Decizia nr. 1542/2011

Articolul 21

alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal:

"Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...)

m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte;";

-

Articolul 145

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal:

"Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni:

a) operațiuni taxabile;";

-

Articolul 119

din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală: "(1) Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.

(2) Nu se datorează dobânzi și penalități de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligații fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum și sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor și sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.

(3) Dobânzile și penalitățile de întârziere se fac venit la bugetul căruia îi aparține creanța principală.

(4) Dobânzile și penalitățile de întârziere se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu excepția situației prevăzute la art. 142 alin. (6)."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 56 referitor la contribuții financiare și ale art. 135 referitor la economia României.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile

art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal prevăd posibilitatea deductibilității cheltuielilor efectuate de către contribuabili cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, numai dacă au fost îndeplinite cumulativ anumite condiții. Astfel, serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părți sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege, iar contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităților desfășurate.

Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este supus, de asemenea, îndeplinirii anumitor condiții prevăzute de lege, dispozițiile

art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal dispunând că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Astfel, persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul să beneficieze de deducerea taxei aferente prestărilor de servicii (servicii care au fost prestate) dacă acestea sunt destinate în folosul operațiunilor sale taxabile.

Așa fiind, Curtea reține că cele două dispoziții criticate dispun asupra condițiilor care trebuie respectate de către contribuabili pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, condiții a căror reglementare intră în competența legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili atât cuantumul impozitelor și taxelor, cât și eventualele scutiri sau deduceri de la plata acestor obligații.

Condiționarea dreptului de a beneficia de deducerea cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea unor condiții legale nu contravine prevederilor constituționale ale art. 56 și art. 135, o astfel de reglementare fiind necesară administrării eficiente a impozitelor și taxelor datorate bugetului general consolidat și reprezentând, totodată, o detaliere a drepturilor și obligațiilor părților din raporturile juridice fiscale. Dacă s-ar reglementa posibilitatea de a beneficia de deducerea cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată fără a fi respectate anumite condiții legale imperative, s-ar crea posibilitatea diminuării profitului impozabil al contribuabililor și, implicit, o eludare a prevederilor legale fiscale și a celor constituționale care dispun asupra obligațiilor fiscale ale contribuabililor.

Referitor la invocarea prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea constată că dispozițiile criticate se aplică calculului profitului impozabil al tuturor contribuabililor, astfel cum aceștia sunt definiți prin

art. 13 din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, fără privilegii și fără discriminări.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 119 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, Curtea constată că textul legal criticat reprezintă o măsură de politică fiscală pe care legiuitorul a instituit-o în vederea sancționării conduitei culpabile pe care contribuabilii o au prin neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată ( Decizia nr. 889 din 6 iulie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010).

Stabilirea printr-o dispoziție legală expresă a unor sancțiuni cu caracter fiscal pentru neîndeplinirea la termen a obligațiilor bugetare se circumscrie sferei de aplicare a dispozițiilor constituționale ale art. 56 și art. 139, care reprezintă regula generală în materia impozitelor și taxelor, legiuitorul fiind îndreptățit inclusiv la a adopta reglementări care să reprezinte un mijloc suplimentar care să asigure executarea obligațiilor fiscale.

Atât timp cât nivelul dobânzii calculate pentru fiecare zi de întârziere are o valoare stabilită într-un cuantum rezonabil, dar suficient de disuasiv pentru a nu își pierde rațiunea pentru care a fost instituită, nu poate fi reținută nicio încălcare a prevederilor constituționale invocate.

În continuare, Curtea observă că, potrivit principiilor generale de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat cuprinse în

cap. II din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz, incumbându-i și obligația să examineze în mod obiectiv starea de fapt a contribuabilului.

Nemulțumit fiind de constatările organului fiscal concretizate într-un act administrativ fiscal, contribuabilul poate formula contestație potrivit legii, iar ulterior se poate adresa instanței judecătorești de contencios administrativ competente, în condițiile legii.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. m) și

art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal și ale

art. 119 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Societatea Comercială Par Rom - S.R.L. din Ploiești în Dosarul nr. 673/42/2010 al Curții de Apel Ploiești - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 decembrie 2011.