Bisericii pe care o prezidează, este ordinară și proprie; este însă atât de personală încât nu poate constitui un Vicar pentru întreaga Biserică patriarhală, și nici delega puterea sa altuia pentru totalitatea cazurilor.

§ 2. Puterea Patriarhului poate fi exercitată în mod valid numai în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, cu excepția cazului în care rezultă altfel din natura lucrurilor ori din dreptul comun sau particular aprobat de Pontiful Roman.

Can. 79 -

În toate celelalte treburi juridice ale Bisericii patriarhale, Patriarhul însuși o reprezintă.

Can. 80 -

Patriarhul este cel care:

1° exercită drepturile Mitropolitului și îndeplinește obligațiile în toate locurile unde nu sunt constituite provincii;

2° suplinește neglijența Mitropoliților, conform normei dreptului;

3° atunci când scaunul sediului mitropolitan este vacant, exercită drepturile și îndeplinește îndatoririle Mitropolitului în toată provincia;

4° îl admonestează pe Mitropolitul care nu și-a numit economul după norma can. 262, § 1; fiind făcută inutil admonestarea, numește el însuși economul.

Can. 81 -

Actele Pontifului Roman privitoare la Biserica patriarhală vor fi notificate Episcopilor eparhiali și celorlalți [destinatari] de către Patriarh, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic prevede direct la acest caz.

Can. 82 -

§ 1. Patriarhul prin dreptul propriu poate:

1° emite decrete, în limitele competenței sale, prin care sunt determinate cu mai mare precizie modalitățile de aplicare a legii sau prin care se urgentează respectarea legilor;

2° emite instrucțiuni credincioșilor creștini din toată Biserica pe care o prezidează, expunând doctrina sănătoasă, cultivând pietatea, corectând abuzurile, aprobând și încurajând practicile care favorizează binele spiritual al credincioșilor creștini;

3° trimite scrisori enciclice întregii Biserici pe care o prezidează, despre problemele cu privire la propria Biserică și propriul rit.

§ 2. Patriarhul poate ordona Episcopilor și celorlalți clerici precum și membrilor institutelor de viață consacrată, întregii Biserici pe care o prezidează, să fie citite în public și expuse în propriile biserici sau case, instrucțiunile precum și scrisorile enciclice.

§ 3. Patriarhul nu va omite să audieze Sinodul permanent sau Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale ori adunarea patriarhală, cu privire la întreaga Biserică pe care o prezidează sau la treburile cele mai importante.

Can. 83 -

§ 1. Neschimbat fiind dreptul și obligația Episcopului eparhial de a vizita canonic propria eparhie, Patriarhul are dreptul și obligația de a face vizita pastorală în aceeași eparhie la timpurile stabilite de dreptul particular.

§ 2. Patriarhul poate vizita, pentru o cauză gravă și cu consimțământul Sinodului permanent, o oarecare biserică, localitate ori eparhie, personal sau printr-un alt Episcop și, în timpul acestei vizite, poate îndeplini tot ceea ce este de competența Episcopului eparhial în vizita canonică.

Can. 84 -

§ 1. Patriarhul va avea cea mai mare grijă pentru ca, atât el cât și Episcopii eparhiali ai Bisericii pe care o prezidează, împreunându-și părerile, mai ales în adunările prevăzute de drept, cu Patriarhii și Episcopii eparhiali ai altor Biserici

sui iuris

care își exercită puterea în același teritoriu, să promoveze unitatea de acțiune între ei și cu toți ceilalți credincioși creștini ai oricărei Biserici

sui iuris

și, unindu-și forțele, să ajute operele comune, care au ca scop promovarea binelui religios cât mai accesibil, să apere mai eficient disciplina ecleziastică, precum și să favorizeze unitatea concordă a tuturor credincioșilor creștini.

§ 2. De asemenea, Patriarhul va încuraja întâlniri frecvente între Ierarhi și toți ceilalți credincioși creștini, [întâlniri] pe care, după prudența sa, socotește de cuviință să le convoace pentru chestiuni pastorale și alte treburi care privesc întreaga Biserică pe care o prezidează, sau care privesc o oarecare provincie sau regiune.

Can. 85 -

§ 1. Patriarhul, pentru o cauză gravă, cu consimțământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale și după consultarea Scaunului Apostolic, poate întemeia, circumscrie diferit, uni, diviza, suprima provincii și eparhii, schimba gradul ierarhic și transfera sediul eparhial.

§ 2. Este de competența Patriarhului, cu consimțământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale:

1° să dea Episcopului eparhial un Episcop coadjutor sau un Episcop auxiliar, respectând cann.

181, § 1, 182-187 și 212;

2° să transfere, pentru o cauză gravă, Mitropolitul sau Episcopul eparhial ori titularul într-un alt sediu mitropolitan, eparhial sau titular; dacă vreunul refuză, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va renunța la chestiune sau o va înainta Pontifului Roman.

§ 3. Patriarhul poate, cu consimțământul Sinodului permanent, înființa, muta sau suprima exarhate.

§ 4. Despre aceste decizii Patriarhul va înștiința cât mai repede Scaunul Apostolic.

Can. 86 -

§ 1. Este de competența Patriarhului:

1° să dea scrisori patriarhale Mitropolitului sau Episcopului despre prevederea canonică;

2° să hirotonească personal Mitropoliții sau, dacă este împiedicat, prin alți Episcopi, precum și, dacă dreptul particular prevede astfel, să hirotonească pe toți Episcopii;

3° să înscăuneze Mitropolitul după hirotonirea sa episcopală.

§ 2. Prin dreptul însuși îi este dată Patriarhului facultatea de a-i hirotoni și înscăuna pe Mitropoliți și pe ceilalți Episcopi ai Bisericii pe care o prezidează, pe cei constituiți de Pontiful Roman în afara limitelor teritoriului aceleiași Biserici, exceptând cazul special în care este stabilit altfel în mod expres.

§ 3. Hirotonirea episcopală și înscăunarea trebuie făcute în termenii stabiliți de drept, în timp ce scrisorile patriarhale de prevedere canonică sunt date în timp de zece zile după proclamarea alegerii; despre hirotonirea episcopală și despre înscăunare va fi înștiințat cât mai repede Scaunul Apostolic.

Can. 87 -

Patriarhul se poate îngriji ca în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale să fie aleși, după norma cann. 181, § 1 și 182-187, câțiva Episcopi ai curiei patriarhale - cu condiția să se prevadă corespunzător la cele necesare existenței lor-, însă nu mai mult de trei, cărora va conferi funcții cu reședința în curia patriarhală și îi poate hirotoni după ce a îndeplinit toate cele ce sunt cerute pentru proclamarea episcopală.

Can. 88 -

§ 1. Episcopii Bisericii patriarhale vor presta Patriarhului onoarea, respectul și ascultarea cuvenită; Patriarhul îi va trata pe aceiași Episcopi cu reverența cuvenită și îi va primi cu dragoste frățească.

§ 2. Patriarhul se va îngriji de împăcarea eventualelor controverse iscate între Episcopi, rămânând neschimbat dreptul de a le înainta oricând Pontifului Roman.

Can. 89 -

§ 1. Este dreptul și obligația Patriarhului să-i supravegheze pe toți clericii conform normei dreptului; dacă consideră că vreunul merită pedeapsă, îl va admonesta pe Ierarhul clericului căruia îi este imediat supus și, dacă admonestarea se dovedește a fi inutilă, îl va pedepsi el însuși pe cleric, conform normei de drept.

§ 2. Patriarhul poate încredința sarcina de a trata treburile care privesc întreaga Biserică patriarhală oricărui cleric, după ce l-a consultat pe Episcopul său eparhial sau, dacă este vorba de vreun membru al unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață comună după model călugăresc, după consultarea Superiorului său major, exceptând cazul în care dreptul particular al Bisericii patriarhale nu cere consimțământul lor; pe durata sarcinii clericul poate fi subordonat imediat sieși.

§ 3. Patriarhul poate încredința o demnitate recunoscută în propria Biserică patriarhală oricărui cleric, rămânând neschimbat can. 430, cu condiția să fie adăugat consimțământul scris al Episcopului eparhial căruia clericul îi este subordonat sau, dacă este vorba despre un membru al unui institut călugăresc sau al unei societăți de viață comună după model călugăresc, al Superiorului său major.

Can. 90 -

Patriarhul, pentru o cauză gravă, după consultarea Episcopului eparhial și cu consimțământul Sinodului permanent, poate sustrage un loc sau o persoană juridică ce nu aparține unui institut călugăresc, în actul de înființare, de sub puterea Episcopului eparhial și să-l subordoneze imediat sieși, în ceea ce privește administrația și bunurile temporale precum și alte persoane ce țin de același loc sau de aceeași persoană juridică în toate cele ce se referă la sarcina sau funcția lor.

Can. 91 -

Patriarhul trebuie să fie pomenit în Divina Liturghie și în laudele divine, după Pontiful Roman, de către toți Episcopii și de către ceilalți clerici, după prescrierile cărților liturgice.

Can. 92 -

§ 1. Patriarhul va manifesta comuniunea ierarhică cu Pontiful Roman, succesorul sfântului Petru, prin fidelitate, respect și ascultare, care sunt datorate Păstorului suprem al Bisericii universale.

§ 2. Patriarhul îl va pomeni pe Pontiful Roman în Divina Liturghie și în laudele divine, în semn al deplinei comuniuni cu el, după prescrierile cărților liturgice, și va avea grijă să fie făcută cu fidelitate de către toți Episcopii și ceilalți clerici ai Bisericii pe care o prezidează.

§ 3. Patriarhul va avea obiceiul de a frecventa Pontiful Roman; [acestuia] îi va prezenta, conform normelor speciale stabilite, raportul despre starea Bisericii pe care o prezidează; într-un an de la alegerea sa, iar apoi de mai multe ori, are sarcina să viziteze Roma pentru a venera mormintele sfinților Apostoli Petru și Pavel și de asemenea să confirme în fața succesorului sfântului Petru credința în primatul acestuia asupra Bisericii universale.

Can. 93 -

Patriarhul va locui în sediul reședinței sale și nu-l va părăsi decât din motive canonice.

Can. 94 -

Patriarhul trebuie să celebreze Divina Liturghie pentru poporul întregii Biserici pe care o prezidează, în zilele de sărbătoare stabilite de dreptul particular.

Can. 95 -

§ 1. Obligațiile Episcopilor eparhiali, din can. 196, îl obligă și pe Patriarh, rămânând neschimbate de altfel îndatoririle fiecărui Episcop.

§ 2. Patriarhul se va îngriji ca Episcopii eparhiali să îndeplinească sarcinile pastorale cu fidelitate și să locuiască în eparhia pe care o conduc; va stimula zelul lor; dacă greșesc în lucruri grave, după ce s-a consultat cu Sinodul permanent, nu va omite să-i admonesteze, dacă nu prezintă pericol pentru moravuri, iar dacă admonestarea nu și-a produs efectul dorit, va înainta cazul Pontifului Roman.

Can. 96 -

Patriarhul are, în toată Biserica pe care o prezidează, aceeași putere ca și Ierarhul locului referitor la rugăciunile și exercițiile de pietate, cu condiția să fie în consonanță cu propriul rit.

Can. 97 -

Patriarhul trebuie să vegheze cu grijă la buna administrare a tuturor bunurilor bisericești, rămânând neschimbată obligația primară a fiecărui Episcop eparhial, conform can. 1022, § 1.

Can. 98 -

Patriarhul, cu consimțământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale și cu consensul prealabil al Pontifului Roman, poate stipula cu autoritățile civile convenții care să nu fie contrare dreptului stabilit de Scaunul Apostolic; aceste convenții însă Patriarhul nu le poate duce la îndeplinire fără a obține aprobarea Pontifului Roman.

Can. 99 -

§ 1. Patriarhul se va îngriji ca Statutele personale să fie respectate de către toți, în regiunile în care sunt în vigoare.

§ 2. Dacă mai mulți Patriarhi au în același loc puterea recunoscută sau concesionată prin Statute personale, este de preferat ca în treburile de importanță majoră să acționeze împreunându-și părerile.

Can. 100 -

Patriarhul își poate asuma treburile care privesc mai multe eparhii și care au legătură cu autoritatea civilă; nu poate însă hotărî în privința lor decât după ce a consultat Episcopii eparhiali interesați, și cu consimțământul Sinodului permanent; în cazul în care cauza

este foarte urgentă și nu poate aștepta întrunirea Episcopilor membri ai Sinodului permanent, locul lor îl vor ține Episcopii curiei patriarhale dacă sunt, altfel doi Episcopi eparhiali mai în vârstă în hirotonirea episcopală.

Can. 101 -

Patriarhul are aceleași drepturi și obligații ca și Episcopii eparhiali în propria sa eparhie, în mănăstirile stavropighii, precum și în locurile unde nu este întemeiată nici o eparhie sau exarhat.

Capitolul III

DESPRE SINODUL EPISCOPILOR BISERICII PATRIARHALE

Can. 102 -

§ 1. La Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocați toți și numai Episcopii hirotoniți ai aceleiași Biserici, oriunde ar fi constituiți, excluși fiind cei despre care se referă can. 953, § 1, sau cei ce sunt pedepsiți cu pedepse canonice conform cann. 1433 și 1434.

§ 2. În ceea ce-i privește pe Episcopii eparhiali, constituiți în afara limitelor Bisericii patriarhale, precum și pe Episcopii titulari, dreptul particular poate restrânge votul lor deliberativ, rămânând însă în vigoare canoanele referitoare la alegerea Patriarhului, a Episcopilor și a candidaților la funcții, despre care se tratează în can. 149.

§ 3. Patriarhul, pentru rezolvarea unor anumite treburi, poate invita, conform dreptului particular sau cu consimțământul Sinodului permanent, alte persoane, mai ales experți și Ierarhi care nu sunt Episcopi, și care își vor manifesta opiniile Episcopilor reuniți în Sinod, rămânând neschimbat can. 66, § 2.

Can. 103 -

Patriarhului îi revine sarcina de a convoca și prezida Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale.

Can. 104 -

§ 1. Toți Episcopii convocați legitim la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale au obligația gravă de a participa la același Sinod, exceptați fiind cei ce au renunțat deja la funcția lor.

§ 2. Dacă vreun Episcop consideră că este împiedicat de o cauză legitimă, va prezenta în scris motivele sale Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; legitimitatea piedicii va fi decisă de Episcopii prezenți în locul stabilit la începutul sesiunilor Sinodului.

Can. 105 -

În Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale nici unul din membrii aceluiași Sinod nu poate trimite în locul său un procurator și nici nu poate avea mai multe voturi.

Can. 106 -

§ 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocat ori de câte ori:

1° sunt de rezolvat treburi care aparțin exclusiv competenței Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau pentru rezolvarea cărora se cere consimțământul aceluiași Sinod;

2° Patriarhul, cu consimțământul Sinodului permanent, consideră că acesta este necesar;

3° dacă cel puțin o treime din membri o cere pentru o problemă dată, totdeauna rămânând neschimbate drepturile Patriarhului, ale Episcopilor și ale celorlalte persoane stabilite de dreptul comun;

§ 2. În afară de aceasta Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocat, dacă dreptul particular o prevede, la intervale stabilite, chiar anual.

Can. 107 -

§ 1. Dacă dreptul particular nu cere o prezență mai mare, rămânând neschimbate cann. 69, 149 și 183, § 1, fiecare sesiune a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale este canonică și este valid un singur scrutin, dacă majoritatea Episcopilor care trebuie să participe la Sinod este prezentă.

§ 2. Rămânând neschimbate cann. 72, 149 și 183, §§ 3 și 4, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale are dreptul integru de a stabili, cu norme proprii, câte voturi și câte scrutine se cer pentru ca deciziile sinodale să aibă putere juridică; altfel trebuie respectat can. 924.

Can. 108 -

§ 1. Patriarhul deschide Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, precum și, cu consimțământul aceluiași Sinod, îl transferă, îl prelungește, îl suspendă și îl dizolvă.

§ 2. Patriarhului, de asemenea, după ce i-a audiat pe membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, îi revine sarcina de a pregăti ordinea de zi a examinării chestiunilor și să o supună aprobării Sinodului la începutul sesiunilor.

§ 3. În timpul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, Episcopii, în mod individual, pot adăuga alte chestiuni la cele propuse, dacă consimt cel puțin o treime din membrii participanți la Sinod.

Can. 109 -

Început fiind Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, nici unui Episcop nu-i este permis să părăsească sesiunile Sinodului fără un motiv just, aprobat de Sinod.

Can. 110 -

§ 1. Este de competența exclusivă a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale să emită legi pentru toată Biserica patriarhală, care intră în vigoare conform can. 150, §§ 2 și 3.

§ 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este tribunal, conform can. 1062.

§ 3. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale săvârșește alegerea Patriarhului, a Episcopilor și a candidaților la funcțiile amintite în can. 149.

§ 4. Actele administrative nu sunt de competența Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacă pentru anumite acte Patriarhul nu a stabilit altfel sau dacă prin dreptul comun unele acte nu sunt rezervate aceluiași Sinod, rămânând neschimbate canoanele care cer consimțământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.

Can. 111 -

§ 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale stabilește modul și timpul promulgării legilor și publicării deciziilor.

§ 2. De asemenea, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este cel care decide asupra păstrării secretului în legătură cu actele și treburile tratate, rămânând neschimbată obligația de a păstra secretul în cazurile prevăzute de dreptul comun.

§ 3. Actele legilor și deciziile vor fi trimise cât mai repede Pontifului Roman; anumite acte, sau chiar toate, vor fi comunicate celorlalți Patriarhi ai Bisericilor orientale, conform judecății aceluiași Sinod.

Can. 112 -

§ 1. Este de competența Patriarhului să promulge legile și să publice deciziile Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.

§ 2. Interpretarea autentică a legilor Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, până la viitorul Sinod, este de competența Patriarhului, după consultarea Sinodului permanent.

Can. 113 -

Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale își va alcătui propriile statute, care vor prevedea despre secretariatul Sinodului, despre comisiile pregătitoare, despre ordinea lucrărilor și de asemenea, despre alte mijloace care contribuie eficient la atingerea scopului.

Capitolul IV DESPRE CURIA PATRIARHALĂ

Can. 114 -

§ 1. Patriarhul trebuie să aibă, pe lângă Sediul său, o curie patriarhală, distinctă de curia eparhiei patriarhului, care constă în Sinodul permanent, Episcopii curiei patriarhale, tribunalul ordinar al Bisericii patriarhale, economul patriarhal, cancelarul patriarhal, comisia de probleme liturgice și de asemenea alte comisii care de drept se atașează curiei patriarhale.

§ 2. Persoanele din curia patriarhală pot fi alese de către Patriarh dintre clericii întregii Biserici, pe care o prezidează, după consultarea Episcopului lor eparhial sau a Superiorului major, dacă este vorba de membrii unui institut călugăresc sau a unei societăți de viață comunitară după model călugăresc.

§ 3. Pe cât posibil, în aceleași persoane, nu se vor cumula funcțiile celor două curii Patriarhale.

Can. 115 -

§ 1. Sinodul permanent este compus din Patriarh și din patru Episcopi desemnați pe o perioadă de cinci ani.

§ 2. Trei dintre acești Episcopi sunt aleși de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale; cel puțin doi trebuie să fie Episcopi eparhiali iar unul este numit de Patriarh.

§ 3. În același timp și în același mod vor fi desemnați, pe cât posibil, patru Episcopi care, în ordinea determinată de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, să-i înlocuiască alternativ pe membrii Sinodului permanent care sunt împiedicați.

Can. 116 -

§ 1. Patriarhului îi revine sarcina de a convoca și prezida Sinodul permanent.

§ 2. Dacă Patriarhul este împiedicat să participe la Sinodul permanent, sesiunile Sinodului vor fi prezidate de cel mai vechi Episcop în hirotonirea episcopală, dintre membrii Sinodului, după întregirea numărului de cinci, conform can. 115, § 3.

§ 3. Dacă Sinodul permanent trebuie să hotărască într-o problemă ce privește persoana unui Episcop, membru al aceluiași Sinod, sau eparhia sau funcția lui, acesta va fi audiat, iar în Sinod va fi înlocuit cu un alt Episcop, conform normei can. 115, § 3.

Can. 117 -

Prezidentul și toți ceilalți membri ai Sinodului permanent, care au participat la Sinod, trebuie să semneze actele Sinodului.

Can. 118 -

Voturile Sinodului permanent trebuie să fie secrete, dacă este vorba de persoane; în celelalte cazuri, însă, când cel puțin unul dintre membri o cere în mod expres.

Can. 119 -

Dacă o oarecare problemă, care este de competența Sinodului permanent, este de definit în timpul desfășurării Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, decizia acestei probleme este rezervată Sinodului permanent, exceptând cazul în care Patriarhul, cu consimțământul Sinodului permanent, judecă oportun să încredințeze decizia Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.

Can. 120 -

Sinodul permanent trebuie convocat la intervale stabilite, cel puțin de două ori pe an, și ori de câte ori Patriarhul consideră că acesta este oportun, și ori de câte ori este de rezolvat o problemă pentru care dreptul comun cere consimțământul sau sfatul aceluiași Sinod.

Can. 121 -

Dacă pentru o cauză gravă, după judecata Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, Sinodul permanent nu poate fi constituit, se va înștiința Scaunul Apostolic, iar Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va alege doi Episcopi, dintre care unul trebuie să fie Episcop eparhial, care împreună cu Patriarhul țin locul Sinodului permanent, pe durata cauzei.

Can. 122 -

§ 1. Pentru administrarea bunurilor Bisericii patriarhale, Patriarhul, cu consimțământul Sinodului permanent va numi economul patriarhal, distinct de economul eparhiei Patriarhului, care să fie un credincios creștin expert în treburile economice și care să se distingă prin onestitate, exclus fiind, pentru validitate, cel care este înrudit cu Patriarhul prin consangvinitate sau afinitate până la gradul patru inclusiv.

§ 2. Economul patriarhal este numit pe o perioadă determinată de dreptul particular; pe durata sarcinii, Patriarhul nu îl poate înlătura decât cu consimțământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau, dacă prezintă pericol pentru moravuri, cu al Sinodului permanent.

§ 3. Economul patriarhal trebuie să dea anual în scris socoteală Sinodului permanent despre administrarea anului care a trecut, precum și despre previziunile intrărilor și a ieșirilor pentru anul ce a început; va da dea seamă despre administrație și ori de câte ori o cere Sinodul permanent.

§ 4. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale poate cere socoteală economului patriarhal despre administrație precum și despre previziunile intrărilor și ieșirilor, și să le supună examinării proprii.

Can. 123 -

§ 1. În curia patriarhală va fi numit de către Patriarh un preot sau un diacon în afara oricărei suspiciuni, care să prezideze ca și cancelar patriarhal cancelaria patriarhală și arhiva curiei patriarhale; dacă este cazul, va fi ajutat de un viceregent, numit de către Patriarh.

§ 2. Pe lângă cancelar și viceregent, care prin funcția lor sunt notari, Patriarhul poate numi și alți notari pentru întreaga Biserică pe care o prezidează, tuturor li se aplică cann. 253 și 254; pe acești notari îi poate înlătura din funcție în mod liber.

§ 3. În ceea ce privește arhiva curiei patriarhale, se vor respecta cann. 256-260.

Can. 124 -

Comisia liturgică, pe care fiecare Biserică patriarhală trebuie să o aibă, și toate celelalte comisii prescrise pentru Bisericile

sui iuris , sunt înființate de către Patriarh și sunt constituite din persoane numite de către Patriarh; acestea sunt reglementate de norme stabilite de el, dacă dreptul nu dispune altfel.

Can. 125 -

Cheltuielile curiei patriarhale vor fi achitate din bunurile pe care Patriarhul le poate folosi pentru acest scop; dacă acestea nu sunt suficiente, fiecare eparhie în parte va contribui la achitarea cheltuielilor, în măsura fixată de Sinodul Episcopilor Bisericii Patriarhale.

Capitolul V

DESPRE SCAUNUL PATRIARHAL VACANT SAU ÎMPIEDICAT

Can. 126 -

§ 1. Scaunul patriarhal devine vacant prin moartea sau renunțarea Patriarhului.

§ 2. Acceptarea renunțării Patriarhului este de competența Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, după consultarea Pontifului Roman, exceptând cazul în care Patriarhul nu a fost audiat direct de către Pontiful Roman.

Can. 127 -

Când Scaunul patriarhal este vacant, dacă dreptul particular nu stabilește altfel, Administratorul Bisericii patriarhale este Episcopul cel mai în vârstă în hirotonirea episcopală, dintre Episcopii curiei patriarhale sau, dacă aceștia lipsesc, dintre Episcopii care sunt membri ai Sinodului permanent.

Can. 128 -

Administratorul Bisericii patriarhale este cel care:

1° anunță imediat Pontiful Roman precum și toți Episcopii Bisericii patriarhale despre vacanța Scaunului patriarhal;

2° urmărește cu grijă sau caută ca și alții să îndeplinească normele speciale pe care le prescrie dreptul comun sau particular, sau dispoziția Pontifului Roman, dacă este dată, după diversele împrejurări în care a avut loc vacanța Scaunului patriarhal;

3° convoacă Episcopii la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale pentru alegerea Patriarhului și dispune toate celelalte lucruri necesare pentru același Sinod.

Can. 129 -

Administratorul Bisericii patriarhale, în eparhia Patriarhului, în mănăstirile stavropighii și în locurile unde nu este înființată nici eparhie nici exarhat, are aceleași drepturi și obligații ca și Administratorul unei eparhii vacante.

Can. 130 -

§ 1. Administratorului Bisericii patriarhale îi revine puterea ordinară a Patriarhului, excluzând toate cele ce nu se pot face decât cu consimțământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.

§ 2. Administratorul Bisericii patriarhale nu îi poate îndepărta din funcție pe Protosincelul sau pe Sincelii eparhiei Patriarhului, nici nu poate inova ceva în timpul vacanței Scaunului patriarhal.

§ 3. Cu toate că este lipsit de prerogativele Patriarhului, Administratorul Bisericii patriarhale îi precede pe toți Episcopii aceleiași Biserici, însă nu în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale la alegerea Patriarhului.

Can. 131 -

Administratorul Bisericii patriarhale trebuie să dea socoteală noului Patriarh, cât mai repede, despre administrația sa.

Can. 132 -

§ 1. Dacă Scaunul patriarhal este atât de împiedicat de o cauză oarecare încât Patriarhul nu poate comunica nici prin scrisori cu Episcopii eparhiali ai Bisericii pe care o prezidează, conducerea Bisericii patriarhale îi revine, conform normei can. 130, Episcopului eparhial mai în vârstă în hirotonirea episcopală în interiorul limitelor teritoriului aceleiași Biserici, dacă el însuși nu este împiedicat, exceptând cazul în care Patriarhul a desemnat alt Episcop sau, în caz de necesitate extremă, chiar un preot.

§ 2. Dacă Patriarhul este atât de împiedicat încât nu poate comunica nici măcar prin scrisori cu credincioșii creștini ai propriei eparhii, conducerea aceleiași eparhii îi revine Protosincelului; dacă și acesta este împiedicat, conducerea îi revine celui pe care Patriarhul l-a desemnat sau celui care conduce între timp Biserica patriarhală.

§ 3. Cel care între timp preia conducerea, va înștiința cât mai repede Pontiful Roman despre Scaunul patriarhal împiedicat și despre preluarea conducerii.

Capitolul VI

DESPRE MITROPOLIȚII BISERICII PATRIARHALE

Can. 133 -

§ 1. Mitropolitul, care prezidează o provincie în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, în eparhiile acestei provincii, în afară de ceea ce dreptul comun îi atribuie, este cel care:

1° hirotonește și înscăunează Episcopii provinciei, în timpul determinat de drept, rămânând neschimbat can. 86, § 1, n. 2;

2° convoacă Sinodul mitropolitan la timpul stabilit de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, pregătește în mod corespunzător chestiunile de tratat în acesta, prezidează Sinodul, îl transferă, îl prelungește, îl suspendă și îl dizolvă;

3° înființează tribunalul mitropolitan;

4° veghează ca disciplina bisericească și credința să fie respectate cu grijă; 5° face vizita canonică, dacă Episcopul eparhial nu a făcut-o;

6° numește și confirmă pe cel care a fost propus sau ales în mod legitim într-o funcție, dacă Episcopul eparhial a omis să o facă în timpul stabilit de drept, fără să fi avut un motiv just; de asemenea numește economul eparhial, dacă Episcopul eparhial, admonestat fiind, neglijează numirea;

§ 2. Mitropolitul reprezintă persoana aceleiași provincii în toate treburile juridice.

Can. 134 -

§ 1. Demnitatea Mitropolitului este întotdeauna legată de un sediu eparhial determinat.

§ 2. Mitropolitul, în propria eparhie, are aceleași drepturi și obligații pe care Episcopul eparhial le are în eparhia sa.

Can. 135 -

Mitropolitul va fi pomenit de către toți Episcopii și de către ceilalți clerici în Divina Liturghie și în laudele divine, conform prescrierilor cărților liturgice.

Can. 136 -

Mitropolitul, care prezidează provincia, precede oriunde pe Mitropolitul titular.

Can. 137 -

Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va determina clar drepturile și obligațiile Mitropoliților și ale Sinoadelor mitropolitane, conform obiceiurilor legitime ale propriei Biserici patriarhale și după circumstanțele timpurilor și locurilor.

Can. 138 -

Drepturile și obligațiile Mitropolitului, constituit în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, sunt cele prescrise de can. 133, § 1, nn. 2-6 și § 2, precum și de cann. 135, 136, 160 și 1084, § 3; în ceea ce privește celelalte drepturi și obligații, Mitropolitul va respecta normele speciale propuse de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale și aprobate de Scaunul Apostolic sau stabilite de către același Scaun.

Can. 139 -

Episcopul eparhial care își exercită puterea în afara limitelor teritoriului propriei Biserici patriarhale și care nu aparține nici unei provincii, își va desemna un Mitropolit, după consultarea Patriarhului și cu aprobarea Scaunului Apostolic; acestui Mitropolit îi revin drepturile și obligațiile prevăzute de can. 133, § 1, nn. 3-6.

Capitolul VII

DESPRE ADUNAREA PATRIARHALĂ

Can. 140 -

Adunarea Patriarhală este o grupare consultativă a întregii Biserici pe care o prezidează Patriarhul și care prestează, prin opera sa, ajutor Patriarhului și Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale în rezolvarea problemelor mai importante, mai ales în ceea ce privește formele și metodele apostolatului, dar și disciplina bisericească, potrivindu-le circumstanțelor timpului prezent și binelui comun propriei Biserici, ținând cont și de binele comun al întregului teritoriu unde există mai multe Biserici

sui iuris.

Can. 141 -

Adunarea patriarhală trebuie convocată cel puțin o dată la cinci ani, cu consimțământul Sinodului permanent sau al Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, de câte ori Patriarhul consideră că e util.

Can. 142 -

§ 1. Patriarhul este cel care convoacă adunarea patriarhală, o prezidează, o transferă, o prelungește, o suspendă și o dizolvă; însuși Patriarhul numește vicepreședintele care, în absența Patriarhului, prezidează adunarea.

§ 2. Când Scaunul patriarhal devine vacant, adunarea patriarhală se suspendă prin dreptul însuși, până când noul Patriarh va hotărî referitor la aceasta.

Can. 143 -

§ 1. La adunarea patriarhală sunt convocați:

1° Episcopii eparhiali și ceilalți Ierarhi ai locului; 2° Episcopii titulari;

3° Președinții confederațiilor monahale, Superiorii generali ai institutelor de viață consacrată precum și Superiorii mănăstirilor

sui iuris ;

4° rectorii universităților de studii catolice și ai universităților de studii bisericești și de asemenea decanii facultăților de teologie și de drept canonic, care își au sediul în interiorul limitelor teritoriului Bisericii a cărei adunare se ține;

5° rectorii seminarelor majore;

6° din fiecare eparhie, cel puțin unul dintre preoți, mai ales parohi, înscriși în aceeași eparhie, unul dintre călugări sau dintre membrii societăților de viață comunitară după model călugăresc, precum și doi laici, exceptând cazul în care statutele prevăd un număr mai mare; toți aceștia sunt desemnați în modul stabilit de Episcopul eparhial, și dacă este vorba de membrii unui institut

călugăresc sau a unei societăți de viață comunitară după model călugăresc, cu consimțământul Superiorului competent.

§ 2. Toți cei care sunt convocați la adunarea patriarhală trebuie să participe la aceasta, exceptând cazul în care au un impediment just, pe care trebuie să-l facă cunoscut Patriarhului; Episcopii eparhiali, însă, pot trimite în locul lor un procurator.

§ 3. La adunarea patriarhală pot fi invitate persoane ce aparțin unei alte Biserici

sui iuris , și să participe la aceasta, conform normei statutelor.

§ 4. La adunarea patriarhală pot fi invitați câțiva observatori ai Bisericilor sau Comunităților acatolice.

Can. 144 -

§ 1. Rămânând neschimbat dreptul oricărui credincios creștin de a indica chestiuni Ierarhilor, numai Patriarhul sau Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale determină argumentele de tratat în adunarea patriarhală.

§ 2. Patriarhul este cel care, prin comisii oportune și consultări prealabile, se îngrijește ca toate chestiunile să fie pregătite corespunzător și să fie trimise din timp membrilor adunării.

Can. 145 -

Adunarea patriarhală va avea propriile statute aprobate de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, care să conțină normele necesare pentru atingerea scopului adunării.

Capitolul VIII

DESPRE TERITORIUL BISERICII PATRIARHALE

ȘI DESPRE PUTEREA PATRIARHULUI ȘI A SINOADELOR ÎN AFARA ACESTUI TERITORIU

Can. 146 -

§ 1. Teritoriul Bisericii pe care o prezidează Patriarhul se extinde la acele regiuni în care se respectă ritul propriu al aceleiași Biserici și în care Patriarhul a dobândit dreptul legitim de a înființa provincii, eparhii și exarhate.

§ 2. Dacă apar dubii în privința limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, sau dacă este vorba despre schimbarea lor, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este cel care cercetează acest caz, după audierea autorității administrative superioare a fiecărei Biserici

sui iuris

interesată; după ce cazul a fost discutat în același Sinod, va depune o petiție bine alcătuită Pontifului Roman despre rezolvarea dubiului sau despre schimbarea limitelor; numai acestuia îi revine dreptul de a pune capăt dubiului în mod autentic sau de a emite decret privind schimbarea limitelor.

Can. 147 -

În limitele teritoriului Bisericii patriarhale puterea Patriarhului și a Sinoadelor este exercitată nu numai asupra tuturor credincioșilor creștini înscriși în aceeași Biserică, ci și asupra tuturor celorlalți care nu au un Ierarh al locului al propriei Biserici

sui iuris

constituit în același teritoriu; aceștia, deși rămân înscriși propriei lor Biserici, sunt încredințați Ierarhului locului aceleiași Biserici patriarhale, rămânând neschimbat can. 916, § 5.

Can. 148 -

§ 1. Patriarhul are dreptul și îndatorirea de a obține informațiile necesare referitoare la credincioșii creștini care locuiesc în afara limitelor teritoriului Bisericii pe care o prezidează, chiar printr-un Vizitator trimis de el, cu consensul Scaunului Apostolic.

§ 2. Vizitatorul, înainte de începerea sarcinii sale, se va prezenta Episcopului eparhial al acestor credincioși creștini și îi va arăta scrisoarea de numire.

§ 3. Făcută fiind vizita, Vizitatorul va trimite un raport Patriarhului, care, după ce a discutat despre aceasta în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, poate propune Scaunului Apostolic mijloacele potrivite, ca pretutindeni să fie prevăzute tutelarea și incrementarea binelui spiritual al credincioșilor creștini ai Bisericii pe care o prezidează, chiar și prin înființarea de parohii, exarhate sau eparhii proprii.

Can. 149 -

Pentru a îndeplini funcția de Episcop eparhial, de Episcop coadjutor, sau de Episcop auxiliar în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale alege, conform normei canoanelor referitoare la alegerea Episcopilor, câțiva candidați, cel puțin trei, și îi propune spre numire Pontifului Roman, prin intermediul Patriarhului; toți cei care în oarecare mod au cunoscut rezultatul alegerii vor păstra secretul, chiar și față de candidați.

Can. 150 -

§ 1. Episcopii constituiți în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale au toate drepturile și obligațiile sinodale ale celorlalți Episcopi ai aceleiași Biserici, rămânând neschimbat can. 102, § 2.

§ 2. Legile emise de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale și promulgate de Patriarh, dacă sunt legi liturgice, sunt în vigoare pretutindeni; dacă însă sunt legi disciplinare, sau dacă este vorba despre celelalte decizii ale Sinodului, au putere juridică în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale.

§ 3. Episcopii eparhiali, constituiți în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, vor atribui valoare juridică legilor disciplinare și tuturor celorlalte decizii sinodale care nu depășesc competența lor, în propriile eparhii; dacă însă aceste legi sau decizii au fost aprobate de către Scaunul Apostolic, atunci ele au valoare juridică pretutindeni.

Capitolul I

DESPRE BISERICILE MITROPOLITANE SUI IURIS

Can. 155 -

§ 1. Mitropolitul unui sediu determinat, numit de Pontiful Roman și ajutat conform normei dreptului de un Consiliu al Ierarhilor, prezidează Biserica mitropolitană

sui iuris .

§ 2. Este de competența exclusivă a autorității supreme a Bisericii să înființeze Biserici mitropolitane

sui iuris , să le mute, să le desființeze și să le circumscrie teritoriul în limite determinate.

Can. 156 -

§ 1. În decurs de trei luni de la hirotonirea episcopală sau, dacă a fost deja hirotonit Episcop, de la înscăunare, Mitropolitul este obligat să ceară Pontifului Roman paliul, care este semnul puterii sale mitropolitane și al comuniunii depline a Bisericii mitropolitane

sui iuris

cu Pontiful Roman.

§ 2. Înainte de punerea paliului, Mitropolitul nu poate convoca Consiliul Ierarhilor și nici hirotoni Episcopi.

Can. 157 -

§ 1. Puterea care îi revine Mitropolitului, conform normei dreptului, asupra Episcopilor și a celorlalți credincioși creștini ai Bisericii mitropolitane pe care o prezidează, este ordinară și proprie, însă atât de personală încât el nu poate constitui un Vicar pentru întreaga Biserică mitropolitană

sui iuris , sau să-și delege cuiva puterea pentru totalitatea cazurilor.

§ 2. Puterea Mitropolitului și a Consiliului Ierarhilor este exercitată în mod valid numai în interiorul limitelor teritoriului Bisericii mitropolitane

sui iuris .

§ 3. În toate treburile juridice ale Bisericii mitropolitane

sui iuris , Mitropolitul o reprezintă în persoană.

Can. 158 -

§ 1. Sediul Bisericii mitropolitane

sui iuris

este în orașul principal de la care își ia titlul Mitropolitul, care prezidează aceeași Biserică.

§ 2. Mitropolitul are în eparhia încredințată lui aceleași drepturi și obligații ca Episcopul eparhial în eparhia sa.

Can. 159 -

Mitropolitul, în Biserica mitropolitană

sui iuris

pe care o prezidează, pe lângă ceea ce îi este atribuit de dreptul comun sau de dreptul particular stabilit de Pontiful Roman, este competent:

1° să hirotonească și să înscăuneze Episcopii aceleiași Biserici la timpul determinat de drept; 2° să convoace Consiliul Ierarhilor conform normei dreptului, să stabilească în mod oportun

chestiunile de tratat în cadrul acestuia, să-l prezideze și, în plus, să-l transfere, să-l prelungească, să-l suspende și să-l dizolve;

3° să înființeze tribunalul mitropolitan;

4° să vegheze astfel încât credința și disciplina bisericească să fie respectate cu grijă; 5° să îndeplinească vizita canonică în eparhii, dacă Episcopul eparhial a neglijat-o; 6° să numească Administratorul eparhiei în cazul prevăzut de can. 221, n. 4;

7° să-l numească sau să-l confirme pe cel care a fost propus sau ales în mod legitim pentru o funcție, dacă Episcopul eparhial, fără să fi fost reținut de un impediment just, a omis să facă acest lucru în timpul stabilit de drept; de asemenea, să numească economul eparhial, dacă Episcopul eparhial, după ce a fost admonestat, a neglijat numirea;

8° să comunice actele Pontifului Roman Episcopilor eparhiali și altora, cărora li se cuvine, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic s-a îngrijit direct; de asemenea să se îngrijească de executarea fidelă a prescrierilor cuprinse în aceste acte.

Can. 160 -

În treburile extraordinare sau care comportă o dificultate deosebită, Episcopii eparhiali nu vor omite să-l audieze pe Mitropolit, iar Mitropolitul pe Episcopii eparhiali.

Can. 161 -

Mitropolitul va fi pomenit în Divina Liturghie și în laudele divine, după Pontiful Roman, de către toți Episcopii și ceilalți clerici, conform prescrierilor cărților liturgice.

Can. 162 -

Mitropolitul trebuie să-l pomenească pe Pontiful Roman, în semn de comuniune deplină cu el, în Divina Liturghie și în laudele divine, conform prescrierilor cărților liturgice și să aibă grijă ca acest lucru să fie făcut cu fidelitate de către toți Episcopii și ceilalți clerici ai Bisericii mitropolitane pe care o prezidează.

Can. 163 -

Mitropolitul va avea obiceiul de a frecventa Pontiful Roman; însă vizita pe care trebuie să o facă la fiecare cinci ani, conform normei can. 208, § 2, să fie făcută, pe cât posibil, împreună cu toți Episcopii Bisericii mitropolitane pe care o prezidează.

Can. 164 -

§ 1. La Consiliul Ierarhilor trebuie convocați toți și numai Episcopii hirotoniți ai aceleiași Biserici mitropolitane

sui iuris

oriunde ar fi constituiți, cu excepția celor menționați în can. 953, § 1, sau a celor care sunt pedepsiți cu pedepse canonice, menționați în cann. 1433 și 1434; Episcopii altei Biserici

sui iuris

pot fi invitați numai ca oaspeți, dacă cea mai mare parte a membrilor Consiliului Ierarhilor hotărăsc astfel.

§ 2. În Consiliul Ierarhilor au vot deliberativ Episcopii eparhiali și Episcopii coadjutori; în schimb, ceilalți Episcopi ai Bisericii mitropolitane

sui iuris

pot avea acest vot dacă acest lucru este stabilit în mod expres în dreptul particular.

Can. 165 -

§ 1. Toți Episcopii convocați în mod legitim la Consiliul Ierarhilor au obligația gravă de a participa la același Consiliu, cu excepția celor care au renunțat deja la funcția lor.

§ 2. Dacă vreun Episcop este reținut de un impediment just, va prezenta în scris motivele sale Consiliului Ierarhilor; despre legitimitatea impedimentului vor decide Episcopii care au vot deliberativ și care sunt prezenți la locul stabilit la începutul sesiunilor Consiliului.

§ 3. Nici un membru al Consiliului Ierarhilor nu poate trimite în locul său un procurator și nimeni nu poate avea mai multe voturi.

§ 4. Odată început Consiliul Ierarhilor, nici unuia dintre cei care trebuie să fie prezenți nu îi este permis să-l părăsească, decât pentru o cauză justă, aprobată de președintele Consiliului.

Can. 166 -

§ 1. Fiecare sesiune a Consiliului Ierarhilor este canonică și, în plus, fiecare scrutin în parte este valid dacă este prezentă majoritatea Episcopilor care au obligația de a participa la Consiliul Ierarhilor, exceptând cazul în care dreptul particular cere o prezență mai mare.

§ 2. Consiliul Ierarhilor decide asupra chestiunilor cu majoritatea absolută a voturilor dintre cei care au vot deliberativ și sunt prezenți.

Can. 167 -

§ 1. Rămânând neschimbate canoanele în care este vorba în mod expres de puterea Consiliului Ierarhilor de a da legi și norme, acest Consiliu poate să le dea și în cazurile în care dreptul comun trimite chestiunea la dreptul particular al unei Biserici

sui iuris .

§ 2. Mitropolitul va înștiința cât mai repede Scaunul Apostolic despre legile și normele date de Consiliul Ierarhilor; legile și normele nu pot fi promulgate valid înainte ca Mitropolitul să fi primit o notificare scrisă de la Scaunul Apostolic care să ateste primirea actelor Consiliului; Mitropolitul va înștiința Scaunul Apostolic și în ce privește celelalte săvârșite în Consiliul Ierarhilor.

§ 3. Mitropolitul este cel care se îngrijește de promulgarea legilor și de publicarea deciziilor Consiliului Ierarhilor.

§ 4. Rămânând neschimbate canoanele în care este vorba în mod expres de actele administrative ale Mitropolitului care prezidează o Biserică mitropolitană

sui iuris , este de datoria sa să împlinească și acele acte administrative care sunt încredințate de dreptul comun autorității administrative superioare a Bisericii

sui iuris , însă totuși cu consimțământul Consiliului Ierarhilor.

Can. 168 -

În ceea ce privește numirea Mitropolitului și a Episcopilor, Consiliul Ierarhilor va alcătui pentru fiecare caz o listă cu cel puțin trei candidați, cei mai potriviți,și o va trimite Scaunului Apos-tolic, respectând secretul și față de candidați; pentru a alcătui această listă, membrii Consiliului Ierarhilor, dacă consideră oportun acest lucru, pot cere părerea unor preoți sau altor credincioși creștini care se disting prin înțelepciune, cu privire la necesitățile Bisericii și la însușirile speciale ale candidatului la episcopat.

Can. 169 -

Consiliul Ierarhilor se va îngriji să ia măsuri în privința necesităților pastorale ale credincioșilor creștini și poate stabili, în ce privește aceste chestiuni, ceea ce consideră oportun pentru promovarea dezvoltării credinței, pentru favorizarea activității pastorale comune, pentru reglementarea obiceiurilor, pentru respectarea ritului propriu precum și a disciplinei bisericești comune.

Can. 170 -

Consiliul Ierarhilor se va ține cel puțin o dată pe an și de fiecare dată când este cerut de împrejurări speciale, sau când sunt de rezolvat chestiuni rezervate prin dreptul comun acestui Consiliu sau când, pentru a le duce la îndeplinire, se cere consimțământul aceluiași Consiliu.

Can. 171 -

Consiliul Ierarhilor își va alcătui statutele ce vor fi transmise Scaunului Apostolic, în care se va prevedea despre secretariatul Consiliului, despre comisiile pregătitoare, despre ordinea procedurală precum și despre alte mijloace care permit o urmărire mai eficientă a scopului.

Can. 172 -

În Biserica mitropolitană

sui iuris , adunarea, conform normei cann. 140-145, va fi convocată cel puțin o dată la cinci ani; ceea ce acolo se spune despre Patriarh, este de competența Mitropolitului.

Can. 173 -

§ 1. Când este vacant Scaunul mitropolitan în Bisericile mitropolitane

sui iuris :

1° Administratorul Bisericii mitropolitane

sui iuris

este Episcopul eparhial al aceleiași Biserici, cel mai în vârstă în hirotonirea episcopală; acesta îl va înștiința cât mai repede pe Pontiful Roman despre vacanța Scaunului mitropolitan;

2° puterea ordinară a Mitropolitului trece la Administratorul Bisericii mitropolitane

sui iuris , excluse fiind toate cele ce nu pot fi îndeplinite decât cu consimțământul Consiliului Ierarhilor;

3° în timp ce Scaunul mitropolitan este vacant nu se va face nici o inovație.

§ 2. Atunci când în aceste Biserici un Scaun mitropolitan este împiedicat, se va respecta ceea ce s-a stabilit cu privire la Scaunul patriarhal împiedicat în can. 132, § 1; ceea ce acolo este spus despre Patriarh, este de competența Mitropolitului.

§ 3. Cu privire la scaunul vacant sau împiedicat al eparhiei Mitropolitului, se vor respecta cann. 221-233.

Capitolul II

DESPRE CELELALTE BISERICI SUI IURIS

Can. 174 -

Biserica

sui iuris

care nu este nici patriarhală, nici arhiepiscopală majoră, nici mitropolitană, este încredințată Ierarhului care o prezidează conform normei dreptului comun și a dreptului particular stabilit de Pontiful Roman.

Can. 175 -

Aceste Biserici depind imediat de Scaunul Apostolic; însă drepturile și obligațiile prevăzute în can. 159, nn. 3-8, le exercită Ierarhul delegat de Scaunul Apostolic.

Can. 176 -

Dacă dreptul comun trimite ceva la dreptul particular sau la autoritatea administrativă superioară a Bisericii

sui iuris , autoritatea competentă în aceste Biserici este Ierarhul care o prezidează conform normei dreptului, cu consimțământul Scaunului Apostolic, exceptând cazul în care este stabilit în mod expres altfel.

Capitolul I DESPRE EPISCOPI

Can. 177 -

§ 1. (= 369) Eparhia este o parte din poporul lui Dumnezeu, încredințată grijii pastorale a Episcopului, în cooperare cu preoții săi, astfel încât, atașată de Păstorul său și unită de el în Sfântul Spirit, prin Evanghelie și Euharistie, să constituie o Biserică particulară, în care este cu adevărat prezentă și lucrează Biserica lui Hristos, una, sfântă, catolică și apostolică.

§ 2. La întemeierea, schimbarea și suprimarea eparhiilor, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se va respecta can. 85, § 1; în celelalte cazuri, întemeierea, schimbarea și suprimarea eparhiilor este doar de competența Scaunului Apostolic.

Can. 178 -

(cf 381) Episcopul eparhial, adică cel căruia îi este încredințată eparhia spre păstorire în nume propriu, o guvernează ca vicar și trimis al lui Hristos; puterea pe care o exercită acesta personal în numele lui Hristos, este proprie, ordinară și imediată, chiar dacă în ultimă instanță exercitarea aceleiași puteri este guvernată de autoritatea supremă a Bisericii și poate fi circumscrisă în anumite limite, pentru utilitatea Bisericii sau a credincioșilor creștini.

Can. 179 -

(cf 376) Episcopii cărora nu le-a fost încredințată o eparhie de guvernat, în nume propriu, orice altă funcție exercită sau au exercitat în Biserică, se numesc Episcopi titulari.