Decizia nr. 13/1999

Articolul 2

pct. 11 din Legea nr. 61/1991

exprima faptul ca legiuitorul a apreciat ca pătrunderea, ocuparea ori refuzul de a părăsi spațiile expres și limitativ prevăzute de lege, în care accesul sau ocuparea s-a făcut cu nesocotirea unor norme legale instituite în prealabil, prezintă gradul de pericol social specific unei contravenții și trebuie sancționată în consecința. Deși teza finala a art. 2 pct. 11 nu circumstantiaza în concret ipoteza refuzului de a părăsi spațiile menționate la cererea organelor de ordine, este evident ca a fost avută în vedere fie situația în care o persoană pătrunde în spațiul respectiv cu încălcarea normei de acces, fie situația în care, deși a respectat normele de acces, persoana în cauza aduce atingere ordinii publice prin conduita sa ulterioară. Instanța mai arata ca declararea grevei foamei în sediul Guvernului și rămânerea în sediu, peste program, reprezintă o încălcare a normelor legale.

Articolul 2

pct. 11 din Legea nr. 61/1991

reprezintă o restrangere legală și proporțională a exercițiului dreptului la greva foamei, iar textul nu contravine art. 26 alin. (2) și nici art. 49 din Constituție. În concluzie, opinia instanței este în sensul respingerii excepției de neconstituționalitate.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca prevederile

art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991

sunt constituționale, deoarece atât dispozițiile din Constituție, cat și reglementările internaționale recunosc și garantează drepturi și libertăți "în anumite limite" și cu posibilitatea restrângerii exercițiului lor, iar conform art. 49 din Constituție restrangerea exercițiului trebuie să fie legală, proporțională și sa nu afecteze existenta dreptului. Astfel legiuitorul a înțeles sa sanctioneze pătrunderea, ocuparea fără drept și refuzul de a părăsi, la cererea organelor de ordine, unele instituții. Se considera ca, și în cazul în care pătrunderea într-o instituție s-a făcut în mod legal, refuzul de a o părăsi, la cererea organelor de ordine, constituie contravenție. Cu referire la dreptul la greva foamei "ca forma de protest necontestata", se arata ca declararea acesteia nu trebuie să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane și nici normelor care vizează ordinea publică. În speta, restrangerea acestei libertăți este legală și proporțională cu situația care a determinat-o.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Articolul 2

pct. 11 din Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, modificată și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 24 ianuarie 1997, prevede: "Constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni: [...]

11) pătrunderea, cu încălcarea normelor legale de acces, în sediile autorităților publice centrale și locale, instituțiilor publice, instituțiilor de învățământ și spațiilor aparținând acestora, indiferent de destinația lor, regiilor autonome, societăților comerciale, partidelor sau altor formațiuni politice, organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, ambasadelor și reprezentantelor altor state ori ale organizațiilor internaționale de pe teritoriul României, precum și ocuparea fără drept a terenurilor aparținând ambasadelor și reprezentantelor sau a terenurilor situate în perimetrul acestora ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine."

Excepția cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 1 septembrie 1998 vizează neconstituționalitatea

art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991 , teza finala "ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine", precum și neconstituționalitatea restrângerii exercitării dreptului la greva foamei.

I. Examinând critica potrivit căreia teza finala a

art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991

- "ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine" - este neconstitutionala, deoarece redactarea corecta a textului ar fi "refuzul fără drept" sau "refuzul nejustificat", cu reglementarea unei cai de atac în ceea ce privește aprecierea acestui refuz de către organul de ordine, Curtea Constituțională constata ca aceasta este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

Conform

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "În exercitarea controlului, Curtea Constituțională se pronunța numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului". În speta, se solicita Curții Constituționale să constate ca textul criticat este neconstitutional datorită unei omisiuni de reglementare. Controlul de constituționalitate nu poate privi omisiuni de reglementare, deoarece, altminteri, Curtea Constituțională s-ar transforma în legiuitor.

În acest sens este și jurisprudenta Curții Constituționale, cuprinsă, de exemplu, în deciziile nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, nr. 213 din 12 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 19 februarie 1998, și nr. 38 din 26 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 mai 1998.

II. Din analiza criticii referitoare la neconstituționalitatea restrângerii exercitării dreptului la greva foamei, Curtea Constituțională constata, de asemenea, ca aceasta este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.

Dreptul la greva foamei nu este un drept constituțional, nominalizat ca atare printre drepturile și libertățile fundamentale reglementate de Constituție în cap. II al titlului II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale". Art. 40 din Constituție reglementează dreptul la greva ca un drept care aparține salariaților, pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale, drept ce poate fi exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege. Nici reglementările internaționale invocate de autorul excepției - Declarația Universala a Drepturilor Omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice - nu prevăd dreptul la greva foamei. De altfel, însuși autorul excepției de neconstituționalitate recunoaște ca dreptul la greva foamei s-a impus ca drept fundamental al omului prin cutuma, invocand în acest sens art. 5 alin. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, potrivit căruia: "Nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului, recunoscute sau în vigoare în orice țara în virtutea unor legi, convenții, regulamente sau cutume, sub pretextul ca prezentul pact nu recunoaște aceste drepturi sau le recunoaște într-o măsura mai mica."

Din cele arătate rezultă ca dreptul la greva foamei nu este prevăzut nici de Constituție, nici de reglementările internaționale, pentru a face posibila aplicarea art. 20 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit căruia "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte". Greva foamei este o modalitate de protest sau de exprimare a opiniilor, iar nu un drept constituțional a cărui exercitare a fost restrânsă, asa cum susține autorul excepției de neconstituționalitate.

Din aceasta perspectiva, greva foamei poate privi, asa cum se arata și în motivarea excepției, exercițiul mai multor drepturi și libertăți. Legislația, doctrina și jurisprudenta au respins și resping constant existenta unor drepturi sau libertăți absolute. Trebuie menționat, în acest sens, art. 4 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (Franța, 1789), potrivit căruia: "Libertatea consta în a putea face tot ceea ce nu este în detrimentul altuia; astfel exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe acelea care asigura celorlalți membri ai societății posibilitatea exercitării acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege."

Din dispozițiile actelor juridice internaționale rezultă ca asigurarea unui just echilibru între interesele individuale și interesele celorlalți sau interesul general este o exigenta imperativa. Astfel Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin art. 10, care reglementează libertatea de exprimare, stabilește la alin. 2 ca: "Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Practic, convenția preia din dispozițiile art. 29 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care se referă la îndatoriri ale individului față de colectivitate, la îngrădiri stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunastarii generale, într-o societate democratica. În același sens sunt și prevederile art. 19 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în virtutea cărora exercitarea libertăților poate fi supusă anumitor limitări ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare, printre altele, apărării ordinii publice.

În spiritul acestor documente juridice internaționale, Constituția României prevede: prin art. 25, posibilitatea stabilirii condițiilor exercitării dreptului la libera circulație; prin art. 26, obligația de a nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri; prin art. 30, interdicții la libertatea de exprimare; prin art. 36, organizarea pașnică și fără arme a întrunirilor; prin art. 40, posibilitatea limitării exercitării dreptului la greva; prin art. 41, posibilitatea stabilirii de limite ale dreptului de proprietate; prin art. 49, posibilitatea restrângerii exercițiului exercitării unor drepturi pentru ...apărarea ordinii publice; prin art. 54, obligația exercitării drepturilor și libertăților constituționale cu buna-credința și cu respectul drepturilor și libertăților celorlalți.

În ceea ce privește invocarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a Convenției împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat prin

Legea nr. 19/1990 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 10 octombrie 1990, Curtea constata ca, având în vedere definitia data de aceasta torturii, singura în măsura sa aprecieze dacă în cauza sunt aplicabile prevederile convenției este instanța de judecată. Conform art. 1 din convenție "termenul tortura înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține, de la aceasta persoana sau de la o persoană terta, informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial, sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele."

Curtea Constituțională constata, de asemenea, ca în speta nu este aplicabil principiul proportionalitatii prevăzut la art. 49 din Constituție, de vreme ce dreptul la greva foamei nu este un drept constituțional.

Articolul 2

pct. 11 din Legea nr. 61/1991

este criticat și sub aspectul încălcării art. 1 alin. (3) din Constituție, care stabilește ca "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate". Într-adevăr, statul de drept implica, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenta un stat în care se manifesta domnia legii. Constituția, în art. 8 și art. 117, folosește categoria "democratie constituțională", care permite pluralismul de idei și de comportamente, dar în anumite coordonate, cărora prevederile

art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991

nu le contravin. Chiar dacă aplicarea dispozițiilor legale criticate se realizează uneori abuziv, contrar convingerilor, sentimentelor sau asteptarilor celor supuși acțiunii, aceasta nu este o problemă de constituționalitate, ci de aplicare a legii, asupra căreia Curtea Constituțională nu se poate însă pronunța.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 pct. 11 teza finala ("ori refuzul de a le părăsi la cererea organelor de ordine") din

Legea nr. 61/1991

pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 24 ianuarie 1997, excepție ridicată de Dan Iosif, Zainea Gheorghe, Gorodea Tiberiu Silviu Ioan, Zlotea Marian, Schicht Mariana, Macovei Dragos Geni și Radu Sorin Daniel în Dosarul nr. 9.380/1998 al Judecătoriei Sectorului 3 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 9 februarie 1999.