Decizia nr. 1022/2011

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Romcom Internațional" - S.R.L. din București, prin administrator judiciar S.C.P. Tănasă și Asociații S.P.R.L. din București, în Dosarul nr. 1.329/269/2010 al Judecătoriei Oltenița și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 3.226D/2010.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 26 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1.329/269/2010, Judecătoria Oltenița a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Romcom Internațional" - S.R.L. din București, prin administrator judiciar S.C.P. Tănasă și Asociații S.P.R.L. din București, într-o cauză având ca obiect o cerere de repunere în termenul de a formula cererea în anulare a unei hotărâri judecătorești.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile legale criticate, prin modalitatea în care reglementează instituția repunerii în termen, contravin prevederilor Legii fundamentale. Astfel, restricționarea termenului de repunere la 15 zile, fără a da posibilitatea părților de a aduce dovezi în susținerea cererii de repunere în termen, reprezintă o limitare a accesului liber la justiție.

Judecătoria Oltenița apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie

prevederile art. 103 din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut: "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 103 din Codul de procedură civilă reglementează instituția decăderii ca modalitate de stingere a unui drept procedural. Decăderea constituie sancțiunea prevăzută de legea procesual civilă care determină pierderea unui drept procedural care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Sancționarea titularului dreptului pentru neexercitarea lui în termenul defipt de lege produce efecte energice asupra însuși dreptului procedural care se stinge, iar nu asupra actelor de procedură neîndeplinite.

Potrivit dispozițiilor legale criticate, decăderea intervine în situația în care sunt întrunite cumulativ următoarele 3 cerințe: existența unui termen imperativ înăuntrul căruia există obligația exercitării dreptului procedural, neexercitarea dreptului în cadrul termenului defipt de lege și, în fine, lipsa unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii prevăzute de lege. O atare derogare este prevăzută chiar de prevederile art. 103 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, care reglementează două situații distincte în care decăderea este inoperantă: "când legea dispune altfel", deci când prevede o excepție de la sancțiunea decăderii sau când "partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei" să își exercite dreptul procedural în termenul defipt de lege. Această a doua ipoteză prevăzută de norma criticată are o aplicație restrictivă și vizează instituția repunerii în termenul de exercitare a dreptului procedural. Pentru a beneficia de repunerea în termen, partea trebuie să dovedească, pe de o parte, existența unei împrejurări-obstacol mai presus de voința sa și, pe de altă parte, survenirea acestei împrejurări înăuntrul termenului legal.

După încetarea împiedicării începe să curgă un nou termen de 15 zile în care partea poate să îndeplinească actul de procedură, deci să își exercite dreptul procedural prevăzut de lege. Însă, pentru acordarea acestui beneficiu, în termenul de 15 zile, partea are obligația atât de a indica motivele împiedicării, cât și de a îndeplini actul de procedură a cărei repunere în termen o solicită. Așa fiind, față de cererea principală, cererea de repunere în termen are un caracter incident și accesoriu.

Neformularea cererii de repunere în termen și neîndeplinirea actului înăuntrul termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage aplicarea sancțiunii decăderii.

Față de aceste considerente cu valoare de principiu, Curtea constată că instituția decăderii se fundamentează pe însuși scopul termenelor de procedură. Astfel, ea este destinată să garanteze celeritatea procedurii judiciare, să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părților și să garanteze securitatea raporturilor juridice. Instituția decăderii, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură a îngrădi dreptul la un proces echitabil, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

În această materie, ca, de altfel, oriunde legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat înăuntrul termenului defipt de lege, ci, exclusiv, pentru a crea premisele exercitării dreptului constituțional la un proces echitabil, asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale tuturor părților. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.

Așa fiind, termenul în care se poate formula cererea de repunere în termenul de decădere are în vedere soluționarea proceselor civile cu celeritate, în absența lui, actele procesuale a căror îndeplinire nu s-a efectuat în termenul prevăzut în mod imperativ de lege putând fi realizate oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine cât privește raporturile juridice stabilite prin hotărâri judecătorești, afectând astfel grav stabilitatea și securitatea care trebuie să le caracterizeze.

În plus, Curtea reține că art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", precum și art. 129, care statuează că "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a drepturilor procesuale. Prin urmare, termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispozițiilor constituționale invocate mai sus.

De altfel, asupra constituționalității prevederilor art. 103 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a mai pronunțat prin

Decizia nr. 254 din 16 martie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, constatând conformitatea acestor prevederi cu dispozițiile Legii fundamentale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Romcom Internațional" - S.R.L. din București, prin administrator judiciar S.C.P. Tănasă și Asociații S.P.R.L. din București, în Dosarul nr. 1.329/269/2010 al Judecătoriei Oltenița.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 14 iulie 2011.