Decizia nr. 33/2017

Articolul 26

din Constituția României

nu distinge și nu exclude de la ocrotire (apărare) viața privată a unei persoane în funcție de criteriul „locului sau locației“ în sensul în care, dacă viața privată se desfășoară într-o încăpere amplasată într-o construcție ce aparține proprietății publice ori în care se desfășoară activitatea unei instituții sau autorități publice, atunci ea nu este ocrotită și apărată.

10.

Așadar, ocrotirea efectivă a vieții private trebuie făcută prin lege, iar procedurile și măsurile prin care se pun în aplicare dispozițiile

art. 26 alin. (1) din Constituție

trebuie realizate de cei care au această obligație, adică Ministerul Public - ca autoritate și nu de către persoana vătămată.

11.

Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

12.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

13.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, lipsa unei sancțiuni penale pentru fapta ce a avut ca rezultat o violare a vieții intime a persoanei comisă în alt spațiu decât cele enumerate la

art. 226 din Codul penal , nu trebuie să fie asimilată și identificată cu lipsa unei protecții din partea statului și un blocaj în ceea ce privește protejarea vieții intime a persoanei vătămate, ci este necesar ca aceasta să fie interpretată prin raportare la dispozițiile cuprinse în Codul civil.

14.

Deși dreptul la viață intimă este protejat prin Constituție, aceasta nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea diferitelor valori sociale, lăsându-le la libera apreciere a legiuitorului.

15.

În acest context,

noul Cod civil

statuează cu privire la dreptul oricărei persoane la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege ( art. 58 ), detaliind, subsecvent dreptul la libera exprimare, dreptul la viață privată, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine și limitele în care se pot exercita aceste drepturi ( art. 70-76 ). De asemenea, prin

noul Cod civil

a fost introdus un mecanism eficient de protecție a valorii sociale în discuție și de reparare a prejudiciilor cauzate acesteia (a se vedea

art. 252-257 ). Codul civil reglementează condițiile răspunderii pentru fapta proprie. Astfel, potrivit

art. 1.357

și următoarele, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Acțiunile pentru acordarea de despăgubiri pentru daune morale și materiale în situația prezentată se timbrează în prezent la valoare, potrivit

art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

16.

Pentru situația în care valoarea taxei judiciare de timbru este prea mare, reclamanții (prin ipoteză persoanele vătămate) pot beneficia de ajutor public judiciar. Instituția ajutorului public judiciar face ca, la finalul procesului, parte din taxa de timbru neachitată de reclamant să fie plătită de partea căzută în pretenții.

17.

În condițiile în care incriminarea unei fapte trebuie să fie determinată de gradul de pericol social generic al acesteia, care este evaluat de legiuitor în mod abstract, luându-se în considerare o multitudine de factori - privind importanța valorii sociale ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea și dinamica manifestărilor infracționale vizate, împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte - și în contextul în care răspunderea penală este cea mai gravă dintre formele de răspundere juridică și trebuie să intervină, numai dacă celelalte forme de răspundere juridică nu sunt suficiente pentru a asigura protecția corespunzătoare a valorilor sociale pe care legiuitorul urmărește să le ocrotească, Guvernul apreciază că reglementările actuale sunt suficiente pentru ocrotirea eficientă a dreptului la viață intimă, familială și privată a persoanei.

18.

De asemenea, în ce privește raportarea la

art. 16 din Constituție , Guvernul arată că textul criticat cuprinzând incriminarea unei fapte al cărei subiect activ sau pasiv nu este în niciun fel circumstanțiat, nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicându-se în mod nediferențiat tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică.

19.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Astfel, literatura de specialitate a reținut în mod constant că noțiunea de locuință, încăpere, dependință are semnificația prevăzută de

art. 224

referitor la Violarea de domiciliu din Codul penal și anume: prin locuință se înțelege orice loc destinat efectiv și actual uzului domestic al uneia sau mai multor persoane. Nu interesează dacă locul este închis sau parțial închis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuință permanentă sau trecătoare.

20.

Încăperea este o parte dintr-o construcție destinată să fie folosită drept locuință și care este utilizată ca atare în mod efectiv (de pildă o cameră dintr-o casă în care o persoană își desfășoară viața), iar prin dependințe se înțelege locurile care, direct sau

indirect, sunt în relație de dependență față de locuință; ele constituie o prelungire, un accesoriu al locuinței, deoarece întregesc folosirea acesteia (de exemplu bucătăria, cămara, pivnița, magazia, boxa de la subsol, camerele de la baie, spălătoriile, vestiarele, culoarele, camerele de trecere, cămările de alimente, grajdurile, șoproanele, chioșcurile, pavilioanele etc.).

21.

În considerarea argumentelor de mai sus, Avocatul Poporului apreciază că prin sintagma „încăpere“, legiuitorul a avut în vedere o parte dintr-o construcție destinată efectiv uzului domestic al unei sau mai multor persoane, ceea ce exclude interpretarea atribuită noțiunii de autoarea excepției, potrivit căreia fapta incriminată ar putea fi săvârșită și într-o instituție publică sau într-un spațiu care ar aparține domeniului public.

22.

Așa fiind, textul legal criticat nu este de natură să aducă atingere dreptului la viață intimă, familială și privată și nici să instituie discriminări pe considerente arbitrare, rațiunea reglementării

art. 226 din Codul penal

fiind aceea de a realiza un just echilibru între dreptul la viață privată, ocrotit de legea penală în ceea ce privește spațiile cu destinație de locuință și dreptul la libera exprimare, prin care presa își poate exercita rolul său într-o societate democratică.

23.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

24.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

25.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 226 alin. (1)

referitor la Violarea vieții private din Codul penal, care au următorul conținut: „(1) Atingerea adusă vieții private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.“

26.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitor la egalitatea în drepturi a cetățenilor,

art. 20

referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului și

art. 26 alin. (1)

referitor ocrotirea vieții intime, familiale și private, precum și dispozițiile

art. 8 paragraful 1

referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

27.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la protecția penală a vieții intime, familiale și private prin incriminarea faptei de violare a vieții private a unei persoane aflate „într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta“. Noua infracțiune nu are corespondent în Codul penal din 1969 și, analizând Expunerea de motive a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, Curtea constată că legiuitorul, în acord cu

art. 61 alin. (1)

și

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție,

după ce a regrupat infracțiunile ce aduc atingere domiciliului, vieții private și corespondenței, a instituit noi infracțiuni „menite să acopere un vid de reglementare și să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale“ care formează obiectul

cap. IX - titlul I al părții speciale a Codului penal.

Practic, reglementarea criticată a fost impusă de necesitatea de a realiza un just echilibru între Dreptul la viață intimă, familială și privată consacrat de

art. 26 din Constituție

și Dreptul la libera exprimare consacrat de

art. 30

din Legea fundamentală.

28.

Astfel, protecția vieții private prin normele dreptului penal este în acord cu prevederile

art. 26 alin. (1) din Constituție , potrivit cărora „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată“, precum și cu prevederile

art. 8 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale“.

29.

Potrivit dispozițiilor

art. 226 alin. (1) din Codul penal , atingerea adusă vieții private poate fi realizată prin acțiuni alternative exhaustive - fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio - a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private. Pentru existența infracțiunii, este necesar ca oricare dintre acțiunile prevăzute în textul de incriminare să fie săvârșite, fără drept, într-un domiciliu în sens penal. Această noțiune se identifică cu acel spațiu unde subiectul pasiv locuiește, fără să fie necesar să aibă în mod formal (legal) domiciliul în acel loc. Poate fi vorba de un spațiu ocupat temporar, inclusiv o cameră la hotel sau la cămin. Locuința este acel spațiu în care trăiește efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod obișnuit altui scop. Reprezintă locuință chiar și adăpostul temporar sau mobil. Încăpere înseamnă acel spațiu delimitat, destinat locuirii, cum ar fi camera de apartament dintr-un apartament locuit de mai multe persoane. Dependințele sunt prelungiri ale spațiului locuit, acele entități aflate în relație de dependență față de locuința propriu-zisă.

30.

Așa fiind, autorul excepției critică aceste dispoziții, întrucât nu asigură aceeași protecție dreptului fundamental și atunci când violarea vieții intime, familiale și private se realizează în spații extranee conceptului de locuință, încăpere sau dependință ținând de aceasta, respectiv în spații aparținând proprietății publice ori în care își desfășoară activitatea instituții sau autorități publice.

31.

Curtea constată că prin reglementarea contestată statul nu neagă dreptul persoanei la viață intimă, familială și privată, ci oferă o protecție sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta. Împrejurarea că, în încăperile publice, dreptul fundamental de referință nu beneficiază de protecția legii penale, nu echivalează cu afectarea dreptului la viață privată, deoarece, ceea ce prevalează în protejarea drepturilor constă în adoptarea de către stat a unor măsuri legislative corespunzătoare. Or, în aceste situații, partea lezată are deschisă calea unei acțiuni civile în justiție. Astfel, prin normele substanțiale de drept civil din cartea I intitulată Despre persoane, legiuitorul român a acordat o deosebită atenție drepturilor personalității reglementând în

art. 71

cu privire la dreptul la viață privată, în

art. 73

cu privire la dreptul la propria imagine, în

art. 74

cu privire la atingeri aduse vieții private și în

art. 257

cu privire la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice. De aceea, în acord cu

art. 1.357 din Codul civil

referitor la răspunderea pentru fapta proprie, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, urmând să răspundă pentru cea mai ușoară culpă.

32.

Prin urmare, incriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Noțiunea de marjă de apreciere se fundamentează pe ideea că fiecare societate are dreptul să exercite o anumită discreție cu privire la stabilirea unui echilibru între drepturile persoanelor și interesele naționale, precum și în soluționarea conflictelor care decurg din existența diverselor valori sociale și convingeri morale. Astfel, statul are libertatea de a proteja anumite valori sociale prin reglementarea unor sancțiuni de drept penal, iar recurgerea la asemenea mijloace reprezintă, în sine, o intervenție ultima ratio atunci când celelalte mijloace specifice altor ramuri de drept nu asigură o protecție juridică eficientă (a se vedea

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 66-68). Or, în cauza de față, prin reglementarea protecției penale a faptelor de violare a vieții intime săvârșite în spațiul privat, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine, în mod automat, incriminarea în sensul dorit de autor. Astfel, în acest context legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului, în sfera răspunderii civile delictuale (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16).

33.

De altfel, protejarea vieții private trebuie pusă în balanță cu libertatea de exprimare garantată în

art. 10

referitor la Libertatea de exprimare din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care reprezintă unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice în care presa joacă un rol esențial. Cu toate acestea, deși are obligația de a comunica informații și idei cu privire la probleme de ordin general, exercitarea libertății de exprimare, și cu precădere de către presă, nu trebuie să depășească anumite limite, mai ales în ce privește protejarea reputației și a drepturilor altor persoane. În acest sens, prin Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunțată în Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2), paragrafele 95, 99, 108-113, 124 și 126, instanța de la Strasbourg, a amintit că „noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, precum numele, fotografia, integritatea fizică și morală ale acesteia; garanția oferită la

art. 8 din convenție

este destinată, în esență, pentru a asigura dezvoltarea, fără ingerințe externe, a personalității fiecărui individ în raport cu semenii săi. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate ține de viața privată. Prin urmare, publicarea unei fotografii interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este o persoană publică. Totodată, cu privire la pretinsa insuficiență a protecției acordate de instanțele interne vieții private s-a arătat că „limita dintre obligațiile pozitive și negative ale statului în raport cu

art. 8

nu se pretează unei definiții precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente aflate în joc“, respectiv punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private. Așa fiind, relevante din această perspectivă, sunt criteriile referitoare la contribuția la o dezbatere de interes general, la notorietatea persoanei vizate și obiectul unui reportaj și/sau al fotografiei (în această privință, este necesar să se facă distincție între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice; […] în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său la viața privată, acest lucru nu este valabil și pentru persoanele publice), la comportamentul anterior al persoanei în cauză, la conținutul, forma și repercusiunile publicării și la circumstanțele în care au fost realizate fotografiile. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că punerea în balanță a drepturilor divergente trebuie să se circumscrie unei contribuții de interes general a exercitării libertății de exprimare, întrucât funcției presei de diseminare a informațiilor și ideilor privind toate problemele de interes general i se adaugă dreptul publicului de a le primi, contribuind astfel la formarea unei opinii publice.

34.

Or, așa cum s-a arătat, statul a instituit măsurile de protecție civilă mai sus enunțate, sens în care partea ce reclamă încălcarea dreptului la viață intimă, familială și privată poate să formuleze o acțiune civilă în justiție.

35.

De asemenea, în ceea ce privește încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor

art. 16 alin. (1) din Constituție , Curtea constată că, în jurisprudența sa, a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se găsesc în situații identice (viața intimă a unora a fost lezată în spațiul privat, iar a altora în spațiul public) astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea mutatis mutandis

Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, paragraful 30).

36.

Așa fiind, Curtea constată că textele criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele marjei de apreciere prevăzută la

art. 61 alin. (1) din Constituție.

37.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992,

cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Elena Dumitru în Dosarul nr. 91/54/2016 al Curții de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile

art. 226 alin. (1) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova -Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2017.