Decizia nr. 111/2022

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Ionescu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Sorinel Săndulescu în Dosarul nr. 9.701/245/2019 al Tribunalului Iași - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.297D/2019.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul a formulat o cerere de judecare în lipsă a excepției de neconstituționalitate.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că termenul de un an, stabilit de textul de lege criticat, este unul maxim, fiind la latitudinea instanței de judecată să stabilească un termen mai scurt, aceasta fiind singura competentă să aprecieze timpul necesar pentru îndeplinirea tuturor condițiilor de către persoana condamnată, ce are vocația pentru acordarea liberării condiționate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 26 iulie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 9.701/245/2019, Tribunalul Iași - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Sorinel Săndulescu cu ocazia soluționării contestației formulate de către autor împotriva unei sentințe penale prin care, în temeiul

art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală , s-a dispus respingerea cererii de liberare condiționată a condamnatului, autor al excepției, și fixarea, pentru reiterarea cererii de liberare condiționată, a unui termen de 11 luni de la data rămânerii definitive a sentinței.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în notele scrise, că termenul reglementat de norma criticată, care curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, este neconstituțional, nelegal, netemeinic, deoarece, în speță, „timpul amânării curge de la data intrării în comisia de liberări condiționate a penitenciarului Iași“. Astfel, arată că a primit 11 luni de amânare, iar până în prezent a executat aproximativ 4-5 luni. Or, prin adunarea celor 4-5 luni cu cele 11 luni de amânare, se depășește termenul maxim de un an prevăzut de

art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală . Totodată, arată că formulează „excepția de neconstituționalitate a termenului de amânare, care, în speță, curge de la data rămânerii definitive a hotărârii definitive la cererea unui procuror [...] care își face prezența în proces în afara legii instituției liberării condiționate.“ Potrivit încheierii de sesizare, autorul consideră că dispozițiile criticate intră în contradicție cu

art. 16 din Constituție , în sensul că o persoană care alege să formuleze contestație împotriva hotărârii judecătorului de fond este discriminată/defavorizată în raport cu o persoană care nu formulează calea de atac, întrucât formularea contestației prelungește automat termenul de amânare pe toată perioada în care se judecă contestația. Susține că, potrivit

art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală , termenul de amânare curge de la momentul rămânerii definitive a sentinței, iar nu de la momentul pronunțării soluției pe fondul cauzei.

6.

Tribunalul Iași - Secția penală opinează că normele procesual penale sunt de natură a încălca prevederile

art. 16 alin. (1) , ale

art. 21

și ale

art. 129 din Constituție . În acest sens, reține că, prin stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul după care poate fi reiterată propunerea/cererea de liberare condiționată, de la data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a unei astfel de cereri/propuneri, se poate crea o situație discriminatorie între persoane aflate în aceeași situație, respectiv între condamnați-deținuți, în funcție, pe de o parte, de faptul dacă aceștia aleg să declare sau nu cale de atac, iar, pe de altă parte, în funcție de împrejurări de natură administrativă ce nu depind de voința condamnatului-deținut. Principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție , presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Reține că data împlinirii termenului după care poate fi reiterată cererea/propunerea de liberare condiționată depinde de data rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii/propunerii, dată care poate varia în funcție de o multitudine de factori, inclusiv de numeroase elemente aleatorii, fiind o dată imprevizibilă. Totodată, apreciază că prin stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul după care poate fi reiterată propunerea/cererea de liberare condiționată poate avea loc o limitare a accesului la justiție al deținutului-condamnat, sub aspectul exercitării căilor de atac prevăzute de lege, care, astfel, se poate vedea descurajat să exercite calea de atac a contestației. Or, potrivit

art. 21 alin. (1)

și

(2) din Constituție ,

accesul la justiție trebuie să fie liber și neîngrădit, exercitarea acestuia neputând fi condiționată sau obstrucționată de nicio lege. Apreciază că, în speță, nu este vorba despre modalitatea de interpretare sau de aplicare a dispozițiilor

art. 587 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală , câtă vreme acestea sunt clare, neechivoce și imperative.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile

art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală

sunt constituționale. În acest sens, invocă considerente ale

Deciziei Curții Constituționale nr. 67 din 29 ianuarie 2019 .

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și

Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală . Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 587 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală , cu următorul conținut: „Termenul nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.“

12.

Autorul excepției de neconstituționalitate invocă dispozițiile constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi și ale

art. 131

privind rolul Ministerului Public.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, analizând critici identice celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat

Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 17 mai 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

14.

În considerentele deciziei menționate anterior, Curtea a reținut că liberarea condiționată este o modalitate de individualizare a executării detențiunii pe viață și a pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărâre definitivă a instanței de judecată drept urmare a îndeplinirii de către persoana condamnată a condițiilor impuse în privința conduitei sale pe timpul executării fracției obligatorii din pedeapsă, precum și sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probațiune, pe durata termenului de supraveghere a măsurilor și obligațiilor prevăzute de lege și impuse prin hotărârea judecătorească de acordare a liberării condiționate.

15.

Instituția liberării condiționate, astfel cum aceasta este reglementată în

Codul penal în vigoare , este substanțial diferită de cea prevăzută de

Codul penal din 1969 , atât sub aspectul condițiilor de acordare, cât și sub aspectul condițiilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate. Astfel, dacă dispozițiile

Codului penal din 1969

impuneau persoanei condamnate doar condiția de a nu săvârși alte infracțiuni, prevederile

Codului penal în vigoare

au în vedere nevoia de reintegrare socială a persoanelor liberate condiționat, pe timpul termenului de supraveghere, prin impunerea unor măsuri și obligații.

16.

Așa fiind, liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului pedepsei este un beneficiu prevăzut de lege, și nu un drept. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanței de judecată, care va analiza, conform prevederilor

art. 587 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală , coroborate cu cele ale

art. 99 alin. (1) din Codul penal

și, respectiv, ale

art. 100 alin. (1) din Codul penal , precum și potrivit dispozițiilor

art. 97 din Legea nr. 254/2013

privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acestui beneficiu. În acest sens,

art. 99 alin. (1) din Codul penal

prevede că liberarea condiționată, în cazul detențiunii pe viață, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Totodată,

art. 100 alin. (1) din Codul penal

prevede că liberarea condiționată, în cazul pedepsei închisorii, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

17.

Prin urmare, Curtea a reținut că, atât în ipoteza liberării condiționate dispuse cu privire la o persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, cât și în cazul liberării condiționate, ca formă de individualizare a pedepsei detențiunii pe viață, instanța judecătorească competentă să analizeze cererea de liberare condiționată nu este învestită doar pentru a verifica formal faptul că fracțiile de pedeapsă prevăzute la

art. 99 alin. (1) lit. a)

și, respectiv, la

art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal

au fost executate, ci pentru a aprecia cu privire la îndeplinirea tuturor condițiilor reglementate la

art. 99 alin. (1)

și, respectiv,

art. 100 alin. (1) din Codul penal . Iar una dintre aceste condiții, în ambele ipoteze juridice analizate, este aceea ca instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate. Or, aceasta din urmă este o apreciere proprie, de natură concluzivă, a instanței judecătorești, formată ca urmare a analizării celorlalte condiții reglementate pentru dispunerea liberării condiționate.

18.

Curtea a constatat, totodată, că simpla împlinire a termenului reprezentând fracția de pedeapsă ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiționate nu conferă

persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate, conform

art. 101-106 din Codul penal . În aceste condiții, dispozițiile

art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală

și cele ale

art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013

prevăd că, dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.

19.

Curtea a reținut, de asemenea, că termenul fixat de instanța de judecată după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiționată poate fi reînnoită și care poate fi de cel mult un an este lăsat la aprecierea instanței, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiționate, care include o apreciere proprie a instanței cu privire la îndreptarea persoanei condamnate și la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele și informațiile din procesul-verbal întocmit de comisia pentru liberare condiționată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiționată, documentele care atestă mențiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum și orice alte informații furnizate de administrația penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracției obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularitățile fiecărei situații concrete, instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, dacă constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă - de un an -, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform

art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală

fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate.

20.

Având în vedere aceste considerente, o eventuală amânare a liberării condiționate a persoanei condamnate, conform

art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală , nu reprezintă o înrăutățire a propriei situații a acesteia. Dimpotrivă, menținerea stării de detenție peste fracția de pedeapsă obligatorie, până la concurența termenului stabilit de instanța de judecată, conform textului criticat, în situația neîndeplinirii restului condițiilor prevăzute la

art. 99 alin. (1) din Codul penal

și, respectiv, la

art. 100 alin. (1) din Codul penal , reprezintă o continuare a situației în care se află persoana condamnată, prin menținerea stării de detenție.

21.

În ceea ce privește contestația ce poate fi exercitată, conform

art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că aceasta este o cale de atac, potrivit dispozițiilor

art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală . Curtea a reținut, totodată, că din perspectiva criticilor formulate - similare celor din prezenta cauză - are relevanță doar ipoteza respingerii de către instanța de fond a cererii sau a propunerii de liberare condiționată, cu stabilirea unui anumit termen, conform

art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală , urmată de fixarea de către tribunal, în urma soluționării contestației promovate de către persoana condamnată, a unui termen mai lung decât cel fixat de către prima instanță, după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare condiționată să poată fi reînnoită. Curtea a constatat însă că această ipoteză reprezintă o problemă de aplicare a legii, ce revine, în mod exclusiv, instanțelor judecătorești.

22.

Pentru aceste motive, Curtea a constatat că prevederile

art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală

nu contravin dispozițiilor

art. 21 alin. (1)-(3)

referitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și nici prevederilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

23.

Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

24.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Sorinel Săndulescu în Dosarul nr. 9.701/245/2019 al Tribunalului Iași - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 587 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iași - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 martie 2022.