Decizia nr. 708/2016

Articolul 4

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012 : „Cuantumul drepturilor prevăzute la

art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010 , cu modificările și completările ulterioare, se majorează potrivit

art. 1 alin. (1) , fără a depăși nivelul în vigoare în luna iunie 2010.“;

–

Articolul 1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 : „În anul 2013 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la

art. 1

și

art. 3-5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012

privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 182/2012 .“;

–

Articolul 13

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 : „În anul 2014, cuantumul compensației bănești, respectiv al alocației valorice pentru drepturile de hrană și, respectiv, valoarea financiară anuală a normelor de echipare, precum și valoarea financiară a drepturilor de echipament se mențin în plată la nivelul stabilit pentru anul 2013.“;

–

Articolul 12

alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 : „În anul 2015, cuantumul compensației bănești, respectiv al alocației valorice pentru drepturile de hrană și, respectiv, valoarea financiară anuală a normelor de echipare, precum și valoarea financiară a drepturilor de echipament se mențin în plată la nivelul stabilit pentru anul 2014.“

21.

Curtea constată că dispozițiile de lege criticate și-au încetat aplicarea la o dată anterioară sesizării Curții Constituționale cu prezenta excepție de neconstituționalitate. Având în vedere, însă, cele reținute prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, în sensul că „sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează să analizeze constituționalitatea dispozițiilor de lege cu care a fost sesizată, care continuă să își producă efectele în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

22.

Autorul excepției consideră că dispozițiile de lege criticate sunt contrare următoarelor texte din Constituție:

art. 1 alin. (5)

referitor la obligația respectării

Constituției , a supremației sale și a legilor,

art. 16 alin. (1)

privind egalitatea în drepturi,

art. 41 alin. (2)

privind protecția socială a salariaților și

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți. De asemenea susține că sunt încălcate dispozițiile

art. 6

și

art. 14 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții privind dreptul la un proces echitabil și interzicerea discriminării, precum și dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol

la convenția amintită, referitor la dreptul de proprietate.

23.

Examinând dispozițiile de lege criticate, Curtea reține că autorul excepției critică, în principal, faptul că revenirea la cuantumul alocației pentru hrană avut anterior reducerii cu 25% a acestui drept prin dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, s-a realizat fără actualizarea acestei sume, potrivit dispozițiilor

art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994

privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 9 aprilie 1998. O primă consecință pretins neconstituțională a acestui fapt este că dreptul de hrană suferă o diminuare contrară

art. 53

și

art. 41 alin. (2) din Constituție .

24.

Față de această critică, Curtea reține că alocația pentru hrană reprezintă unul dintre drepturile acordate polițiștilor în virtutea specificului activității pe care o desfășoară, activitate care este de natură să supună organismul și psihicul unor solicitări și riscuri sporite. Astfel,

art. 28 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, consacră dreptul polițiștilor la alocație de hrană zilnică, alături de alte drepturi precum dreptul la uniformă, echipament specific, asistență medicală și psihologică, proteze, precum și medicamente gratuite. Potrivit dispozițiilor

art. 2 alin. (1)

și

(4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 , acordarea dreptului de hrană se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferențiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice, dar se poate face și pe bază de alocație valorică.

25.

Cât privește conținutul dispozițiilor

art. 41 alin. (2) din Constituție , Curtea, prin

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 20, a arătat, în esență, că textul constituțional enumeră elementele componente ale dreptului la protecție socială a salariaților, respectiv securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și „alte situații specifice, stabilite prin lege“. Curtea a constatat că intenția legiuitorului constituant, prin trimiterea la „alte situații specifice, stabilite prin lege“ în vederea determinării sferei de cuprindere normativă a dreptului, a fost aceea de a permite configurarea și structurarea acestuia într-un mod dinamic, permițând adaptarea sa noilor realități economice sau sociale care intervin în evoluția societății. Pentru a se pronunța cu privire la o eventuală încălcare a dispozițiilor

art. 41 alin. (2) din Constituție , Curtea, prin paragraful 21 al aceleiași decizii, a apreciat că este necesar să distingă între acele elemente componente ale dreptului care îl definesc și-l caracterizează, fiind inerente existenței sale constituționale, și cele care au o natură pur legală. Dacă în raport cu această din urmă categorie de elemente care țin de protecția socială a muncii, legiuitorul are o largă marjă de apreciere, în raport cu prima categorie marja acestuia de apreciere este una limitată, ținând cont tocmai de natura juridică specifică a acesteia. Prin urmare, Curtea a considerat că este necesar să analizeze dacă dreptul consacrat prin lege reprezintă o măsură de protecție socială a muncii, iar în cazul unui răspuns pozitiv, dacă este un drept pur legal sau, din contră, caracterizează însuși dreptul fundamental la măsuri de protecție socială a muncii. Cât privește cea de a doua cerință, Curtea, prin

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , paragraful 24, a statuat că, pentru a putea considera că un drept care este consacrat prin lege, dar nu și la nivel constituțional, are un caracter fundamental este necesar ca acesta să reprezinte fie o transpunere a unor prevederi din tratate internaționale la care România este parte, fie să constituie măsuri de protecție socială a muncii cu un impact social-economic deosebit. În acest sens, Curtea a reținut că „teza întâi a

art. 41 alin. (2) din Constituție

are un conținut normativ flexibil tocmai pentru a putea fi adaptat la schimbările social-economice la care este supusă societatea de-a lungul timpului. Această concluzie este susținută și de faptul că teza a doua a aceluiași text constituțional, pentru a defini elementele componente ale dreptului la măsuri de protecție socială a muncii, dezvoltă teza întâi a

art. 41 alin. (2) din Constituție , printr-o trimitere generică la lege. Această trimitere la lege permite Curții Constituționale ca, prin jurisprudența sa, să constituționalizeze acele drepturi ale angajaților prevăzute de lege care reprezintă fie o transpunere a unor prevederi din tratate internaționale la care România este parte, fie măsuri de protecție socială a muncii cu un impact social-economic deosebit.“

26.

Analizând dreptul la alocația de hrană din perspectiva celor mai sus arătate, Curtea apreciază că, raportat la specificul activității desfășurate de polițiști, acesta poate fi privit ca o măsură de protecție socială a acestei categorii profesionale. De altfel, consacrarea acestui drept alături de dreptul la uniformă, echipament specific, asistență medicală și psihologică, proteze, precum și medicamente gratuite întărește ideea că acordarea acestui drept nu poate fi privită ca un simplu beneficiu ori privilegiu, ci face parte dintre acele măsuri cu caracter preventiv ori de remediu prin care se urmărește păstrarea integrității fizice și psihice a polițiștilor.

27.

În continuare, raportându-se la celelalte criterii avute în vedere prin

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , Curtea observă că alocația de hrană nu face obiectul unei consacrări exprese prin documentele internaționale pe care legiuitorul le-a avut în vedere atunci când a reglementat

Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului. Astfel, Recomandarea Rec(2001)10 a Comitetului Miniștrilor Statelor Membre privind Codul european de etică al poliției prevede, cu caracter general, la art. 20 că „organizarea serviciilor de poliție trebuie să cuprindă măsuri eficace, pentru a garanta integritatea personalului de poliție și comportamentul adecvat al acestuia, în executarea misiunilor, și în special, respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod particular, prin

Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.“ În mod asemănător, prin Declarația asupra poliției adoptată prin Rezoluția nr. 690 din 1979 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei se prevede dreptul polițiștilor de a-și desfășura activitatea în condiții profesionale, psihologice și materiale care să le protejeze integritatea, imparțialitatea și demnitatea (art. 4 din capitolul privind „Statutul“), fără a fi precizată modalitatea concretă de realizare a acestor condiții. Cu un caracter mai general, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale consacră în art. 6 dreptul la muncă și prevede în art. 7 obligația statelor membre de a asigura condiții de muncă juste și prielnice, fără ca dreptul la o normă de hrană să fie nominalizat în mod expres.

28.

Așa fiind, Curtea analizează, în continuare, dacă dreptul la alocație pentru hrană are un impact economico-social deosebit, care permite constituționalizarea sa. Pentru a face această analiză, Curtea apreciază că este necesar a fi amintite cele reținute prin

Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015 , paragraful 18, în sensul că protecția socială a muncii reprezintă o componentă esențială a dreptului la muncă. Cu privire la garanțiile drepturilor fundamentale la muncă și la protecția socială a muncii, Curtea a reținut că „acestea vizează reglementarea legală a raporturilor de muncă, asigurarea stabilității acestora, a drepturilor și obligațiilor angajatorilor și ale angajaților, ele având menirea, pe de o parte, să asigure desfășurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios și echitabil, apărarea deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât și ale salariaților ( Decizia nr. 506 din 4 octombrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005) și, pe de altă parte, să împiedice angajatorii să dispună, din proprie inițiativă, încetarea raporturilor de muncă în mod abuziv, nelegal și nejustificat, și, corelativ, să asigure exercitarea dreptului de apărare al salariaților împotriva oricăror măsuri nelegale sau neîntemeiate ( Decizia nr. 205 din 26 iunie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 19 septembrie 2001, sau

Decizia nr. 252 din 18 septembrie 2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 19 noiembrie 2001).“ Prin urmare, Curtea consideră că, pentru a avea un caracter de drept fundamental, o măsură de protecție socială trebuie să asigure în mod esențial exercitarea dreptului la muncă în condiții de legalitate și echitate, respectarea drepturilor salariaților și, totodată, să intervină cu acele reglementări care sunt de natură să garanteze posibilitatea reală, concretă de a desfășura munca, astfel încât acest drept să nu dobândească un caracter iluzoriu. Or, în ceea ce privește alocația de hrană, Curtea apreciază că, în pofida contribuției sale la crearea unor condiții cât mai adecvate desfășurării activității polițiștilor, nu se poate susține că impactul acestui drept asupra raportului de serviciu este de natură să influențeze legalitatea, caracterul judicios și echitabil al acestuia și nu poate fi văzut ca o măsură în lipsa căreia exercitarea drepturilor și îndatoririlor ce decurg din raportul de serviciu ar fi supuse îndoielii ori ar da loc abuzului uneia dintre părțile raportului de serviciu. Astfel, în măsura în care protecția socială a salariaților este văzută ca o modalitate de garantare și protejare a exercitării dreptului la muncă, Curtea consideră că dreptul la alocația de hrană nu reprezintă un element esențial pentru existența raportului de serviciu al polițiștilor și exercitarea drepturilor și îndatoririlor ce decurg din acesta, ci doar o modalitate prin care legiuitorul, în funcție de resursele financiare disponibile, a înțeles să creeze condiții adecvate desfășurării acestei profesii. Legiuitorul are libertatea de a opta care sunt modalitățile concrete prin care asigură diverselor categorii profesionale condițiile adecvate desfășurării muncii, fără a se putea considera că toate aceste măsuri reprezintă drepturi fundamentale, în măsura în care nu sunt determinante pentru existența și desfășurarea raporturilor de muncă. De asemenea, legiuitorul va putea dispune modificarea sau chiar încetarea acordării acestor măsuri de protecție socială, fără a fi necesar să se supună condițiilor

art. 53 din Constituție , întrucât acest text constituțional privește numai drepturile consacrate de Legea fundamentală, iar nu și cele stabilite prin legi.

29.

Având în vedere cele mai sus reținute, Curtea constată că prevederile

art. 41 alin. (2)

și ale

art. 53 din Constituție

nu sunt incidente în cauză, dreptul la alocația de hrană nereprezentând un drept fundamental.

30.

O altă critică invocată de autorul excepției are în vedere încălcarea prevederilor

art. 1 din Primul Protocol

la

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Analizând această critică, Curtea constată că alocația pentru hrană acordată polițiștilor constituie un „bun“, întrucât are o valoare patrimonială, astfel că intră sub protecția prevederilor convenționale amintite. Cu toate acestea, având în vedere cele mai sus reținute, referitor la dreptul legiuitorului de a stabili care sunt măsurile concrete de protecție socială a salariaților care nu au un caracter fundamental, precum și de a modifica ori dispune încetarea acordării acestor drepturi, Curtea apreciază că dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol

la

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu sunt incidente decât cu privire la sumele deja încasate cu acest titlu, sume devenite certe, lichide și exigibile, iar nu și cu privire la sumele viitoare asupra cărora legiuitorul este liber să dispună în privința cuantumului și a condițiilor de acordare. De altfel, prin Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atât timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare.“

31.

În ceea ce privește susținerile autorului excepției referitoare la caracterul discriminatoriu al textelor de lege criticate, Curtea constată că autorul excepției are în vedere diferențele care apar între beneficiarii dreptului la alocație de hrană ca urmare a modalității diferite de acordare a acestui drept. Astfel, arată că persoanele cărora li s-a acordat acest drept în natură continuă să se bucure de norma de 5010 calorii zilnice, pe când cei cărora li s-a acordat acest drept sub formă bănească au suportat o reducere a normei de hrană, prin neactualizarea sumei în conformitate cu indicii prețului de consum.

32.

Față de această critică, Curtea reține că, potrivit

art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 , de dreptul la hrană beneficiază personalul din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Justiției - Direcția Generală a Penitenciarelor și Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază și Serviciul de Telecomunicații Speciale.

Legea nr. 360/2002

se referă doar la o parte din acest personal, respectiv la polițiști. Acest drept se acordă în limita unor plafoane calorice diferențiate pe categorii de personal, plafoane care constituie norme de hrană zilnice și care sunt prevăzute în

anexa nr. 1

la ordonanța amintită. Așa cum s-a reținut și mai sus, acordarea acestui drept se poate face fie în natură, fie sub forma unei alocații valorice.

33.

Situația personalului aparținând structurilor Ministerului de Interne căruia i se aplică Statutul polițistului și care beneficiază pentru perioada în care se află în activitate de o alocație de hrană zilnică este reglementată de

Hotărârea Guvernului nr. 65/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 7 februarie 2003. În

anexa

acestui act normativ sunt prevăzute normele de hrană zilnice, plafoanele calorice și categoriile de personal pentru care se acordă acest drept. Diferențierile între normele de hrană stabilite și modalitățile de acordare a acestora se fac în funcție de specificul activității și gradul de solicitare apreciat ca fiind aferent activității desfășurate. Prin urmare, fiecare dintre persoanele aflate în cadrul uneia dintre categoriile reglementate de

anexa

la

Hotărârea Guvernului nr. 65/2003

se supune aceluiași tratament juridic ca toate celelalte persoane aflate în aceeași situație cu a sa. În același timp, fiecare categorie de persoane se află într-o situație distinctă sub aspectul condițiilor care justifică acordarea normei de hrană în raport cu celelalte categorii de persoane menționate în același act normativ. Or, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, violarea principiului egalității și nediscriminării existând doar atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2003,

Decizia nr. 156 din 15 mai 2001,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001), Curtea apreciază că dispozițiile de lege criticate nu au efecte de natură a contraveni prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție .

34.

De altfel, Curtea observă că situația discriminatorie la care se referă autorul excepției are mai degrabă în vedere faptul că, în împrejurări specifice, mai multe categorii de personal din domeniul apărării naționale, ordinii publice și securității naționale sunt chemate să desfășoare activități comune. Or, Curtea apreciază că acestea sunt situații speciale, care reclamă reglementări specifice, dar care nu sunt de natură să afecteze constituționalitatea dispozițiilor de lege criticate care stabilesc un tratament egal pentru persoane aflate în situații identice, anume cele care primesc norma de hrană sub forma unei alocații valorice.

35.

În continuare, Curtea apreciază că nici critica de neconstituționalitate referitoare la caracterul neclar și imprevizibil al textelor de lege care constituie obiectul excepției de neconstituționalitate nu poate fi reținută. Astfel, dreptul la care se referă aceste texte de lege privește „alocația valorică pentru drepturile de hrană“. Or, așa cum s-a reținut mai sus, Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 face distincție între acordarea dreptului de hrană în natură față de acordarea sa prin alocație valorică, sub forma unei sume de bani. Prin urmare, nu poate fi făcută o confuzie referitoare la natura dreptului vizat de aceste dispoziții de lege.

36.

De asemenea, Curtea reține că prin

art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012

se stabilește o recuperare a reducerii cuantumului alocației valorice de hrană, în două tranșe, fără a se putea depăși nivelul în vigoare în luna iunie 2010. Cuantumul stabilit prin această ordonanță de urgență s-a păstrat până la sfârșitul anului 2012. Dispozițiile

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012

au reglementat cuantumului alocației valorice de hrană începând cu anul 2013, prin raportare la nivelul din decembrie 2012. Dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

au prevăzut acordarea aceluiași cuantum și în anul 2014, iar dispozițiile

art. 12 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

au stabilit acordarea alocației valorice pentru hrană la nivelul stabilit pentru anul 2014. Prevederile

art. 12 alin. (1^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

au prevăzut că, începând cu data de 1 iulie 2015, cuantumul alocației valorice pentru hrană se acordă la valoarea actualizată. Așa fiind, apare ca evident că, până la data de 1 iulie 2015, acest drept s-a acordat în cuantumul stabilit de textele de lege supuse analizei de constituționalitate, fără a fi actualizat, iar o eventuală interpretare contrară reprezintă un aspect particular de aplicare a legii, a cărui temeinicie nu revine însă analizei exercitate de instanța de contencios constituțional.

37.

În sfârșit, Curtea constată că autorul excepției nu motivează critica sa referitoare la încălcarea prevederilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel că această critică nu îndeplinește condițiile stabilite de

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, referitoare la necesitatea motivării sesizărilor adresate Curții Constituționale.

38.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne - Biroul Teritorial Suceava în dosarele nr. 2.199/86/2015, 2.236/86/2015, 1.245/86/2015, 1.835/86/2015, 1.886/86/2015 și 3.084/86/2015 ale Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012

privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale,

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012

privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare,

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și

art. 12 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 noiembrie 2016.