Decizia nr. 1124/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 și

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 13 alin. (1) și

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție ridicată de Unicredit Țiriac Bank - S.A. din București în Dosarul nr. 34.885/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 4.615D/2010.

La apelul nominal răspunde consilierul juridic pentru Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, cu delegație la dosar, lipsă fiind autorul excepției de neconstituționalitate, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate. În acest sens invocă

Decizia Curții Constituționale nr. 464/2011 .

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, deoarece părțile beneficiază de toate garanțiile accesului liber la justiție, sens în care invocă jurisprudența Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 4 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 34.885/299/2009, Judecătoria Sectorului 1 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 34 raportat la

art. 21 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 13 alin. (1) și

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de pârâta Unicredit Țiriac Bank - S.A. într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect soluționarea cererii de constatare a unor clauze din contractele de credit supuse controlului ca fiind abuzive, potrivit

Legii nr. 193/2000 .

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate sunt neconstituționale deoarece din interpretarea prevederilor

Legii nr. 193/2000

și ale

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor rezultă că atât organul constatator, cât și instanța de judecată constată faptele, dar numai instanța aplică sancțiunea, prin hotărâre, așa cum prevede art. 255 coroborat cu art. 261 din Codul de procedură civilă, iar nu prin rezoluție înscrisă pe procesul-verbal, întrucât aceasta ar însemna să se substituie autorității administrative. Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor este un organ de specialitate al administrației publice centrale, subordonat Guvernului, ce coordonează și realizează politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor. Rezultă că instanțele judecătorești finalizează actul constatator, prin aplicarea sancțiunii contravenționale, și că împotriva acestei hotărâri partea interesată nu mai poate formula decât recurs, în temeiul

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 .

Pe de altă parte, conform dreptului comun în materie contravențională, în actul constatator de săvârșire a contravenției se va consemna poziția persoanei în cauză prin formularea de obiecții, sub sancțiunea nulității actului constatator. Împotriva acestui act se poate face plângere la instanța competentă, a cărei hotărâre poate fi atacată cu recurs. Rezultă așadar consacrarea dublului grad de jurisdicție în dreptul contravențional.

Numai că

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000

dispune completarea cu prevederile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , iar nu modificarea acestora, în caz de neconcordanță.

Cu toate acestea, plângerea împotriva sancțiunii contravenționale, prevăzută la

art. 31 din Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

ca un drept subiectiv procesual la îndemâna pretinsului contravenient, devine inadmisibilă în raport cu hotărârea instanței de stabilire a sancțiunii aplicabile, fapt pentru care nu se va mai putea exercita decât recursul, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă, ceea ce ar conduce la suprimarea unui grad de jurisdicție.

Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fapta contravențională este considerată, de regulă, o faptă de natură penală, indiferent de calificarea din dreptul intern (A se vedea Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunțată în Cauza Ozturk contra Germaniei).

Constatarea de către autoritățile administrative îndrituite a examina și sancționa "infracțiunile ușoare", contravențiile putând fi considerate infracțiuni ușoare în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului și în conformitate cu prevederile

art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , nu contravine Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care persoana interesată se poate adresa cu plângere împotriva deciziei luate de organul administrativ tribunalului care oferă toate garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție (A se vedea Hotărârea din 25 august 1987, pronunțată în Cauza Lutz contra Germaniei).

În final, invocă prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dublul grad de jurisdicție în materie penală.

Judecătoria Sectorului 1 București - Secția civilă consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, fiind conforme atât cu art. 21 din Constituție, cât și cu art. 2 paragraful 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, deoarece nu conțin norme care să aducă atingere dreptului părților interesate la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil și nu contravin dreptului la apărare. Mai mult, dispozițiile de lege criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. În plus, menționează că prin

art. 31 și următoarele din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

sunt stabilite căile de atac, fiind astfel asigurat liberul acces la justiție. În final, arată că celelalte dispoziții constituționale invocate nu au incidență în cauză.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 21 și

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 13 alin. (1) și

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008.

Ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile

art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

au fost modificate prin

art. IX pct. 1 din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Dispozițiile criticate din

Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

au în prezent următorul cuprins:

- Art. 21: "(1) În cazul în care prin actul normativ de stabilire și sancționare a contravențiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică și sancțiunea.

(2) Dacă, potrivit actului normativ de stabilire și sancționare a contravenției, agentul constatator nu are dreptul să aplice și sancțiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancțiunea. În acest caz sancțiunea se aplică prin rezoluție scrisă pe procesul-verbal.

(3) Sancțiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ și trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșita fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.";

- Art. 34: "(1) Instanța competentă să soluționeze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o și pe celelalte persoane citate, dacă aceștia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal, și hotărăște asupra sancțiunii, despăgubirii stabilite, precum și asupra măsurii confiscării.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secția contencios administrativ a tribunalului. Motivarea recursului nu este obligatorie. Motivele de recurs pot fi susținute și oral în fața instanței. Recursul suspendă executarea hotărârii."

Dispozițiile criticate din

Legea nr. 193/2000

au următorul cuprins:

- Art. 13 alin. (1): "Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 16 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.";

- Art. 16 alin. (2): "Prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 27-29."

Autorul excepției de neconstituționalitate consideră că aceste prevederi de lege contravin dispozițiilor constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 privind accesul liber la justiție, precum și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la dublul grad de jurisdicție în materie penală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra prevederilor

art. 13 din Legea nr. 193/2000 , prin raportare la aceleași dispoziții din Constituție invocate și în prezenta cauză, prin

Decizia nr. 647 din 11 mai 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010.

Cu acel prilej Curtea a reținut că, fie că este sesizată direct de către consumator, fie că este sesizată prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor sau de specialiștii autorizați ai organelor administrației publice, instanța judecătorească este unica autoritate care se va pronunța asupra existenței sau inexistenței clauzelor abuzive dintr-un contract.

Curtea a mai reținut că

art. 13 din Legea nr. 193/2000 , pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede și o răspundere contravențională, din moment ce fapta ilicită este sancționată cu amendă contravențională. Curtea a arătat că împrejurarea că actul de sesizare a instanței, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcție de calea aleasă de persoana care are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al comerciantului. În fața instanței de judecată părțile au în egală măsură posibilitatea de a-și exercită garanțiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente și utile cauzei.

Curtea a constatat că în procedura reglementată de art. 14 din aceeași lege diferendul dintre consumator și comerciant poate parcurge 3 grade de jurisdicție, însă, în cazul art. 13 din lege, diferendul dintre organul de constatare și comerciant poate parcurge două grade de jurisdicție. Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituție, întrucât acest text constituțional nu impune legiuitorului obligația reglementării accesului la toate gradele de jurisdicție. Astfel cum s-a arătat mai sus, există o diferență specifică între prevederile art. 13 și art. 14 din lege, în sensul că primul text reglementează și o răspundere contravențională, pe lângă răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a și determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare competență a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție.

Întrucât criticile de neconstituționalitate din prezenta cauză privesc, în esență, aceleași aspecte și având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru aceleași motive, Curtea constată că și celelalte dispoziții de lege criticate sunt constituționale, din perspectiva criticilor aduse de autorul excepției de neconstituționalitate.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 și

art. 34 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor și ale art. 13 alin. (1) și

art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, excepție ridicată de Unicredit Țiriac Bank - S.A. din București în Dosarul nr. 34.885/299/2009 al Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 septembrie 2011.