Decizia nr. 1559/2009

Articolul 34

alin. (2) din Legea nr. 47/1992

prevede că "(2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziției părților și opinia autorului cererii". În prezenta cauză, potrivit cererii formulate, autoritățile publice aflate în conflict sunt Parlamentul României și Președintele României, textele constituționale asupra cărora poartă conflictul sunt cele ale art. 85 alin. (1) și (3) din Constituție, iar opinia autorului cererii este aceea că desemnarea de către Președintele României a unor miniștri interimari, prin decretele menționate în sesizare, s-a făcut cu încălcarea competenței Parlamentului de a aproba numirea miniștrilor în cauză. În finalul cererii se face și precizarea că, "chiar dacă s-ar aprecia că prin emiterea Decretului nr. [...] Președintele României nu și-a arogat competențe ce nu îi aparțineau, ci doar a exercitat o competență cu încălcarea procedurii prealabile impuse de o normă constituțională (numirea unor miniștri în absența aprobării prealabile dată de către Parlamentul României), trebuie reținut că [...] în sfera conflictelor juridice de natură constituțională este inclus orice conflict juridic de acest fel intervenit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea".

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că un conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice presupune "acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor" ( Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție "stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea" ( Decizia nr. 270 din 10 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008).

Raportând datele speței la considerentele de principiu reținute din jurisprudența sa, Curtea Constituțională urmează să decidă dacă aspectele sesizate în cererea președintelui Senatului întrunesc elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României și Președintele României. Astfel, pentru a stabili dacă, prin emiterea decretelor de desemnare a unor miniștri ai Guvernului ca miniștri interimari pe funcțiile de ministru vacante ca urmare a demisiei și ieșirii de la guvernare a miniștrilor aparținând Partidului Social Democrat, Președintele României a încălcat competența Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea urmează să analizeze ipoteza aplicării textului constituțional invocat.

Curtea constată mai întâi că art. 85 din Constituție, având ca denumire marginală "Numirea Guvernului", reglementează procedura de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru și numirea Guvernului, fiind prevăzute trei cazuri în care Președintele României numește Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) și (3)].

Conform art. 85 alin. (2) și (3) din Constituție, "(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziția politică a Guvernului, Președintele României va putea exercita atribuția prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru".

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 85 alin. (2) și (3) din Constituție, a celor ale art. 106 potrivit cărora "Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege", ale art. 107 alin. (3) și (4) care stabilesc durata maximă a interimatului, precum și ale

art. 10 din Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, potrivit cărora "Numirea în funcția de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, se face de Președintele României, la propunerea primului-ministru", rezultă că, în cazul încetării funcției de membru al Guvernului, primul-ministru are obligația de a propune și Președintele României are obligația de a numi, prin decret, într-un termen de cel mult 45 de zile, un nou ministru titular.

Alin. (3) al art. 85 din Constituție, invocat ca temei al cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională, impune ca numirea ministrului să se realizeze pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru, în situația în care prin propunerea de "remaniere" se schimbă "structura" sau "compoziția politică" a Guvernului.

Remanierea guvernamentală reprezintă înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se regăsesc pe lista inițială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere.

Reglementând structura Guvernului, în art. 102, Constituția prevede că "(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică". Textul constituțional nu face nicio referire la numărul de ministere sau la nominalizarea acestora. Prin urmare, în lipsa unor norme exprese prevăzute prin lege organică, structura Guvernului este cea aprobată prin hotărârea Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului sau cea aprobată prin hotărârea Parlamentului privind schimbarea structurii Guvernului, la cererea primului-ministru. În acest sens sunt dispozițiile art. 36 și

art. 37 din Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Potrivit art. 36 din actul normativ menționat, "Ministerele și miniștrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de Guvernare și întregii liste a Guvernului, la învestitură", iar, potrivit art. 37 alin. (1), "Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. În astfel de situații prevederile art. 36 se aplică în mod corespunzător".

Compoziția politică privește partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziției politice intervenind în situația în care prin remanierea guvernamentală este cooptat sau, după caz, scos de la guvernare un partid politic sau mai multe.

Prin

Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007, invocată în motivarea cererii, Curtea a reținut următoarele: "În situația învestirii Guvernului și aprobării Programului de guvernare, Parlamentul îi verifică, prin comisiile permanente, pe candidații pentru funcția de ministru și apoi dezbate și aprobă prin hotărâre, în ședința comună a Camerelor Parlamentului, cu votul majorității deputaților și senatorilor, Programul de guvernare și lista completă a Guvernului. Hotărârea Parlamentului, semnată de președinții Camerelor, se înaintează de către aceștia de îndată Președintelui României, spre a proceda la numirea Guvernului; acestea sunt prevederile art. 76 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Numirea Guvernului de către Președintele României nu se face la sesizarea primului-ministru, ci la sesizarea președinților celor două Camere ale Parlamentului și în baza hotărârii Parlamentului de aprobare a Programului de guvernare și a listei complete a membrilor Guvernului. Obligația constituțională a Președintelui României se fundamentează pe hotărârea Parlamentului și, în executarea acesteia, Președintele emite decretele de numire în funcție a membrilor Guvernului, urmată de depunerea jurământului de credință cerut de lege. Candidații la funcția de ministru înscriși pe lista Guvernului, propusă de candidatul pentru funcția de prim-ministru, sunt audiați de comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului, competente potrivit obiectului de activitate al funcției candidatului de ministru și, pe baza constatărilor făcute, acestea emit avize favorabile sau avize de respingere [...]. Aceasta este procedura prevăzută de art. 72 alin. 2 și 3 și art. 76 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. Și în situația remanierii guvernamentale, prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituție, se aplică întocmai procedura prevăzută de art. 72 alin. 2 și 3 și art. 76 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului. [...]. Hotărârile Parlamentului au la bază constatările făcute de comisiile permanente parlamentare privind corespunderea pe funcție a candidaților propuși și, în temeiul acestor garanții, urmează învestirea în funcție de către Președintele României, depunerea jurământului și intrarea în exercițiul funcțiunii. Acesta este cadrul juridic obligatoriu pentru situațiile prevăzute de art. 85 alin. (1) și (3) și art. 103 din Constituție, dispoziții dezvoltate în prevederile Regulamentului ședințelor comune ale Camerelor Parlamentului".

Prin

Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Curtea a statuat că, în cazurile prevăzute la alin. (1) și (3) ale art. 85, "numirea de către Președintele României a miniștrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului și de învestire, pe această bază, a miniștrilor, de către șeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituția României] este un act obligatoriu, pe care Președintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârșirea unor fapte grave de încălcare a Constituției".

Acesta este cadrul legal și jurisprudențial la care se raportează cererea adresată Curții Constituționale, adică cel corespunzător numirii unor membri ai Guvernului, în cazul remanierii guvernamentale care are ca efect schimbarea structurii sau a compoziției politice a Guvernului.

Se constată însă că situația juridică supusă examinării Curții prin cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională formulată de președintele Senatului este diferită de aceea expusă anterior, ceea ce determină incidența dispozițiilor constituționale corespunzătoare acestei situații.

Curtea reține că, urmare a deciziei Partidului Social Democrat de a ieși de la guvernare și a depunerii demisiilor de către miniștrii având această apartenență politică, Președintele României, la propunerea primului-ministru, în temeiul art. 85 alin. (2), art. 100 alin. (1) și art. 106 din Constituția României, precum și al art. 5 și

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, a luat act de demisia următorilor miniștri și a constatat încetarea funcției acestora de membri ai Guvernului:

- domnul Cristian Diaconescu, ministrul afacerilor externe;

- doamna Ecaterina Andronescu, ministrul educației, cercetării și inovării;

- domnul Marian Sârbu, ministrul muncii, familiei și protecției sociale;

- domnul Ilie Sârbu, ministrul agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale;

- domnul Ion Bazac, ministrul sănătății;

- domnul Nicolae Nemirschi, ministrul mediului;

- domnul Constantin Niță, ministrul întreprinderilor mici și mijlocii, comerțului și mediului de afaceri;

- domnul Victor-Viorel Ponta, ministrul pentru relația cu Parlamentul.

A fost emis

Decretul nr. 1.360 din 1 octombrie 2009

pentru constatarea vacanței unor posturi de membru al Guvernului, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 1 octombrie 2009. Prin

decretele nr. 1.361 din 1 octombrie 2009 , nr. 1.362 din 1 octombrie 2009, nr. 1.363 din 1 octombrie 2009, nr. 1.364 din 1 octombrie 2009, nr. 1.365 din 1 octombrie 2009, nr. 1.366 din 1 octombrie 2009, nr. 1.367 din 1 octombrie 2009 și

Decretul nr. 1.368 din 1 octombrie 2009 , toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 1 octombrie 2009, Președintele României a dispus desemnarea primului-ministru și a următorilor miniștri în funcție, membri ai Partidului Democrat Liberal (cu excepția domnului Cătălin Marian Predoiu), ca miniștri interimari:

- domnul Emil Boc, prim-ministru al Guvernului României, ca ministru interimar al educației, cercetării și inovării;

- domnul Gabriel Sandu, ministrul comunicațiilor și societății informaționale, ca ministru interimar al întreprinderilor mici și mijlocii, comerțului și mediului de afaceri;

- domnul Gheorghe Pogea, ministrul finanțelor publice, ca ministru interimar al muncii, familiei și protecției sociale;

- doamna Elena Gabriela Udrea, ministrul turismului, ca ministru interimar al mediului;

- domnul Radu Mircea Berceanu, ministrul transporturilor și infrastructurii, ca ministru interimar al agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale;

- domnul Cătălin Marian Predoiu, ministrul justiției și libertăților cetățenești, ca ministru interimar al afacerilor externe;

- domnul Adriean Videanu, ministrul economiei, ca ministru interimar al sănătății;

- doamna Sorina Luminița Plăcintă, ministrul tineretului și sportului, ca ministru interimar pentru relația cu Parlamentul.

Curtea constată că prin decretele Președintelui României anterior menționate nu au fost numiți miniștri titulari pe funcțiile rămase vacante, ci au fost desemnați miniștri din cadrul aceluiași cabinet pentru a se asigura interimatul funcției până la numirea noilor miniștri, în cadrul termenului de 45 de zile, prevăzut de art. 107 alin. (4) din Legea fundamentală.

Potrivit art. 107 alin. (3) și (4) din Constituție "(3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu excepția revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercită atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern.

(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile".

În același sens sunt și dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 90/2001 , potrivit cărora: "Art. 9. - (1) Dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-și exercită atribuțiile, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și celorlalți membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.

(3) În situațiile prevăzute la alin. (2), înăuntrul termenului de 45 de zile, primul-ministru va iniția procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului."

Interimatul reprezintă situația în care o persoană îndeplinește, în condițiile stabilite de lege, pe o perioadă determinată, atribuțiile unei alte persoane care ocupă o demnitate sau o funcție publică. Interimatul funcției de ministru se referă la situația în care conducerea unui minister este exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât ministrul titular, a cărui funcție a încetat în condițiile art. 106 din Constituție sau care este în imposibilitatea de a-și exercită atribuțiile. Având în vedere rolul miniștrilor care, potrivit

art. 46 din Legea nr. 90/2001 , exercită conducerea ministerelor și le reprezintă "în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție", ceea ce impune continuitate în activitatea acestora, instituția interimatului oferă soluția constituțională pentru păstrarea acestei continuității, până la propunerea de către primul-ministru a unor înlocuitori pentru exercitarea funcțiilor de ministru devenite vacante. Această procedură este compatibilă cu mandatul acordat de Parlament prin votul de învestitură, fiind menită să asigure buna funcționare a Guvernului, în vederea realizării atribuțiilor acestuia.

Potrivit susținerilor cuprinse în sesizare, întrucât art. 85 alin. (3) din Constituție nu distinge după cum este vorba de numirea unor miniștri titulari sau interimari, acesta s-ar aplica în ambele situații, cu consecința numirii - atât a noilor membri ai Guvernului, cât și a miniștrilor interimari - pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru, în cazul în care au loc schimbări în structura sau compoziția politică a Guvernului.

Curtea constată că nu poate fi primită această interpretare a dispozițiilor art. 85 alin. (3) din Constituție. Norma constituțională nu distinge în sensul menționat în sesizare, întrucât ipoteza aplicării acesteia este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce exclude necesitatea realizării vreunei distincții. Astfel, art. 85 alin. (3) din Constituție se aplică în situația "remanierii guvernamentale". Or, interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, și nu de către o persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin textul constituțional - cel mult 45 de zile. Prin desemnarea unui sau unor miniștri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală, de esența acesteia fiind, așa cum s-a arătat, înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziția politică a Guvernului, la care se referă același text constituțional, pot fi analizate în cazul și în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcționarea Guvernului este asigurată de miniștrii rămași în funcție, până la numirea unor noi membri titulari în funcțiile de ministru. De altfel, interpretarea în sensul că și în cazul desemnării unuia sau a mai multor membri ai Guvernului ca miniștri interimari aceștia ar trebui supuși verificării și aprobării de către Parlament lipsește de eficiență instituția interimatului și conduce la blocaje instituționale, cu consecințe negative asupra funcționării întregului Guvern și asupra realizării programului acestuia aprobat de Parlament.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia nerespectarea procedurii impuse de art. 85 alin. (3) din Constituție în cazul desemnării miniștrilor interimari ar crea un regim discriminatoriu între candidații la funcția de ministru "în sensul că numai unii dintre aceștia ar trebui supuși verificărilor și, apoi, aprobării Parlamentului". Aceasta, întrucât miniștrii interimari nu sunt "candidați la funcția de ministru", ci miniștri în funcție, care exercită pe o perioadă de cel mult 45 de zile și atribuțiile altui membru al Guvernului care "se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106" sau "este în imposibilitatea de a-și exercită atribuțiile". Termenul de cel mult 45 de zile a fost instituit de legiuitorul constituant tocmai pentru a permite realizarea procedurilor legate de numirea noului sau noilor miniștri, în legătură cu aceste proceduri fiind incidente dispozițiile art. 85 din Constituție.

În plus, și în această componență provizorie, până la numirea noului sau noilor miniștri, Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului, în conformitate cu dispozițiile art. 109 din Constituție, potrivit cărora "Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia [...]", iar cât timp încrederea acordată Guvernului nu a fost retrasă, nu există temei constituțional pentru ca aceiași membri ai Guvernului aflați pe lista inițială aprobată de Parlament la învestitură să fie din nou supuși aprobării Parlamentului. În plus, dacă apreciază că Guvernul nu își poate realiza funcțiile constituționale sau programul politic în componența sa provizorie, Parlamentul, în exercitarea funcției sale de control, poate să retragă Guvernului încrederea acordată, prin promovarea și adoptarea unei moțiuni de cenzură, în condițiile art. 113 sau art. 114 din Constituție.

În concluzie, Curtea reține că dispozițiile art. 85 alin. (3) din Constituție nu sunt aplicabile în cazul desemnării miniștrilor interimari, ci numai în cazul numirii de noi membri ai Guvernului. Această concluzie rezultă atât din interpretarea literală a textelor constituționale de referință [art. 85 din Constituție se referă la numirea Guvernului, pe când art. 107 alin. (3) și (4) din Constituție se referă la desemnarea altor membri ai Guvernului ca miniștri interimari], cât și din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 85 - Numirea Guvernului, art. 103 - Învestitura, art. 104 - Jurământul de credință, art. 106 - Încetarea funcției de membru al Guvernului, art. 107 - Primul-ministru și art. 109 - Răspunderea membrilor Guvernului. Numirea miniștrilor în caz de remaniere guvernamentală reprezintă o instituție constituțională distinctă, cu o reglementare constituțională distinctă de aceea a desemnării miniștrilor interimari.

Întrucât desemnarea miniștrilor interimari, reglementată de dispozițiile art. 107 din Constituție, nu presupune exercitarea competenței Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, nu se poate susține încălcarea de către Președintele României a acestei competențe sau a "procedurii prealabile" impuse de același text constituțional.

Astfel fiind, Curtea constată că nu există conflict juridic de natură constituțională între Parlament și Președintele României, în legătură cu emiterea decretelor Președintelui României de desemnare a unor miniștri interimari menționate în cererea adresată Curții, respectiv

decretele nr. 1.361 din 1 octombrie 2009 , nr. 1.362 din 1 octombrie 2009, nr. 1.363 din 1 octombrie 2009, nr. 1.364 din 1 octombrie 2009, nr. 1.365 din 1 octombrie 2009, nr. 1.366 din 1 octombrie 2009, nr. 1.367 din 1 octombrie 2009 și nr. 1.368 din 1 octombrie 2009, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 1 octombrie 2009.

Curtea s-a pronunțat în limitele sesizării, în conformitate cu dispozițiile art. 10 și

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , care nu permit extinderea cadrului procesual cu privire la alte autorități publice, nici cu privire la alte texte legale decât cele precizate în cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională.

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție, precum și prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), art. 34 și

art. 35 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că nu există un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României și Președintele României în legătură cu emiterea de către Președintele României a decretelor de desemnare a unor miniștri interimari menționate în sesizare.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Parlamentului României și Președintelui României și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Deliberarea a avut loc la data de 18 noiembrie 2009 și la aceasta au participat: Ioan Vida, președinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader și Augustin Zegrean, judecători.