Hotărârea din 23 iunie 2015

(Cererea nr. 15.251/07)

Strasbourg

Definitivă la 23 septembrie 2015

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul

art. 44 § 2 din Convenție . Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Opriș împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu la 2 iunie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată.

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află Cererea nr. 15.251/07 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Radu Claudiu Opriș (reclamantul), a sesizat Curtea la 21 martie 2007, în temeiul

art. 34 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Convenția ).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de V. Jurj, avocat în Baia Mare. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamantul se plânge, în special, de caracterul inechitabil al procedurii penale derulate împotriva sa: acesta afirmă că a făcut obiectul unei provocări polițienești, că nu a beneficiat de asistență din partea unui avocat în cursul primului interogatoriu și că nu a avut posibilitatea de a solicita audierea persoanelor - un agent infiltrat și colaboratorul acestuia - care au intervenit sub acoperire în cadrul investigației care l-a vizat.

4.

Prin Decizia din 21 mai 2013, Curtea a comunicat capetele de cerere întemeiate pe

art. 6 § 1

și

3 lit. (d) din Convenție

și a declarat cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele speței

5.

Reclamantul s-a născut în 1974 și locuiește în Sighetu Marmației.

A.

Ancheta sub acoperire și acțiunea de prindere în flagrant

6.

La 5 iunie 2003, Brigada de Combatere a Criminalității Organizate și Antidrog Cluj s-a sesizat din oficiu cu privire la cazul reclamantului și al V.P., pe motiv că, potrivit informațiilor de care dispunea și investigațiilor poliției, aceste două persoane acționau în cadrul unei rețele de traficanți de droguri. În aceeași zi, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș i-a autorizat pe agentul investigator „Liviu“ și pe colaboratorul acestuia, „Țucu“, să se infiltreze în rețea pentru o perioadă de treizeci de zile și să procure un kilogram de heroină. Tot în aceeași zi, parchetul a deschis o anchetă împotriva reclamantului pentru infracțiunea de trafic de droguri, pedepsită la

art. 2 din Legea nr. 143/2000

privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

7.

La 20 iunie 2003, reclamantul a fost arestat de poliție la Cluj. Potrivit procesului-verbal întocmit în aceeași zi de către procurorul care a condus acțiunea de prindere în flagrant, în momentul arestării, reclamantul conducea un autovehicul în care s-a găsit un pachet care conținea o substanță care, potrivit testului efectuat la fața locului, s-a dovedit a fi heroină. În aceeași zi, agentul investigator „Liviu“ a întocmit raportul său. Acesta a descris în detaliu evenimentele din ziua respectivă și a menționat, printre altele, că reclamantul i-a spus că era prima dată când încerca să își procure droguri. Laboratorul din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române a confirmat ulterior că în pachet se afla aproximativ un kilogram de heroină, amestecată cu lactoză.

8.

Tot la 20 iunie 2003, poliția a percheziționat apartamentul reclamantului, în prezența soției sale. Potrivit procesului-verbal de percheziție, polițiștii nu au găsit nimic ilegal în apartament.

B.

Ancheta parchetului

9.

La 20 iunie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj l-a audiat pe reclamant, care a declarat, în absența unui avocat, că o persoană cu numele „Nelu“, care i-ar fi fost prezentată de V.P., i-a solicitat insistent să îi procure droguri cu scopul de a le revinde. Reclamantul a adăugat următoarele: a acceptat această cerere din cauza unor probleme financiare și a procurat drogurile de la un cetățean ucrainean; ulterior, în cursul procedurii, a identificat această persoană ca fiind I.S.; „Nelu“ i l-a prezentat ulterior pe „Liviu“ și s-a ajuns la un acord cu privire la termenii tranzacției; la 20 iunie 2003, acesta s-a deplasat la Cluj pentru a-i înmâna drogurile lui „Liviu“.

10.

La 21 și 23 iunie 2003, reclamantul a fost audiat din nou de procuror, în prezența unui avocat numit din oficiu. Acesta a confirmat declarația făcută la 20 iunie 2003.

11.

La 21 și 23 iunie 2003, parchetul a extins urmărirea penală față de I.S. și V.P., sub suspiciunea că i-ar fi furnizat droguri reclamantului și, respectiv, că ar fi acționat ca intermediar în tranzacție.

12.

La 23 iunie 2003, I.S. a negat că i-a furnizat droguri reclamantului. În aceeași zi, repetând o declarație în acest sens, făcută cu două zile înainte, V.P. a afirmat că „Nelu“ i-a solicitat cu insistență să îi procure droguri și că acesta i l-a prezentat pe reclamant în acest scop. Parchetul a audiat, de asemenea, patru martori, dar niciunul dintre aceștia nu a fost în măsură să furnizeze informații cu privire la traficul de droguri.

13.

La 15 iulie 2003, reclamantul a solicitat parchetului o confruntare cu „Liviu“, identificarea și audierea lui „Nelu“, precum și realizarea unei expertize a substanței găsite în cursul acțiunii de prindere în flagrant. Printr-o decizie din aceeași zi, parchetul a deschis o anchetă în vederea identificării lui „Nelu“, dar a respins celelalte cereri, pe motiv că elementele de probă legate de acestea nu erau nici utile și nici pertinente.

14.

Prin rechizitoriul din 15 iulie 2003, reclamantul și I.S. au fost trimiși în judecată pentru trafic de droguri, iar V.P. pentru complicitate la trafic de droguri.

C.

Condamnarea reclamantului pentru trafic de droguri

1.

Prima fază a procedurii

15.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj. La 23 septembrie 2003, tribunalul l-a audiat pe reclamant. Acesta din urmă a negat faptele de care era acuzat și a declarat că drogurile fuseseră plasate în mașină de către „Nelu“. A negat, de asemenea, că a primit droguri de la I.S. și a precizat că anterior declarase contrariul deoarece polițiștii i-ar fi promis o reducere a pedepsei. Avocatul reclamantului a depus ulterior concluzii scrise prin care a invocat provocarea din partea poliției.

16.

Tribunalul i-a audiat și pe I.S. și V.P., care și-au menținut declarațiile, precum și doi martori, care au declarat că nu aveau cunoștință de existența unui trafic de droguri. Prin Încheierea din 24 februarie 2004, tribunalul a renunțat la audierea altor martori care nu se prezentaseră.

17.

Prin Hotărârea din 27 februarie 2004, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe reclamant la 5 ani de închisoare pentru trafic de droguri, pe baza declarațiilor obținute atât de parchet, cât și de instanță, a listei de numere de telefon apelate de pe telefoanele mobile ale inculpaților, precum și pe baza fotografiilor realizate în cursul acțiunii de prindere în flagrant. În ceea ce privește declarațiile reclamantului, tribunalul a reținut doar declarațiile obținute de parchet, considerând că acestea se coroborau cu celelalte probe de la dosar. Instanța nu a răspuns la argumentele referitoare la provocarea din partea poliției.

18.

Reclamantul a declarat apel, motivând, între altele, că fusese provocat de un agent sub acoperire. Prin Decizia din 21 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj a respins apelul. Instanța de apel nu a răspuns la argumentul referitor la provocarea din partea poliției și a hotărât că raportul agentului sub acoperire se corobora cu celelalte elemente de probă și demonstra vinovăția reclamantului.

19.

Prin Decizia din 28 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului și a retrimis cauza tribunalului, dispunând examinarea elementelor de probă solicitate de inculpați și de procuror.

2.

A doua fază a procedurii

20.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului Cluj. La termenul din 7 februarie 2005 au fost din nou audiați reclamantul și I.S., care au confirmat declarațiile date în fața instanței de fond în cursul primei faze a procedurii. Printr-o încheiere pronunțată în aceeași zi, tribunalul a autorizat, la cererea reclamantului, audierea a cinci noi martori și a agentului sub acoperire, precum și realizarea unei expertize asupra substanței găsite în mașină. Instanța a solicitat de asemenea parchetului să îi transmită fotografiile și înregistrările audio și video, precum și documentele care au justificat autorizarea intervenției agentului sub acoperire.

21.

Tribunalul a audiat patru martori. Niciunul nu a declarat că ar fi avut cunoștință de existența unui trafic de droguri.

22.

La 29 martie 2005, avocatul reclamantului a depus la tribunal note scrise în care a invocat, între altele, provocarea din partea poliției.

23.

La 13 aprilie 2005, parchetul a comunicat instanței Rezoluția din 3 septembrie 2003, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de „Nelu“, pe motiv că „Nelu“ și „Țucu“ erau una și aceeași persoană și că acesta acționase legal, în calitate de colaborator al agentului sub acoperire.

24.

La 21 aprilie 2005, parchetul a informat instanța că autorizația fusese acordată agentului sub acoperire pe baza unor „informații obținute și culese prin intermediul unor investigații specifice activității poliției“, fără să ofere precizări suplimentare. Parchetul a indicat că, la 20 iunie 2003, fuseseră efectuate doar fotografii și nu fusese realizată nicio înregistrare. În ceea ce privește audierea agentului sub acoperire, parchetul a indicat că nu dispunea de mijloacele tehnice care să permită o ascultare în direct a acestuia, cu distorsionarea vocii și a imaginii.

25.

Prin Încheierea din 10 mai 2005, Tribunalul Cluj a decis să procedeze la audierea agentului sub acoperire și a renunțat la audierea martorului „Nelu“, pe motiv că agentul sub acoperire putea să clarifice intervenția acestuia din urmă. Instanța a solicitat inculpaților să își comunice întrebările în termen de 10 zile. La 10 iunie 2005, un judecător l-a audiat pe „Liviu“ doar în prezența procurorului. Agentul sub acoperire a confirmat raportul pe care l-a întocmit în ziua desfășurării acțiunii de prindere în flagrant, furnizând și detalii suplimentare. Judecătorul i-a adresat mai multe întrebări, dintre care una a urmărit în mod special să stabilească dacă reclamantul era cunoscut pentru implicarea în activități de trafic de droguri. Agentul sub acoperire nu a putut să ofere un răspuns precis. La 13 iunie 2005, transcrierea și o înregistrare a audierii acestuia, cu distorsionarea vocii, au fost depuse la dosar, în plic sigilat.

26.

La 14 iunie 2005, Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Cluj a depus la dosar un raport de evaluare a reclamantului, potrivit căruia acesta din urmă avea un comportament antisocial și că, în trecut, prin intermediul relațiilor sale, reușise să scape de răspunderea penală pentru diverse fapte contrare legii. Serviciul de probațiune a menționat existența mai multor condamnări anterioare ale reclamantului, pentru lovire sau alte violențe, distrugere, precum și pentru conducerea unui vehicul neînmatriculat.

27.

La 12 iulie 2005, avocatul reclamantului a depus la Tribunalul Cluj o listă de 17 întrebări, în vederea unei noi audieri a agentului sub acoperire. Prin Încheierea din 19 iulie 2005, instanța a respins această cerere ca tardivă.

28.

Deși tribunalul a solicitat insistent realizarea expertizei științifice a substanței găsite în mașină, prin încheierile din 14 iunie, 19 iulie, 11 august, 1 și 29 noiembrie 2005, aceasta nu a fost realizată.

29.

La 4 octombrie 2005 și 27 ianuarie 2006, avocații reclamantului au depus concluzii scrise în care au invocat, printre altele, provocarea din partea poliției.

30.

Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe reclamant la 5 ani de închisoare pentru trafic de droguri. Instanța s-a bazat pe declarația dată de reclamant în fața parchetului, considerând că aceasta era mai credibilă decât cea pe care a făcut-o ulterior, având în vedere declarațiile agentului sub acoperire și ale martorilor. A considerat că o expertiză, ca mijloc de probă specific, era irelevantă în speță, deoarece substanța găsită în mașină fusese testată de două ori, demonstrând prezența heroinei. Tribunalul a respins argumentul reclamantului, întemeiat pe provocarea din partea poliției, în următorii termeni:

[...] susținerile sale în sensul că întreaga operațiune ar fi fost o înscenare pusă la cale chiar de către organele de poliție este mai mult decât puerilă, posibil așezată pe statutul pe care și l-a creat această persoană în zona de domiciliu, ce i-a creat o atitudine psihică adecvată (surse de informații susțin că acest inculpat deținea sume mari de bani din mai multe afaceri suspectate a fi ilegale ce ar fi fost cunoscute și de organele de politie, f. 184-188), cu afișarea unui aer de bravură, fără conștientizarea pe fond a gravității faptelor săvârșite și asumarea responsabilității pentru infracțiunea comisă, atitudini grefate și pe o convingere falsă că «având relații va fi exonerat de răspundere», cu un suport moral și material nu întotdeauna adecvat din partea familiei.

31.

Reclamantul a formulat apel; a solicitat efectuarea de cercetări suplimentare și a precizat că fusese victima unei înscenări organizate de poliție. Prin Încheierea din 23 martie 2006, curtea de apel a respins cererea acestuia de administrare de probe, pe motiv că acestea nu erau utile. Prin Hotărârea din 11 mai 2006, Curtea de Apel Cluj a respins apelul în cauză. Aceasta a reținut, între altele, că tribunalul nu a putut să îl audieze pe „Nelu“, deoarece acesta era colaboratorul agentului sub acoperire. Instanța a considerat că expertiza solicitată era irelevantă, având în vedere că reclamantul intenționa să demonstreze că pachetul confiscat conținea o concentrație mică de heroină și nu că acesta nu conținea deloc heroină. Curtea de apel nu a examinat argumentul referitor la provocarea din partea poliției.

32.

Întemeindu-se pe aceleași argumente invocate în cadrul apelului, reclamantul a formulat recurs. Prin Hotărârea din 20 septembrie 2006, motivată la 22 februarie 2007, Înalta Curte a respins recursul, fără să examineze argumentul întemeiat pe provocarea din partea poliției. Înalta Curte s-a bazat pe declarația reclamantului în fața poliției și a considerat că, prin declarația contradictorie făcută în fața instanțelor, acesta a încercat doar să fie exonerat de orice răspundere.

II.

Dreptul și practica interne și internaționale relevante

33.

Dispozițiile relevante în speță din

Codul de procedură penală

privind interdicția folosirii unor mijloace de constrângere pentru obținerea de elemente de probă, precum și dispozițiile relevante în speță din

Legea nr. 143/2000

sunt descrise în Cauza Constantin și Stoian împotriva României (nr. 23.782/06 și 46.629/06, pct. 34, 29 septembrie 2009). Mai precis,

art. 86^2 din Codul de procedură penală , astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, autoriza ascultarea unui martor prin intermediul unei rețele interne de televiziune, care permitea ca imaginea și vocea martorului în cauză să nu fie recunoscute, dacă „exist[au] mijloacele tehnice adecvate“.

34.

Dispozițiile relevante în speță din

Codul de procedură penală , referitoare la dreptul suspectului sau inculpatului la apărare, precum și practica instanțelor române sunt descrise în Cauza Argintaru împotriva României [(dec.), nr. 26.622/09, pct. 17-19, 8 ianuarie 2013].

35.

Textele Consiliului Europei referitoare la tehnicile speciale de investigație sunt descrise în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei [(MC), nr. 74.420/01, pct. 35-37, CEDO 2008].

ÎN DREPT

I.

Cu privire la pretinsa încălcare a

art. 6 din Convenție

36.

Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil: în primul rând, acesta ar fi făcut obiectul unei provocări din partea poliției, în al doilea rând, nu ar fi beneficiat de prezența unui avocat în cursul primului său interogatoriu din cursul urmăririi penale și, în al treilea rând, nu ar fi avut posibilitatea de a solicita audierea agentului sub acoperire și nici a colaboratorului acestuia. Reclamantul invocă prevederile

art. 6 § 1

și

art. 3 lit. b)

și

d) din Convenție , redactate după cum urmează:

(1)

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. [...]

(3)

Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]

b)

să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

[...]

d)

să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; [...]

A.

Cu privire la admisibilitate

1.

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe absența unui avocat în cursul primului interogatoriu din cursul urmăririi penale

37.

Guvernul indică faptul că primul interogatoriu al reclamantului din cursul anchetei preliminare a avut loc la 20 iunie 2003 și că respectivul capăt de cerere al reclamantului poate fi raportat doar la acest act de procedură, având în vedere că persoana în cauză a fost reprezentată de avocați aleși de aceasta în cursul restului procedurii. Astfel, în opinia Guvernului, acest capăt de cerere a fost prezentat după împlinirea termenului de șase luni, prevăzut la

art. 35 § 1 din Convenție .

38.

În subsidiar, Guvernul susține că reclamantul nu a invocat acest capăt de cerere în fața instanțelor interne și nici nu a solicitat ca declarația dată la 20 iunie 2003 să fie eliminată din elementele de probă depuse la dosarul său.

39.

Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea acestui capăt de cerere.

40.

Curtea reamintește că, în temeiul

art. 35 § 1 din Convenție , nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Este necesar ca fiecare reclamant să fi oferit instanțelor interne ocazia pe care această dispoziție o acordă, în principiu, statelor contractante, și anume de a evita sau de a repara încălcările invocate față de ele [McFarlane împotriva Irlandei (MC), nr. 31.333/06, pct. 107, 10 septembrie 2010].

41.

În speță, Curtea constată că reclamantul nu a invocat în fața instanțelor interne capătul de cerere întemeiat pe absența unui avocat la interogatoriul acestuia din 20 iunie 2003 și că, prin urmare, acesta nu le-a oferit ocazia să se pronunțe în această privință.

42.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul

art. 35 § 1

și

§ 4 din Convenție .

2.

Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe provocarea din partea poliției și imposibilitatea de a solicita audierea agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia

43.

Constatând că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul

art. 35 § 3 lit. a) din Convenție

și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B.

Cu privire la fond

44.

Curtea reamintește că, în general, a examinat împreună capetele de cerere referitoare la faptul că agenții investigatori nu au fost audiați în prezența reclamantului și întemeiate pe provocarea din partea poliției, din perspectiva

art. 6 § 1 din Convenție

(Lagutin și alții împotriva Rusiei, nr. 6.228/09, 19.123/09, 19.678/07, 52.340/08 și 7.451/09, pct. 98-101, 24 aprilie 2014, cu referințele citate). Va adopta aceeași abordare în speță și, prin urmare, va examina împreună capetele de cerere formulate de reclamant.

1.

Argumentele părților

45.

Reclamantul susține că a fost victima unei provocări din partea poliției. Acesta afirmă că nu existau indicii privind implicarea sa în vreun trafic de droguri și că a fost instigat să săvârșească infracțiunea în cauză de către polițiști, care nu s-ar fi mulțumit să adopte o atitudine pur pasivă, având în vedere că aceștia au plasat pachetul cu droguri în mașină.

46.

Reclamantul adaugă că, în timpul procedurii desfășurate împotriva sa, nu a avut posibilitatea de a verifica o serie de probe, printre care audierea agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia în aceleași condiții ca și acuzarea, precum și expertiza substanței găsite în pachet. Mai exact, conform susținerilor reclamantului, instanțele nu au precizat motivele pentru care nu i s-a permis să fie prezent la audierea agentului sub acoperire și nu au oferit justificări nici cu privire la faptul că nu a fost audiat colaboratorul acestuia din urmă. În plus, susține că instanțele interne nu au examinat în mod echitabil argumentele sale referitoare la provocare.

47.

Guvernul susține că procedura a fost echitabilă în ansamblu și că reclamantul nu a făcut obiectul pretinsei provocări din partea poliției. Afirmă că existau indicii serioase că reclamantul se ocupa, pe de o parte, cu traficul de droguri, ceea ce l-ar fi determinat pe procuror să autorizeze intervenția agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia în scopul stabilirii faptelor, identificării autorilor și obținerii elementelor materiale de probă, și, pe de altă parte, cu procurarea de droguri. Acesta adaugă că cele două persoane mandatate în acest scop de procuror au rămas pasive și nu l-au instigat pe reclamant să săvârșească infracțiunea în cauză.

48.

În plus, Guvernul precizează că reclamantul a recunoscut faptele ulterior flagrantului și că acesta a invocat argumente întemeiate pe provocare numai în fața instanțelor. Apreciază că persoana în cauză a dat dovadă de o schimbare de atitudine pentru care nu ar fi oferit o explicație serioasă. Mai adaugă că Tribunalul Cluj, care s-a pronunțat în primă instanță, a examinat totuși argumentele acestuia întemeiate pe provocare, dar a considerat că erau nefondate, iar instanțele superioare au aderat la acest raționament.

49.

În cele din urmă, Guvernul precizează că agentul sub acoperire a fost audiat de instanțe în condiții de confidențialitate și că cererea de audiere a acestuia a fost introdusă de reclamant. Observă că audierea agentului în cauză, cu distorsionarea imaginii și a vocii, nu a fost posibilă din cauza absenței mijloacelor tehnice necesare și că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a adresa întrebări în scris agentului respectiv. De asemenea, precizează că reclamantul a ales să se prevaleze de această posibilitate abia la o dată ulterioară audierii, deoarece tribunalul respinsese deja întrebările acestuia ca irelevante sau din cauza riscului de identificare a agentului. În plus, Guvernul apreciază că nu s-a adus atingere principiului egalității armelor, prin prezența procurorului la audierea în cauză, deoarece acesta din urmă nu a intervenit în timpul audierii și nu a adresat întrebări.

2.

Principiile generale

50.

Principiile generale referitoare la garanțiile unui proces echitabil, în contextul recurgerii la tehnici speciale de investigație, cu scopul de a combate traficul de droguri sau corupția, sunt detaliate în cauzele Bannikova împotriva Rusiei (nr. 18.757/06, pct. 33-65, 4 noiembrie 2010) și Lagutin și alții (citată anterior, pct. 89-101).

51.

Curtea a subliniat, în special, că este conștientă de dificultățile implicate de lupta împotriva infracțiunilor grave și de necesitatea ca autoritățile să recurgă uneori la metode de anchetă mai elaborate. În principiu, jurisprudența sa nu împiedică, în stadiul cercetărilor și în cazurile în care natura infracțiunii o justifică, depunerea la dosar a unor elemente obținute prin intermediul unei operațiuni sub acoperire desfășurate de poliție (Lüdi împotriva Elveției, 15 iunie 1992, seria A, nr. 238). Cu toate acestea, intervenția unor agenți sub acoperire trebuie să fie restrânsă: deși poate acționa în secret, poliția nu poate să provoace săvârșirea unei infracțiuni (Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere de hotărâri și decizii 1998 IV, și Vaniane împotriva Rusiei, nr. 53.203/99, pct. 46-47, 15 decembrie 2005).

52.

De asemenea există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați - membri ai forțelor de ordine sau persoane care intervin la solicitarea acestora - nu se limitează la examinarea într-o manieră pur pasivă a activității infracționale, ci exercită asupra persoanei care face obiectul unei supravegheri o influență de natură să o incite la săvârșirea unei infracțiuni, pe care, altfel, aceasta nu ar fi săvârșit-o, pentru a face posibilă constatarea infracțiunii, adică pentru a aduce dovada în acest sens și pentru a determina urmărirea penală a persoanei în cauză [Teixeira de Castro, citată anterior, pct. 38; a se vedea, a contrario, Eurofinacom împotriva Franței (dec.), nr. 58.753/00, CEDO 2004-VII].

53.

În plus, atunci când informațiile divulgate de organele de urmărire penală nu îi permit Curții să constate dacă reclamantul a fost sau nu victima unei provocări din partea poliției, este esențial să fie examinată procedura în cadrul căreia s-a pronunțat cu privire la acuzația de provocare din partea poliției, astfel încât să se verifice, în cazul în speță, dacă a fost protejat în mod corespunzător dreptul la apărare și în special respectarea principiilor contradictorialității și egalității armelor [Edwards și Lewis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39.647/98 și 40.461/98, pct. 46-48, CEDO 2004 X, Constantin și Stoian, citată anterior, pct. 56-57, și Lagutin și alții, citată anterior, pct. 94-95].

54.

În cele din urmă, obligația de a dovedi absența unei provocări revine organelor de cercetare penală, cu condiția ca acuzațiile reclamantului să nu fie total lipsite de credibilitate (Ramanauskas, citată anterior, pct. 70, și Furcht împotriva Germaniei, nr. 54.648/09, pct. 53, 23 octombrie 2014). În lipsa unei astfel de probe contrare, este de competența organelor judiciare să procedeze la o examinare a faptelor cauzei și să ia măsurile necesare pentru aflarea adevărului, cu scopul de a stabili dacă a existat sau nu o provocare. Instanțele naționale trebuie să examineze, în special, motivele pentru care a fost organizată operațiunea specială de investigare, amploarea participării poliției la săvârșirea infracțiunii, precum și natura provocării sau a presiunilor exercitate asupra reclamantului (Ramanauskas, citată anterior, pct. 71).

3.

Aplicarea acestor principii în speță

55.

Aplicând aceste principii în speță, Curtea va proceda la o examinare în două etape (Bannikova, citată anterior, pct. 67). Prima etapă va consta în a stabili dacă agenții statului implicați în activitățile de investigare au adoptat o atitudine pur pasivă sau, dimpotrivă, dacă au depășit limitele, acționând ca „agenți provocatori“. În ceea ce privește acest criteriu material, examinarea de către Curte va depinde în mare măsură de disponibilitatea informațiilor referitoare la activități de investigație premergătoare acțiunii de prindere în flagrant și, în special, natura contactelor pe care le-au avut agenții statului cu reclamantul înainte de procedura flagrantului. În lipsa acestor informații, Curtea va proceda la a doua etapă a analizei sale și va examina procedura în cursul căreia instanțele naționale au abordat argumentele întemeiate pe provocarea din partea poliției.

56.

În speță, în ceea ce privește criteriul material, Curtea observă că există divergențe între părți cu privire la eventuala implicare a reclamantului în activități legate de droguri înainte de operațiunea sub acoperire a poliției. Într-adevăr, Guvernul susține că existau indicii serioase că reclamantul era implicat în traficul de droguri, fapt contestat de persoana în cauză (supra, pct. 45 și 47). Cu toate acestea, Guvernul nu a precizat care erau aceste indicii. În această privință, Curtea reamintește că trebuie să stabilească dacă existau indicii concrete și obiective care să justifice o operațiune specială de investigare [a se vedea, în acest sens, Sequeira împotriva Portugaliei (dec.), nr. 73.557/01, CEDO 2003-VI, Shannon împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 67.537/01, CEDO 2004-IV, și Malininas împotriva Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 36, 1 iulie 2008].

57.

În speță, Curtea observă că indiciile la care face referire Guvernul nu au fost dezvăluite nici în cursul procesului penal desfășurat împotriva reclamantului; deși Tribunalul Cluj a formulat o cerere în acest sens, parchetul nu a furnizat precizări legate de natura acestor indicii, limitându-se să afirme că acestea fuseseră colectate potrivit unor metode specifice activității poliției (supra, pct. 24). Rezultă că instanțele naționale nu au avut niciodată ocazia să verifice indiciile în cauză [Vaniane, citată anterior, pct. 49, și Khoudobine împotriva Rusiei, nr. 59.696/00, pct. 134, CEDO 2006 XII (extrase)]. În plus, Guvernul nu a susținut că există motive imperioase care să împiedice divulgarea acestor indicii în cursul procedurii naționale sau în cursul procedurii în fața Curții.

58.

De asemenea, Curtea apreciază că mai multe elemente din dosar confirmă mai degrabă versiunea reclamantului. Astfel, agentul sub acoperire a precizat în raportul său, întocmit chiar în ziua desfășurării acțiunii de prindere în flagrant, că partea în cauză îi menționase faptul că se afla la prima sa încercare de ași procura droguri (supra, pct. 7). În cadrul audierii sale în fața tribunalului, agentul sub acoperire nu a furnizat niciun indiciu cu privire la vreo activitate legată de droguri pe care ar fi avut-o reclamantul în trecut (supra, pct. 25). În plus, percheziția efectuată la domiciliul reclamantului nu a evidențiat niciun indiciu cu privire la o astfel de activitate (supra, pct. 8; a se vedea, în acest sens, și Constantin și Stoian, citată anterior, pct. 55).

59.

Aceste elemente de fapt atestă, cel puțin, faptul că reclamantul nu fusese implicat în activități legate de traficul de droguri înainte de incidentul în speță și că susținerile acestuia întemeiate pe provocarea din partea poliției nu erau lipsite de orice credibilitate (Ramanauskas, citată anterior, pct. 70, și, a contrario, Sequeira, citată anterior).

60.

Cu toate acestea, în lipsa unor elemente faptice care să indice că polițiștii au depășit limitele activităților lor, după ce l-au contactat pe reclamant și l-au instigat pe acesta la săvârșirea unei infracțiuni, Curtea nu poate stabili cu certitudine că întradevăr așa s-au petrecut lucrurile (Lagutin și alții, citată anterior, pct. 111, și a se vedea, a contrario, Furcht, citată anterior, pct. 57-58). Prin urmare, aceasta va proceda la a doua etapă a examinării sale (supra, pct. 53 și 54).

61.

În această privință, Curtea observă că reclamantul a susținut în mod constant în fața instanțelor naționale că a fost victima unei provocări din partea poliției (supra, pct. 15, 18, 22, 29 și 31 ). Or, cu excepția Tribunalului Cluj, în calitate de instanță de fond în cadrul celei de-a doua etape a procedurii, instanțele naționale nu au răspuns în niciun fel argumentelor acestuia.

62.

În plus, Curtea arată că examinarea acestor argumente de către tribunal, în Hotărârea din 31 ianuarie 2006, este discutabilă. Într-adevăr, instanța a respins aceste argumente, considerându-le „puerile“, pe motiv că reclamantul a avut un comportament antisocial în trecut (supra, pct. 30). Acest raționament nu poate fi reținut. Curtea amintește că a reținut deja că o condamnare penală anterioară nu furnizează nicio indicație privind existența unor activități infracționale în curs (Constantin și Stoian, citată anterior, pct. 55, și Bannikova, citată anterior, pct. 41). Prin urmare, nu poate să tragă concluzii din condamnările anterioare ale reclamantului, cu atât mai mult cu cât acestea nu au implicat traficul de droguri (supra, pct. 26).

63.

În plus, Curtea constată că Tribunalul Cluj s-a bazat, în mare parte, pe declarația făcută de reclamant în fața parchetului, prin care acesta a recunoscut faptele de care era acuzat: instanța a considerat că această declarație se corobora cu cele ale agentului sub acoperire și cu cele ale mai multor martori (supra, pct. 30). Curtea constată, de asemenea, că, în observațiile sale, Guvernul a acordat importanță acestui argument (supra, pct. 48).

64.

Or, Curtea reamintește că recunoașterea unei infracțiuni săvârșite ulterior unei provocări nu este de natură să elimine nici provocarea, nici efectele acesteia (Ramanauskas, citată anterior, pct. 72). Așadar, argumentul Guvernului nu poate fi admis, având în vedere lipsa unei examinări serioase de către tribunal a motivelor care au condus la desfășurarea operațiunii sub acoperire, a amplorii intervenției poliției și a naturii provocării sau a presiunilor la care a putut fi supus reclamantul (Ramanauskas, citată anterior, pct. 71).

65.

Prin urmare, în absența unei decizii motivate în mod detaliat și complet de către tribunal, argumentul Guvernului conform căruia curtea de apel și Înalta Curte au aderat la raționamentul instanței de fond (supra, pct. 48) trebuie, de asemenea, respins (a se vedea, mutatis mutandis, Boldea împotriva României, nr. 19.997/02, pct. 33, 15 februarie 2007).

66.

Aceste elemente sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că a avut loc o încălcare a

art. 6 § 1 din Convenție .

67.

Prin urmare, Curtea apreciază că nu este necesar să examineze restul capătului de cerere întemeiat pe faptul că agentul sub acoperire și colaboratorul acestuia nu au fost audiați în prezența reclamantului (Bulfinsky împotriva României, nr. 28.823/04, pct. 49, 1 iunie 2010).

II.

Cu privire la aplicarea

art. 41 din Convenție

68.

În conformitate cu

art. 41 din Convenție ,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.

A.

Despăgubiri

69.

Reclamantul solicită suma de 150.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care susține că la suferit. Precizează că această sumă reprezintă echivalentul salariului minim pe care l-ar fi putut primi de la începutul procedurii penale derulate împotriva sa. Solicită, de asemenea, suma de 200.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care susține că l-a suferit ca urmare a sentimentelor de neliniște, nedreptate și stigmatizare socială, pe care i le-ar fi cauzat procedura în cauză.

70.

Guvernul se opune acordării oricărei sume cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. În plus, acesta consideră că suma solicitată de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral este excesivă. Consideră că hotărârea Curții, precum și posibilitatea de care beneficiază reclamantul, de a solicita redeschiderea procesului, în temeiul noului

Cod de procedură penală , ar putea constitui o reparație suficientă pentru prejudiciul moral invocat.

71.

Curtea nu identifică existența niciunei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge cererea privitoare la prejudiciul material. Pe de altă parte, aceasta consideră că solicitantului ar trebui să i se acorde suma de 2.400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B.

Cheltuieli de judecată

72.

Reclamantul solicită, de asemenea, 8.500 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fata instanțelor interne și în fața Curții. Acesta a trimis documente justificative doar pentru o parte din această sumă.

73.

Guvernul solicită Curții să acorde reclamantului doar suma corespunzătoare cheltuielilor reale, dovedite și necesare.

74.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde reclamantului suma de 425 EUR pentru toate cheltuielile.

C.

Dobânzi moratorii

75.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe provocarea din partea poliției și imposibilitatea de a solicita audierea agentului sub acoperire și a colaboratorului acestuia și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;

2.

hotărăște că a fost încălcat

art. 6 § 1 din Convenție ;

3.

hotărăște:

a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu

art. 44 § 2 din Convenție , următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i)

2.400 EUR (două mii patru sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii)

425 EUR (patru sute douăzeci și cinci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuielile de judecată;

b)

că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4.

respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 23 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și § 3 din Regulamentul Curții.