Decizia nr. 623/2015

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ștefan Eugeniu Iancu în Dosarul nr. 6.447/2/2014 (3.683/2014) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 501D/2015.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens arată că, în cauza de față, măsura asigurătorie a fost dispusă în apel, așa încât apreciază că există un control încorporat al măsurii, din această perspectivă. Totodată, reține că autorul excepției a avut posibilitatea să formuleze contestație cu privire la măsura asigurătorie, în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală și al art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, considerată ca admisibilă de către instanța de judecată, respinsă însă ca nefondată, așadar al doilea palier de control al măsurii asigurătorii. De asemenea, susține că, odată cu dezbaterea în fond a apelului, autorul excepției a avut posibilitatea să își valorifice interesele cu privire la măsurile de siguranță. În aceste condiții, din punct de vedere formal, parcursul cauzei relevă trei paliere de control jurisdicțional al măsurii asigurătorii. Face referire la jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv

deciziile nr. 497 din 23 iunie 2015

și nr. 543 din 14 iulie 2015, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Invocă Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 86, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că există situații particulare în care garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil nu pot fi aplicate datorită specificului măsurii, de pildă atunci când eficacitatea măsurii solicitate depinde de un proces decizional rapid. În consecință, în asemenea cazuri specifice, se impune o garanție pe care Curtea de la Strasbourg o califică ca indispensabilă și inalienabilă în cadrul procedurii, și anume independența și imparțialitatea instanței sau judecătorului, în speța de față aceasta fiind respectată prin existența a trei paliere de control jurisdicțional. Arată că aceeași instanță de contencios european al drepturilor omului a reținut că, în aceste cauze, este posibil să nu fie aplicate celelalte garanții specifice dreptului la un proces echitabil, câtă vreme ele ar aduce atingere în mod nejustificat obiectivelor urmărite prin măsura provizorie în litigiu. Or, o măsură asigurătorie este o măsură temporară, care trebuie să își producă efectele de îndată, iar controlul jurisdicțional realizat în cauza de față este suficient pentru a garanta accesul la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 354/A din data de 3 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 6.447/2/2014 (3.683/2014), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Ștefan Eugeniu Iancu într-o cauză având ca obiect contestația în anulare formulată de către autor în temeiul art. 426 alin. (1) lit. d) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 129 din Constituție, deoarece restrânge dreptul de exercitare a căii de atac extraordinare a contestației în anulare numai pentru unii participanți la procesul penal, fără să fie incidente prevederile art. 53 alin. (1) din Constituție.

6. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, câtă vreme dispozițiile procedurale criticate nu conferă și altor subiecți procesuali, cum este cazul petentului, dreptul de a promova contestație în anulare. Arată că prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) și art. 129 din Constituție.

7. Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispozițiile art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală. Analizând criticile autorului excepției, rezultă că acestea vizează numai art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, așa încât obiectul excepției urmează a fi restrâns în consecință. Dispozițiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală au următorul conținut: "Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror."

11. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 129 referitor la folosirea căilor de atac.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, în prezenta speță, autorul excepției a formulat contestație în anulare în temeiul art. 426 alin. (1) lit. d) și art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, arătând că este persoană interesată în a promova calea de atac extraordinară, conform art. 129 din Constituție, și a solicitat instanței să admită în principiu contestația în anulare prin aplicarea, cu prioritate, a prevederilor art. 20 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În motivarea contestației în anulare a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. d) privind incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației (sechestrul) și care nu mai poate participa la soluționarea contestației [art. 64 alin. (6) raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală]. Totodată, contestatorul, autor al excepției, a arătat că nu a fost niciodată parte în procesul penal, fiind introdus în cauză abia în faza apelului și doar pentru instituirea în mod definitiv a unei măsuri asigurătorii împotriva sa.

13. Curtea observă, de asemenea, că împotriva modalității de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului, dar și cu privire la caracterul licit al modalității de dobândire a bunurilor, autorul excepției a formulat contestație în temeiul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, contestație respinsă de către instanță ca nefondată.

14. Așadar, cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de instanță, autorul excepției a beneficiat de o cale efectivă de atac, în temeiul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea reține că, în măsura în care sechestrul ar fi fost instituit în fond de către instanță, iar nu în calea ordinară de atac, atunci persoana asupra bunurilor căreia a fost instituit sechestrul asigurător ar fi putut declara apel, în temeiul art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în vederea reparării pagubei. Cu privire la aceste aspecte s-a pronunțat Curtea prin

Decizia nr. 207 din 31 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, și

Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015.

15. În continuare, Curtea reține că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepției neavând în procesul penal niciuna dintre calitățile procesuale enumerate anterior. Art. 32 din Codul de procedură penală stabilește că părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, persoana vătămată și suspectul făcând parte din categoria subiecților procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaște aceleași drepturi și obligații ca și părților, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din același cod, sunt subiecți procesuali și orice alte persoane având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale. În prezenta speță, măsura asigurătorie a sechestrului a fost dispusă de către instanța de apel și cu privire la bunurile aflate în proprietatea, respectiv posesia contestatorului, autor al excepției, acesta fiind un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestației în anulare.

16. Cât privește contestația în anulare, aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care își produce efecte.

17. În ceea ce privește principiul respectării autorității de lucru judecat, Curtea reține că acesta este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

18. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală.

19. În această împrejurare Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

20. În aceste condiții, având în vedere caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepția de neconstituționalitate urmează fi respinsă ca neîntemeiată.

21. Curtea reține că atât în sistemul nostru procesual, cât și în alte țări, legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ștefan Eugeniu Iancu în Dosarul nr. 6.447/2/2014 (3.683/2014) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și constată că dispozițiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a II-a penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 octombrie 2015.