Decizia nr. 1433/2010

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 180 alin. 2 și 3, art. 321 și art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Traian Vasea, Mihăiță Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu și Victor Șerban în Dosarul nr. 4.199/118/2007 al Tribunalului Constanța - Secția penală.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, deoarece critica autorului se fundamentează pe compararea mai multor texte legale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 25 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 4.199/118/2007, Tribunalul Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 180 alin. 2 și 3, art. 321 și art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Traian Vasea, Mihăiță Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu și Victor Șerban.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile art. 180 alin. 2 din Codul penal încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 124 referitoare la Înfăptuirea justiției și art. 16 alin. (1) și (2) privind principiul egalității în drepturi, deoarece, de vreme ce nu există niciun fel de diferență între infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 din Codul penal și contravenția prevăzută de

art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, nu se justifică incriminarea penală a actelor de violență în funcție de numărul zilelor de îngrijiri medicale. O astfel de incriminare poate da naștere la interpretări ori speculații cu privire la considerentele care au stat la baza actului normativ.

Dispozițiile art. 180 alin. 3 din Codul penal contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3), art. 4, art. 11, art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 31, art. 53, art. 124, art. 126 și art. 131, fiind, în opinia autorului, contrare Legii fundamentale "în situația în care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare și din oficiu de către organele abilitate ale statului."

Dispozițiile art. 321 din Codul penal contravin prevederilor constituționale ale art. 30 alin. (1) referitoare la libertatea de exprimare, art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, art. 124 alin. (1) și (2) referitoare la înfăptuirea justiției în numele legii și la unicitatea, egalitatea și imparțialitatea acesteia și art. 126 referitoare la Instanțele judecătorești, deoarece inculpații sunt trimiși în judecată pentru săvârșirea de acte și gesturi prin care s-a adus atingere bunelor moravuri. O astfel de incriminare afectează libertatea de exprimare, care este inviolabilă. De asemenea, legiuitorul nu face o distincție clară între această infracțiune și dispozițiile

art. 2 din Legea nr. 61/1991 . Modalitatea de departajare efectivă a unei contravenții de o infracțiune nu este însă reglementată de lege, astfel că există posibilitatea interpretării subiective a acestor texte de lege.

Dispozițiile art. 20 raportate la art. 175 alin. 1 din Codul penal contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 referitoare la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) și (2) referitoare la accesul liber la justiție, art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, art. 126 alin. (1) referitoare la instanțele judecătorești, precum și ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil și art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, ambele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece instituie un tratament discriminatoriu între inculpații cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat și cei cercetați pentru vătămare corporală gravă prevăzute și pedepsite de art. 182 alin. 2 din Codul penal în varianta referitoare la punerea în primejdie a vieții unei persoane. În opinia sa, pericolul social al faptei de vătămare corporală gravă este mai ridicat decât la tentativa de omor. Se arată că, pentru a se reține infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 175 lit. i) din Codul penal este necesar să se stabilească dacă inculpații s-au înțeles să ucidă victimele cu aceeași ocazie, iar în realizarea acestei hotărâri să fi aplicat fiecare lovituri victimei, cauzându-i leziuni care i-au pus viața în pericol. Tentativa de omor constă în punerea în executare a hotărârii de a ucide o persoană, iar vătămarea corporală gravă, în punerea în primejdie a vieții persoanei. Ele sunt legate prin urmarea produsă, comună ambelor fapte, respectiv "punerea în primejdie a vieții". Această din urmă expresie comportă două accepțiuni: una juridică și alta medico-legală. Prin urmare, infracțiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în vedere decât accepțiunea medico-legală a expresiei, pe când tentativa la omor vizează doar accepțiunea juridică. Așa fiind, împrejurarea că victima a suferit leziuni care necesită pentru vindecare 100110 zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viața, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea juridică a faptei în tentativă la omor, ci doar în vătămare corporală gravă.

Tribunalul Constanța - Secția penală opinează că susținerile autorilor excepției vizează noțiuni de drept material, care nu reprezintă o problemă de control constituțional, ci una de legiferare ori de politică legislativă.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale contestate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 180 alin. 2 și 3 - Lovirea sau alte violențe, art. 321 - Ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice și art. 20 - Conținutul tentativei raportat la art. 175 alin. 1 - Omor calificat, toate din Codul penal, care au următorul conținut:

- Art. 180 alin. 2 și 3: "Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 11 și 21 acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.";

- Art. 321: "Fapta persoanei care, în public, săvârșește acte sau gesturi, proferează cuvinte ori expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniștea și ordinea publică, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1 s-au tulburat grav liniștea și ordinea publică, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.";

- Art. 20: "Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea.";

- Art. 175 alin. 1: "Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) asupra soțului sau unei rude apropiate;

d) profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra;

e) prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane;

f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

i) în public,

se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorii și-au întemeiat critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 180 alin. 2 și art. 321 din Codul penal pe compararea modului de incriminare în Codul penal a infracțiunii de lovire sau alte violențe și a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri cu sancționarea contravențională a altor fapte antisociale. Asemenea critici nu pot fi reținute, deoarece Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Decizia nr. 495 din 16 noiembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 19 ianuarie 2005, că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezultă din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele.

Ipotetic, chiar dacă s-ar accepta această posibilitate, referitoare la identitatea de fapte între contravenție și infracțiune, Curtea constată că o eventuală eroare cu privire la dispozițiile ce ar putea fi incidente fondului poate fi cenzurată doar de instanța de judecată, controlul de contencios constituțional, în acord cu prevederile art. 124 alin. (1) și ale art. 126 alin. (1) din Constituție, neputând fi convertit într-un control judiciar chemat să înfăptuiască justiția. Curtea Constituțională nu face parte din autoritatea judecătorească, ci este unica autoritate de jurisdicție constituțională, care asigură, printre altele, pe calea excepției, controlul legilor sau ordonanțelor ori dispozițiilor dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care încalcă dispozițiile sau principiile Legii fundamentale, și nicidecum pe cele ale celorlalte acte normative.

În ceea ce privește dispozițiile art. 180 alin. 3 din Codul penal, Curtea constată că autorii excepției solicită, în esență, modificarea textelor în sensul că și pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. 1 să poată fi pusă în mișcare acțiunea penală din oficiu. Or, o asemenea argumentare nu poate fi primită, deoarece, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , Curtea Constituțională "se pronunță [...] fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

În sfârșit, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, Curtea constată că, așa cum rezultă din motivarea autorilor excepției, aceștia încearcă să extragă un eventual viciu de constituționalitate prin raportare la dispozițiile art. 182 din Codul penal, solicitând practic Curții să se pronunțe cu privire la modul de interpretare și aplicare a textelor legale și la temeinicia incidenței în speță a infracțiunii de vătămare corporală gravă. Or, potrivit

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, adică asupra contrarietății lor cu Legea fundamentală, și nicidecum nu are competență de drept comun referitoare la aplicarea într-o cauză a unei norme legale sau a alteia. O asemenea atribuție revine, potrivit art. 126 din Constituție, instanțelor de judecată.

Așa fiind, pentru argumentele de mai sus, Curtea urmează a respinge ca inadmisibilă excepția formulată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 180 alin. 2 și 3, art. 321 și art. 20 raportat la art. 175 alin. 1 din Codul penal, excepție ridicată de Traian Vasea, Mihăiță Vasea, Usein Sali, Cristian Marian Gheorghiu și Victor Șerban în Dosarul nr. 4.199/118/2007 al Tribunalului Constanța - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 4 noiembrie 2010.