Decizia nr. 489/2009

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent-șef delegat

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63^1 din Codul penal, excepție ridicată de Robert Tanko în Dosarul nr. 5.134/337/2008 al Judecătoriei Zalău.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

La dosar, doamna avocat Mariana Ștefan din cadrul Baroului București, în calitate de reprezentant al autorul excepției, cu delegație la dosar, a depus o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, deoarece trebuie să se prezinte la alte instanțe din București, fiind angajată și în alte cauze.

Cu privire la cererea formulată, reprezentantul Ministerului Public lasă la aprecierea Curții Constituționale decizia ce urmează a fi luată.

Curtea, deliberând asupra cererii formulate, în temeiul

art. 14 din Legea nr. 47/1992

și al art. 156 din Codul de procedură civilă, dispune respingerea cererii de acordare a unui nou termen de judecată.

Cauza se află în stare de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca nefondată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5.134/337/2008, Judecătoria Zalău a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 63^1 din Codul penal, excepție ridicată de Robert Tanko în dosarul de mai sus, având ca obiect soluționarea unei cereri de înlocuire a pedepsei amenzii penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 22 referitoare la Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 23 alin. (1) și (12) referitoare la inviolabilitatea libertății persoanei și la aplicarea pedepselor numai în condițiile legii, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 53 referitoare la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și ale art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la Dreptul la libertate și siguranță, ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la convenție referitoare la Interzicerea privării de libertate pentru datorii și ale art. 4 din Protocolul nr. 7 adițional la aceeași convenție referitoare la Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori. Astfel, articolul criticat nu îndeplinește cerințele de claritate și previzibilitate, deoarece nu sunt stabilitate criteriile în funcție de care se analizează reaua-credință. De asemenea, încarcerarea unui persoane condamnate la pedeapsa amenzii penale pe motiv că nu execută sancțiunea nu se regăsește între cazurile limitativ enumerate în art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care justifică lipsirea de libertate a unei persoane.

Individualizarea judiciară a pedepselor nu se poate face ulterior soluționării raportului conflictual penal cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale. A accepta o astfel de posibilitate echivalează cu încălcarea principiului non bis în idem.

Nu în ultimul rând, interzicerea privării de libertate pentru imposibilitatea de a executa o obligație contractuală trebuie, în opinia autorului, extinsă și în cadrul obligațiilor de plată ce rezultă dintr-un raport juridic de drept penal.

Judecătoria Zalău opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și are ca scop doar tergiversarea soluționării cauzei.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 63^1 din Codul penal, cu denumirea marginală Înlocuirea pedepsei amenzii, care au următorul conținut: "Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate reglementează cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită și ținând seama de partea din amendă care a fost achitată. Or, felurile și întinderea pedepselor principale ce pot fi aplicate în materie penală sunt, în virtutea art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, o creație a legiuitorului și este firesc ca acesta să determine nu numai condițiile și sfera de incidență, ci și limitele acestora, care presupune, între altele, și posibilitatea înlocuirii.

Autoritatea de lucru judecat în materie penală legitimează aspectele referitoare la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Așa fiind, prin posibilitatea înlocuirii unei modalități de executare nu se aduce atingere principiului non bis în idem, legiuitorul fiind liber să întreprindă măsurile necesare care, pe de o parte, să justifice o individualizare a pedepsei mai eficientă și, pe de altă parte, să combată sustragerea unei persoane vinovate de la tragerea la răspunderea penală.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia încarcerarea unei persoane condamnate la pedeapsa amenzii penale pe motiv că nu execută sancțiunea ar contraveni dreptului la libertate și siguranță consacrat de art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care permite numai în cadrul listei exhaustive privarea de libertate licită, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece, dimpotrivă, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. a) din actul internațional invocat, este permisă privarea licită care are ca bază o condamnare pronunțată de un tribunal competent. De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Bamber împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 14 decembrie 1988) s-a statuat că încarcerarea dispusă ca urmare a revocării eliberării condiționate, care se întemeiază pe condamnarea inițială, este justificată o dată pentru totdeauna de această condamnare, constituind, în consecință, o deținere legală în limitele art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție.

Așa fiind, înlocuirea pedepsei amenzii penale dispusă printr-o hotărâre judecătorească satisface pe deplin exigențele convenționale invocate, existând astfel o adevărată legătură de cauzalitate între privarea de libertate și condamnare.

De asemenea, pentru ca dreptul scris să fie suficient de precis trebuie ca să permită individului, prin parcurgerea la nevoie, la o consultanță de specialitate, să prevadă, în mod rezonabil, prin raportare la circumstanțele cauzei, consecințele nefavorabile ale unei acțiuni determinate. Altfel spus, este imperios necesar ca urmările unui anumit comportament social al persoanei să rezulte cu certitudine din înseși dispozițiile legii naționale. Or, sustragerea cu rea-credință de la executarea amenzii penale dispuse printr-o hotărâre judecătorească de condamnare nu comportă niciun fel de ambiguități care să genereze neclaritate ori imprevizibilitate.

În sfârșit, în ce ceea privește propunerea autorului excepției de a se extinde interzicerea privării de libertate pentru datorii și în cadrul obligațiilor de plată ce rezultă dintr-un raport juridic de drept penal, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită pentru simplul motiv că interdicția consacrată de art. 1 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale vizează in terminis doar imposibilitatea executării unei obligații contractuale ca o excepție ce limitează domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. b) teza a doua referitoare la privarea de libertate ordonată în vederea garantării executării unei obligații impuse de lege, cum ar fi, de pildă, ordonarea unei detenții pentru omiterea plății unei amenzi penale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 63^1 din Codul penal, excepție ridicată de Robert Tanko în Dosarul nr. 5.134/337/2008 al Judecătoriei Zalău.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 aprilie 2009.