Decizia nr. 109/2013

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Aurel Bojan și Maria Bojan în Dosarul nr. 14.930/211/2009 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.484D/2012.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosar autorii excepției de neconstituționalitate au depus înscrisuri în susținerea acesteia prin care sunt invocate chestiuni ce țin de fondul cauzei.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Arată că și

Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, în art. 154 alin. (1), prevede că toate actele de procedură se comunică din oficiu prin agenți procedurali.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 17 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 14.930/211/2009, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Aurel Bojan și Maria Bojan într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei sentințe civile pronunțate în materie de succesiune.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispoziția legală criticată este neconstituțională, atât timp cât prin aceasta se conferă putere probantă faptelor constatate și consemnate personal în procesul-verbal de comunicare a actelor de procedură întocmit de agentul procedural sau de orice salariat al instanței; or, puterea probantă a procesului-verbal poate fi combătută doar printr-o altă procedură, respectiv a înscrierii în fals a procesului-verbal.

Autorii excepției mai susțin că un act încheiat de "orice alt salariat" al instanței nu poate să se bucure de o prezumție de legalitate a unui act ce ar emana de la o autoritate publică, cât timp salariatul nu este învestit cu puterea unei autorități publice. În susținerea acesteia invocă prevederile art. 86 din Codul de procedură civilă din 1865 potrivit cărora "Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia [...]", iar potrivit art. 92 din Codul de procedură civilă din 1865, agentul va încheia un proces-verbal despre situațiile prevăzute în acest articol în legătură cu înmânarea citației și a oricăror acte de procedură. Coroborând aceste prevederi legale, ar rezultă că numai procesul-verbal încheiat de agenții procedurali ar avea forță probantă.

Se mai arată că prevederea legală criticată încalcă art. 1 alin. (3) din Constituție, deoarece statul de drept, democratic și social se bazează pe legi și valori care nu dau putere excesivă unei autorități sau unor angajați ai statului și nu dau dreptul la îndeplinirea unor atribuții prin exces de putere, respectiv prin încheierea unor acte care au putere probantă superioară oricăror altor dovezi contrare.

Prin prevederea legală criticată se mai încalcă și principiul egalității consacrat de art. 16 din Constituție prin aceea că nu se respectă egalitatea în fața legii civile dintre cetățean și autoritatea publică. De asemenea, forța probantă conferită procesului-verbal încheiat potrivit art. 94 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă și principiul accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție prin aceea că se limitează la o singură dovadă contrarie, a înscrierii în fals.

Autorii mai arată că art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă și dreptul la un proces echitabil, deoarece instanța de apel sau recurs învestită cu verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești nu poate să verifice legalitatea și temeinicia unui act procedural decât dacă acesta este fals. Astfel, dreptul la un proces echitabil, dar și dreptul la apărare sunt înfrânte prin imposibilitatea de a face proba cu orice mijloc de probă prevăzut de legea procedurală.

Se mai apreciază că prevederea legală criticată contravine și art. 53 din Constituție. Prin urmare, nu este necesar a se da putere doveditoare mai mare unui act încheiat de un agent sau salariat al unei instanțe decât hotărârii judecătorului sau dovezilor prevăzute de lege și de care beneficiază și uzează justițiabilul.

Se mai susține că dispozițiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 limitează folosirea căilor de atac prevăzute de art. 129 din Constituție prin aceea că un proces-verbal fals, din cadrul procedurii comunicării unei hotărâri judecătorești, încheiat de un agent sau alt salariat al instanței împiedică exercitarea eficientă a acestui drept, până la dovada înscrierii în fals.

Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 nu contravin niciunei dispoziții constituționale invocate.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile criticate reprezintă norme de procedură care țin de opțiunea legiuitorului, exercitată în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, înscrisurile depuse la dosar, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins: "Procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat."

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:

Dispozițiile art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 conferă procesului-verbal încheiat de cel însărcinat cu încheierea actului de procedură caracter de act autentic.

Curtea reține că art. 1171 din Codul civil din 1864, dispoziție legală în vigoare până la intrarea în vigoare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, reglementează noțiunea de act autentic. Astfel, potrivit acestor dispoziții, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde s-a făcut actul.

Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă face referire despre înscrisul autentic sub aspectul noțiunii, la art. 269, iar sub aspectul puterii doveditoare la art. 270.

La

art. 269 din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă se prevede că înscrisul autentic întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest caracter. În ceea ce privește puterea doveditoare,

Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă prevede că înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.

Potrivit art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură dobândește forță probantă și face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat. Actul este încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură în exercitarea competențelor sale prevăzute de lege, în numele autorității publice.

Instituirea forței probante nu este de natură a aduce atingere principiilor constituționale ale accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil ori dreptului la apărare, iar Curtea observă că dispozițiile cuprinse în art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 reprezintă norme procedurale care țin de opțiunea legiuitorului, exercitată în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

În ceea ce privește critica autorilor excepției de neconstituționalitate referitoare la faptul că prin conferirea unui caracter probator superior unui act încheiat de un agent al statului se încalcă art. 1 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că agenții procedurali care îndeplinesc procedura de comunicare a citației sau a altor acte de procedură nu înfăptuiesc justiția, ci urmăresc respectarea și îndeplinirea formelor de procedură prevăzute de lege, activitate conexă acesteia. Astfel, exigența unui proces echitabil implică, între altele, și efectuarea actelor de procedură într-un mod care să facă posibilă desfășurarea normală a procesului, fără întreruperi și amânări de natură să întârzie în mod păgubitor stabilirea pe cale judiciară a situației drepturilor subiective disputate de părți.

Mai mult, Curtea constată că art. 86 din Codul de procedură civilă din 1865 califică pentru comunicarea actelor de procedură, ca regulă generală, doar agenții procedurali sau alți salariați ai instanței emitente ori celei în circumscripția căreia se află cel căruia i se comunică actul. În concluzie, numai persoane aflate în raport de muncă cu instanța pot îndeplini procedura de comunicare, aceștia acționând în numele autorității publice respective. Excepția de la această regulă este prevăzută de alin. 3 al art. 86 din Codul de procedură civilă din 1865, care prevede modalitatea comunicării prin poștă cu scrisoare recomandată atunci când nu este posibilă comunicarea actelor prin înmânarea lor către destinatar sau prin alte mijloace; și în acest caz se acționează în numele și pe seama autorității publice.

În ceea ce privește susținerea autorilor excepției referitoare la încălcarea principiului egalității în fața legii civile dintre cetățean și autoritatea publică, Curtea constată că dispozițiile procedurale criticate nu instituie un tratament juridic diferit pentru persoane care se află în situații similare. De altfel, art. 16 din Constituție nu se aplică în relațiile dintre autoritățile publice și cetățeni.

Totodată, critica referitoare la încălcarea art. 53 din Constituție nu poate fi reținută, de vreme ce prevederile ce formează obiect al excepției nu aduc atingere drepturilor fundamentale invocate de autorii excepției.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Aurel Bojan și Maria Bojan în Dosarul nr. 14.930/211/2009 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 5 martie 2013.