Decizia nr. 556/2013
referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 221/2009 2 iunie 2009 (prevederi anume) privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pr…
Interpretează 1
- Decizia nr. 6/2013 15 aprilie 2013 privind recursul în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor…
Augustin Zegrean - președinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ștefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 , excepție ridicată de Eva Grif, Manuel-Olavi Grif și Silvana-Ioana Damian, în calitate de moștenitori ai lui Ioan Grif, în Dosarul nr. 4.316/107/2012 al Tribunalului Alba - Secția I civilă și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 581D/2013.
La apelul nominal se prezintă, pentru Manuel-Olavi Grif, avocat Anda Irina Grif, iar pentru Eva Grif și Silvana-Ioana Damian, avocat Carmen Rodica Grușea, ambele cu delegație la dosar, lipsind cealaltă parte.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorilor autorilor excepției.
Avocat Anda Irina Grif solicită admiterea excepției și pronunțarea unei decizii cu rezervă de interpretare, arătând că dezlegarea dată prin
Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013
pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție este contrară art. 20, art. 21, art. 44, art. 124 și art. 133 din Constituție. Prin decizia menționată, instanța supremă ar fi trebuit să aplice cu prioritate tratatele internaționale la care România este parte, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia acordarea de despăgubiri pentru anumite categorii de bunuri ține de marja de apreciere a statelor. Prin Minuta încheiată la data de 9 iunie 2010 cu prilejul întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a reținut că exceptarea bunurilor care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri prin echivalent în condițiile
Legilor nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și
nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente nu este de natură a înlătura de la beneficiul legii bunurile mobile, ci numai de a nu permite ca pentru bunurile imobile, al căror regim juridic a fost reglementat prin legi speciale de restituire, să se acorde o dublă reparație. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere doar bunurile imobile, ar fi prevăzut expres acest lucru. În speță nu este aplicabilă o normă restrictivă, ci o interpretare restrictivă dată normei prin
Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Se invocă și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 februarie 2010 pronunțată în Cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei.
În practică, până la pronunțarea deciziei invocate, unele persoane au beneficiat de despăgubiri atât pentru bunurile mobile, cât și pentru bunurile imobile, pe când celelalte persoane, ale căror cauze au fost soluționate după decizia respectivă, nu vor mai beneficia de despăgubiri pentru bunurile mobile.
Avocat Carmen Rodica Grușea solicită admiterea excepției, pentru aceleași argumente. În plus, apreciază că persoanele aflate în situații comparabile ar trebui să beneficieze de un tratament juridic egal.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției ca inadmisibilă, deoarece se critică o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 11 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.316/107/2012, Tribunalul Alba - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în interpretarea dată prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 .
Excepția a fost ridicată de Eva Grif, Manuel-Olavi Grif și Silvana-Ioana Damian, în calitate de moștenitori ai lui Ioan Grif, într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri, în temeiul
Legii nr. 221/2009 , pentru bunurile confiscate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii susțin, în esență, următoarele:
1. Dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
astfel cum au fost interpretate prin
Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013
pronunțată ca urmare a soluționării unui recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție aduc atingere textelor constituționale și convenționale referitoare la egalitatea în drepturi, proces echitabil și protecția proprietății, deoarece s-a decis că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv
și
Legea nr. 247/2005 . Or, din analiza prevederilor
Legii nr. 221/2009 , se constată că acest act normativ nu distinge cu privire la natura bunurilor cu privire la care se pot acorda despăgubiri, astfel încât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În plus, această interpretare nu a fost previzibilă.
2. În cadrul normativ reprezentat de legile de reparație se poate constata că pentru restituirea bunurilor mobile nu există reglementare. Trimiterea la dispozițiile
Legilor nr. 10/2001
și nr.
247/2005 , prin prevederile
Legii nr. 221/2009 , nu are semnificația unei limitări a sferei bunurilor, situație în care legiuitorul ar fi folosit sintagma "bunuri imobile" în loc de "bunuri confiscate", astfel cum procedează în cadrul celorlalte legi de reparație, ci a preîntâmpinării posibilității de a acorda o dublă reparație pentru același prejudiciu.
3. În sensul celor de mai sus este și Minuta din 9 iunie 2010 a Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în care se reține ca fiind în spiritul legii opinia conform căreia prevederile
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
privesc deopotrivă bunurile mobile și imobile confiscate prin hotărâre de condamnare sau măsuri administrative asimilate acesteia.
4. La momentul introducerii acțiunii autorii excepției au luat în considerare cele reținute în Minuta din 9 iunie 2010 a Comisiei anterior menționate. S-a născut astfel o speranță legitimă pentru toți reclamanții de a obține despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate. În acest context este menționată Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 februarie 2010 pronunțată în Cauza Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei în care s-a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație, pentru persoanele care au suferit condamnări și represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanțe, legea făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare, care să detalieze condițiile în care se vor putea obține compensații morale, lege care nu a fost niciodată adoptată de autoritățile din Georgia.
Se poate vorbi de o speranță legitimă asimilabilă noțiunii de "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme autorii nu au mai beneficiat de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile preluate abuziv în perioada comunistă.
5. Autorii apreciază că sunt în prezența unei încălcări a principiului nediscriminării din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14 din Convenție, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare. Aceasta deoarece până la pronunțarea
Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013
unii dintre reclamanții care au formulat acțiuni întemeiate pe prevederile
au obținut despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate, iar după pronunțarea acestei decizii despăgubirile respective nu mai pot fi cerute.
6. Este încălcat și dreptul de proprietate aparținând autorilor excepției, deoarece pentru bunurile mobile, ca urmare a deciziei anterior menționate, nu se mai acordă despăgubiri, iar o lipsire totală de despăgubiri este incompatibilă, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
7. Sunt încălcate și prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și cele ale art. 6 din Convenție, deoarece, potrivit Hotărârii din 29 mai 1997 a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în Cauza Georgiadis împotriva Greciei, ultimul dintre acestea se aplică sub aspect civil independent de calitatea părților, de natura legii care reglementează contestația și de autoritatea competentă.
Tribunalul Alba - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituționale, făcând referire la jurisprudența Curții în materie. De asemenea arată că aspectele invocate în motivarea excepției reprezintă în realitate probleme de interpretare și aplicare a legii ce sunt de competența instanțelor de judecată, iar nu a instanței de contencios constituțional.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentanților autorilor excepției, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, în interpretarea dată prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Articolul 5
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
are următorul cuprins:
"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (...)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale
privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Autorii excepției susțin că textul de lege criticat aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 124 privind înfăptuirea justiției, art. 133 referitor la rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii, prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, celor ale art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenție, precum și celor ale art. 1 referitor la protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenție.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele:
I. Dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
sunt criticate prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 . Din jurisprudența în această materie a Curții Constituționale pot fi identificate, în principal, două abordări distincte, în funcție de obiectul criticii de neconstituționalitate, și anume: în primul caz, când autorul excepției critică însăși decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii, excepția având caracter inadmisibil, și, respectiv, în cel de-al doilea caz, când excepția de neconstituționalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Curtea având competența de a se pronunța pe fondul excepției. În prezenta cauză Curtea constată că este aplicabil cel de-al doilea caz, fiind astfel competentă a se pronunța asupra excepției.
II. Curtea s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
în interpretarea dată prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 , prin
Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013 *), nepublicată la data pronunțării prezentei decizii. Cu acel prilej, Curtea a reținut următoarele:
---------------
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014.
Problema care se pune este aceea de a stabili dacă limitarea, prin decizia instanței supreme, a categoriei bunurilor în privința cărora persoanele îndreptățite pot cere și obține despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condițiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate" - fără distincție -, corespunde sau nu coordonatelor constituționale și convenționale invocate, precum și voinței legiuitorului.
Examinând expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (devenit
Legea nr. 221/2009 ), Curtea a observat că actul normativ a avut ca premisă constatarea dificultăților de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, cum ar fi
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009,
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999
privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, sau
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative, să le imprime eficiență sporită.
Obiectivele pe care expunerea de motive le prezintă sunt următoarele:
a) ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter penal;
b) repunerea în drepturi a persoanelor care prin hotărârea de condamnare au suferit decăderea din drepturi sau degradarea militară;
c) posibilitatea acordării prin instanța de judecată a despăgubirilor suplimentare, complementare, pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază că reparația obținută prin efectul
și al
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999
nu este suficientă;
d) reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic. Prin derogare de la prevederile
Legii nr. 10/2001 , persoana în cauză, precum și soțul sau descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot opta pentru acordarea direct de către instanța de judecată a unor despăgubiri bănești care să acopere valoarea bunurilor confiscate.
Curtea a constatat, analizând legislația generală și specială cu caracter reparatoriu, că despăgubirile s-au acordat, în general, pentru bunurile imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii și la alte tipuri de bunuri, acest lucru s-a făcut expres și explicit.
Prin urmare, în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit și acestea obiectul unor legi de reparație, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres și limitativ acele bunuri supuse revendicării.
Această opțiune a legiuitorului nu este de natură să încalce dreptul de proprietate, deoarece statul, în materia reglementării unor măsuri legislative reparatorii, dispune de o marjă largă de apreciere, care să corespundă cu posibilitățile sale reale de compensare și care să asigure, în același timp, un just echilibru între drepturile și interesele particularilor și interesul public general (în acest sens, a se vedea, de pildă, Hotărârea din 7 decembrie 1976, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Handyside împotriva Marii Britanii, paragrafele 48-49).
Aceeași idee este reluată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful 164: "Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate."
Curtea a conchis, așadar, că textele criticate nu încalcă dreptul de proprietate, astfel cum acesta este reglementat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. O condiție menționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru invocarea acestui text este existența unui bun, noțiune ce include atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe. Pentru ca o creanță să poată fi considerată o "valoare patrimonială", intrând sub incidența acestui text convențional, titularul creanței trebuie să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, pe care își legitimează "speranța legitimă", sau existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (a se vedea Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia împotriva României, pct. 82, sau Hotărârea din 28 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragrafele 35 și 48-52, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, paragraful 31, și hotărârile din 6 octombrie 2005, pronunțate în cauzele Draon împotriva Franței și Maurice împotriva Franței, paragrafele 65-69, respectiv paragrafele 63-70).
Or dreptul intern nu oferă o reglementare în acest sens și nici vreun alt act normativ cu caracter asemănător, care să justifice "speranța legitimă" a persoanei interesate că este îndreptățită să primească despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor mobile confiscate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Curtea a constatat că, în lipsa unei mențiuni exprese, ar fi împotriva voinței legiuitorului de a include, în sfera "bunurilor confiscate" la care norma juridică face mențiune, și bunurile mobile. De altfel, în aceeași expunere de motive a legii criticate, la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secțiunii 4 intitulate "Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât și pe termen scurt (5 ani)", la pct. 6 denumit "Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor și/sau cheltuielilor bugetare", se arată că "proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obținerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului."
Legiuitorul român, exercitând dreptul său suveran de reglementare în limitele marjei sale de apreciere acordate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a optat pentru adoptarea unor legi cu caracter reparatoriu numai în materie imobiliară, cu anumite excepții sau situații clar precizate, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept ocrotit prin normele constituționale sau convenționale invocate.
Având în vedere argumentele mai sus învederate, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 , în interpretarea dată prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 .
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
Cât privește art. 133 referitor la rolul și structura Consiliului Superior al Magistraturii Curtea constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât acesta nu vizează realizarea justiției, care, conform art. 126 alin. (1) din Constituție, este înfăptuită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești prevăzute de lege.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Eva Grif, Manuel-Olavi Grif și Silvana-Ioana Damian, în calitate de moștenitori ai lui Ioan Grif, în Dosarul nr. 4.316/107/2012 al Tribunalului Alba - Secția I civilă și constată că dispozițiile
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009
privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6 din 15 aprilie 2013 , sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 17 decembrie 2013.
*)
Decizia Curții Constituționale nr. 534 din 12 decembrie 2013
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.