Decizia nr. 268/1997

-------------

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Constantin Burada - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, constata următoarele:

Prin încheierea din 18 februarie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 83/1996, Curtea Militară de Apel București a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 305 alin. 2, art. 146 și ale art. 148 din Codul de procedură penală, invocată de apelantul-inculpat Calin Vasile.

Prin excepție se susține, în esenta, ca art. 305 alin. 2 din Codul de procedură penală contravine art. 123 alin. (2) din Constituție, deoarece determina dependenta desfășurării procesului penal de opinia președintelui completului de judecată. Referitor la art. 146 și 148 din același cod, se apreciază ca prevederile lor încalcă art. 23 și 123 din Constituție, întrucât atribuie procurorului o dubla calitate: aceea de organ judiciar, care efectuează, supraveghează sau îndrumă ancheta și întocmește actul de trimitere în judecata, iar, pe de altă parte, aceea de magistrat, care dispune arestarea preventivă.

Exprimandu-și opinia în legătură cu excepția, instanța considera ca dispozițiile art. 305 alin. 2, art. 146 și ale art. 148 din Codul de procedură penală sunt constituționale, deoarece nu încalcă prevederile art. 23 și 123 din legea fundamentală, invocate de apelantul-inculpat în susținerea excepției.

CURTEA,

având în vedere încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția, fiind legal sesizată.

În legătură cu criticile aduse art. 305 alin. 2 din Codul de procedură penală se constată că textul acestuia conține norme de procedura care nu intră în conflict nici cu art. 23, nici cu art. 123 din Constituție, asa cum se susține prin excepție. Dispoziția legală în discuție este următoarea: "Încheierea se întocmește de grefier în 24 de ore de la terminarea ședinței și se semnează de președintele completului de judecată și de grefier".

Rezultă deci ca încheierea de ședința nu face decât sa consemneze fapte concrete petrecute în ședința de judecată, care nu au, în nici un fel, caracterul unei judecati propriu-zise pentru a necesita semnarea acesteia de către toți membrii completului.

Prin urmare, nu se poate susține ca se încalcă principiul independentei judecătorilor, consacrat de art. 123 alin. (2) din Constituție, deoarece aplicabilitatea acestuia își găsește consacrarea cu prilejul pronunțării hotărârii sau a deciziei date de instanța de judecată.

Dacă totuși încheierea de ședința nu ar fi corect redactată, în sensul că ar cuprinde date incomplete sau inexacte, partea interesată o poate ataca pe căile procedurale legale, art. 361 și art. 385^1 din Codul de procedură penală prevăzând ca încheierile pot fi atacate o dată cu sentinta sau decizia considerată ca nelegală sau netemeinica, pe calea apelului, respectiv a recursului.

În consecința, se retine ca textul art. 305 alin. 2 din Codul de procedură penală nu aduce atingere textelor constituționale invocate de autorul excepției.

Cat privește art. 146 și 148 din Codul de procedură penală, se constată că ceea ce critica în fapt apelantul-inculpat nu sunt atât prevederile legale respective, ci eventualitatea sau chiar posibilitatea ca emiterea mandatului de arestare să se facă de către procuror în condiții de subiectivism, el fiind acela care efectuează ancheta și, pe de altă parte, dispune arestarea învinuitului.

Apelantul-inculpat omite însă un fapt esențial, și anume acela ca arestarea are loc tocmai datorită unor necesitați de ordin procesual, enumerate limitativ de art. 148, în considerarea precizarii conținute în art. 143 din Codul de procedură penală, potrivit căreia măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală în cazul când sunt probe sau indicii temeinice ca s-a săvârșit o faptă penală. Conceptul de "indicii temeinice" semnifica faptul ca din datele existente s-ar putea presupune ca persoana în cauza a săvârșit cu adevărat fapta.

În susținerea excepției se invoca, dar numai parțial, art. 23 din Constituție, făcându-se abstractie de conținutul alin. (4) al acestui articol, potrivit căruia, dacă mandatul a fost emis cu încălcarea legii, arestatul se poate plange judecătorului, care se va pronunța printr-o hotărâre motivată. Asadar legea fundamentală conține o garanție procesuala de o deosebită însemnătate, destinată a preveni arestarile abuzive, deoarece, în final, controlul legalității acestei măsuri este de competența instanței de judecată. Mai mult decât atât, art. 23 alin. (6) și (7) din Constituție prevede că eliberarea arestatului este obligatorie dacă motivele măsurii de arestare au dispărut, persoanei arestate preventiv rezervandu-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Tot acest ansamblu de garanții procesuale, reflectate expres în Constituție, este de natura să asigure apărarea oricărei persoane de orice arestari efectuate cu încălcarea legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 305 alin. 2, art. 146 și ale art. 148 din Codul de procedură penală, invocată de Calin Vasile în Dosarul nr. 83/1996 al Curții Militare de Apel București.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la data de 18 iunie 1997.