Decizia nr. 633/2022
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. c) și ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal
prezumat în vigoare
Marian Enache
- președinte
Cristian Deliorga
- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu
- judecător
Laura-Iuliana Scântei
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Oana-Cristina Puică
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal , excepție ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească în Dosarul nr. 1.070/338/2017 al Judecătoriei Zărnești și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.653D/2019.
2.
La apelul nominal lipsește partea, față de care procedura de înștiințare este legal îndeplinită.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume
deciziile nr. 666 din 30 octombrie 2018
și
nr. 651 din 17 octombrie 2019 .
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
4.
Prin Încheierea din 17 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 1.070/338/2017, Judecătoria Zărnești a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal . Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească într-o cauză având ca obiect stabilirea răspunderii penale a inculpatului trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, infracțiune prevăzută de dispozițiile
art. 335 alin. (1) din Codul penal .
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța judecătorească, autoare a acesteia, susține, în esență, că dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal
încalcă prevederile constituționale privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, principiul legalității, egalitatea în drepturi, libertatea individuală și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. În acest sens, arată că, în situația neprezentării inculpatului la judecată, condiționarea amânării aplicării pedepsei și, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere de manifestarea unui acord expres al infractorului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, coroborată cu lipsa unei obligații legale în sarcina organelor de urmărire penală de a verifica existența acestui acord, contribuie, în mod determinant, la aplicarea unei sancțiuni disproporționate. Menționează că, în speță, inculpatul a fost ascultat în faza de urmărire penală, a recunoscut săvârșirea faptei, dar nu și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității și nici nu a fost întrebat cu privire la acest aspect, iar în cursul judecății nu a putut fi găsit. În măsura în care probele administrate în cauză conduc la concluzia că fapta săvârșită constituie infracțiune, întrucât legea nu prevede alternativ pedeapsa amenzii, instanța va aplica, în mod automat, inculpatului o pedeapsă cu închisoarea, cu executare în regim de detenție. Într-o atare ipoteză, chiar dacă ar considera că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate redusă și aplicarea pedepsei, respectiv executarea acesteia în regim de detenție nu sunt necesare, instanța nu poate proceda la amânarea aplicării pedepsei și nici la condamnarea inculpatului cu suspendarea executării pedepsei închisorii. Astfel, având în vedere lipsa acordului inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, instanța se află în imposibilitatea legală de a alege un regim mai blând de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia. Așadar, procesul de individualizare judiciară a pedepsei devine un act pur formal, fiind încălcat principiul proporționalității, care impune ca măsurile luate de stat să fie adecvate situațiilor juridice cărora li se adresează. Arată că, potrivit practicii judiciare constante, săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, neurmată de niciun incident rutier, în condițiile în care inculpatul nu are antecedente penale, face ca acesta să fie eligibil pentru un regim alternativ de individualizare a pedepsei, iar nu pentru o pedeapsă cu executare în regim de detenție, care, într-o atare speță, ar fi caracterizată prin asprime, iar nu prin fermitate. Or, asprimea în individualizarea pedepselor înseamnă lipsă de proporționalitate, conducând la încălcarea prevederilor
art. 23
și
53 din Constituție . Instanța judecătorească, autoare a excepției, observă că dispozițiile
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală
cu privire la judecată nu au corespondent în faza de urmărire penală, deși în cursul acesteia din urmă este mai frecvent contactul persoanei acuzate cu autoritatea judiciară. În acest mod, lipsa inculpatului de la judecată, chiar dacă este imputabilă acestuia, coroborată cu inexistența unei obligații legale în sarcina organelor de urmărire penală de a verifica acordul persoanei acuzate referitor la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, determină imposibilitatea alegerii unui regim mai blând de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia, textele criticate fiind lipsite de previzibilitatea necesară legii. De asemenea, susține că normele din materia amânării aplicării pedepsei nu sunt corelate, în condițiile în care acordul infractorului este obligatoriu, însă obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate este facultativă.
6.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
7.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
8.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2) , ale
art. 2 ,
3 ,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
9.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal , care au următorul cuprins:
–
Articolul 83
alin. (1) lit. c) : „(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții: (...) c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;“;
–
Articolul 91
alin. (1) lit. c) : „(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții: (...) c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;“.
10.
În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, instanța judecătorească, autoare a excepției, invocă încălcarea prevederilor constituționale ale
art. 1 alin. (3)
privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, ale
art. 1 alin. (5)
referitor la calitatea legii, ale
art. 16
privind egalitatea în drepturi, ale
art. 23
referitor la libertatea individuală și ale
art. 53
privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
11.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal
au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile din
Constituție
invocate în prezenta cauză și față de critici similare.
12.
Astfel, prin
Decizia nr. 266 din 17 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal , precum și ale
art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală .
13.
Prin decizia mai sus menționată, paragraful 14, Curtea a reținut că amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei, ce poate fi pusă în practică de instanța de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins și fără aplicarea imediată a unei pedepse, dar este necesară
supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată. Amânarea aplicării pedepsei se deosebește de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanță prin hotărârea de condamnare. Curtea a observat că aplicarea instituțiilor de drept penal analizate este facultativă, fiind la latitudinea instanței să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege, ce privesc, în esență, gravitatea infracțiunii săvârșite, cuantumul pedepsei stabilite de instanță, conduita anterioară a infractorului, precum și acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, acord manifestat în temeiul dispozițiilor
art. 83 alin. (1) lit. c) , respectiv ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal .
14.
De asemenea, prin decizia anterior citată, paragraful 15, Curtea a constatat că instituția nou-introdusă a amânării aplicării pedepsei presupune prerogativa instanței de judecată ca, în anumite condiții, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Așadar, atât instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât și cea a amânării aplicării pedepsei au o aplicabilitate subsecventă momentului stabilirii unei pedepse, diferența esențială dintre cele două instituții juridice fiind dată de aplicarea sau neaplicarea respectivei pedepse. Astfel, dacă în situația amânării aplicării pedepsei instanța de judecată stabilește răspunderea penală și, respectiv, o pedeapsă proporțională, fără însă a o aplica, prevăzând un termen de supraveghere a conduitei persoanei față de care s-a dispus soluția analizată, în cazul suspendării sub supraveghere instanța stabilește și aplică pedeapsa, după care suspendă executarea acesteia pe o durată prevăzută de lege, la sfârșitul căreia pedeapsa se consideră executată dacă persoana condamnată nu a săvârșit o nouă infracțiune, iar suspendarea nu a fost revocată sau anulată. În schimb, amânarea aplicării pedepsei are ca efect - dacă persoana față de care s-a dispus îndeplinește cerințele prevăzute de lege - neaplicarea pedepsei, iar nu considerarea acesteia ca executată. Amânarea aplicării pedepsei nu trebuie confundată nici cu amânarea executării pedepsei, care este o instituție de drept procesual penal în baza căreia, pentru motivele prevăzute de lege, instanța poate amâna pentru intervale scurte de timp executarea pedepsei. Având în vedere că, în cazul amânării aplicării pedepsei, aceasta este numai stabilită, nu și aplicată, există o incompatibilitate juridică între soluția de condamnare și cea de amânare a aplicării pedepsei, așa cum rezultă și din prevederile
art. 396 din Codul de procedură penală , unde sunt reglementate ca soluții procesuale distincte. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul folosește termenul „condamnat“ atunci când reglementează măsurile de supraveghere și obligațiile care trebuie respectate pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere și, respectiv, sintagmele „persoană față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ și „persoană supravegheată“ în ceea ce privește măsurile de supraveghere și obligațiile aferente termenului de supraveghere în materia amânării aplicării pedepsei, întrucât, în cazul în care aplică această din urmă instituție, instanța de judecată nu pronunță o hotărâre de condamnare.
15.
Comparând cele două instituții de drept penal analizate, prin
Decizia nr. 266 din 17 mai 2022 , mai sus menționată, paragraful 16, Curtea a observat că în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere legiuitorul a prevăzut, prin dispozițiile
art. 93 alin. (3) din Codul penal
- pentru toate cazurile în care instanța de judecată aplică prin hotărârea de condamnare acest mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei -, obligativitatea prestării de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunității, pe parcursul termenului de supraveghere, pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. În schimb, în cazul amânării aplicării pedepsei, prevederile
art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal
lasă la latitudinea instanței de judecată să impună persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Așadar, instituirea, prin dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal , a condiției manifestării acordului infractorului în fața instanței de judecată cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității este determinată de reglementarea, prin prevederile
art. 85 alin. (2) lit. b)
din același cod, a posibilității ca instanța să impună persoanei cu privire la care dispune amânarea aplicării pedepsei obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță - în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă -, numărul zilnic de ore fiind stabilit prin legea de executare a pedepselor. În mod simetric, Curtea a reținut cu privire la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere că o condiție specială este aceea a manifestării acordului infractorului în fața instanței de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, instituirea acestei condiții - prin dispozițiile
art. 91 alin. (1) lit. c)
- fiind determinată de existența obligației condamnatului ca pe durata termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în temeiul prevederilor
art. 93 alin. (3) din Codul penal .
16.
În acest context, prin decizia precitată, paragrafele 17-20, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității constituie o condiție esențială pentru executarea obligației reglementate prin dispozițiile
art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal , respectiv ale
art. 93 alin. (3)
din același cod, în acord cu prevederile
art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală , potrivit cărora munca forțată este interzisă. Dispozițiile
art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție
stabilesc că nu constituie muncă forțată munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată, acestea fiind singurele excepții cu relevanță în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situația amânării aplicării pedepsei și, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Curtea a reținut că, similar normelor constituționale menționate anterior, prevederile
art. 4 paragraful 2 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilesc că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“, în timp ce dispozițiile
paragrafului 3 lit. a)
din articolul menționat statuează că „Nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de
articolul 5 din prezenta Convenție
sau pe durata libertății condiționate;“. De asemenea, dispozițiile
art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie“,
art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i)
stabilind că „c) nu se consideră «muncă forțată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii;“. „Munca forțată sau obligatorie“, potrivit dispozițiilor
art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930
privind munca forțată sau obligatorie, adoptată de Organizația Internațională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie“. Totodată, în temeiul prevederilor
art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 , „termenul «muncă forțată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenții: [...] c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiția ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea și controlul autorităților publice și ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziția unor particulari, societăți sau unor persoane morale private“. În aceste condiții, Curtea Constituțională a statuat că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, fără acordul acestuia, este contrară prevederilor
art. 42 alin. (1) din Constituție , ale
art. 4 paragraful 2 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale
art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice și ale
art. 2 paragraful 1 din Convenția nr. 29/1930
privind munca forțată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres prin dispozițiile
art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituție , ale
art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale
art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice și ale
art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenția nr. 29/1930 , care vizează munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenție și, respectiv, de liberare condiționată. De altfel, Curtea Constituțională a constatat că în numeroase state europene efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunității, respectiv a unei munci de interes general - în situația suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probațiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - poate fi dispusă de instanță numai cu consimțământul acestuia. Totodată, cu privire la acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, Curtea a mai reținut că reflectă voința acestuia de a se reintegra în comunitate - în mijlocul și în folosul căreia va presta o muncă neremunerată -, ceea ce constituie, în același timp, și scopul pedepsei.
17.
Având în vedere cele arătate mai sus, prin
Decizia nr. 266 din 17 mai 2022 , paragrafele 22 și 23, Curtea a reținut că reglementarea condițiilor amânării aplicării pedepsei și, respectiv, ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, consacrat de prevederile
art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală . Așa fiind, prin reglementarea condiției manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută de dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal , Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiționarea, prin normele penale criticate, a dispunerii de către instanță a amânării aplicării pedepsei, respectiv a suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o opțiune de politică legislativă care este în acord cu prevederile
art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală . De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul a conceput instituția juridică a amânării aplicării pedepsei - ce răspunde principiului proporționalității și al justei individualizări a consecințelor stabilirii răspunderii penale - fără ca dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal
să aducă vreo atingere prezumției de nevinovăție și dreptului la apărare, ca elemente esențiale ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea consacrate de prevederile
art. 21 alin. (3) , ale
art. 23 alin. (11)
și ale
art. 24 din Constituție , concluzie pe deplin aplicabilă și în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere referitor la dispozițiile
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal .
18.
În ceea ce privește invocarea prevederilor
art. 16 din Constituție , Curtea a reținut, prin decizia precitată, paragraful 24, că prin condiționarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de manifestarea acordului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității nu se aduce atingere egalității în drepturi a cetățenilor, întrucât textul constituțional menționat vizează egalitatea între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept fundamental al persoanei, ci este o măsură de individualizare a executării pedepsei.
19.
În același sens sunt și
Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019,
Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 11 decembrie 2019,
Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020,
Decizia nr. 209 din 25 martie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 16 iulie 2021, și
Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 16 decembrie 2021.
20.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.
21.
Pentru motivele arătate mai sus, dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal
nu aduc atingere nici principiilor constituționale privind statul de drept, democratic și social - în care dreptatea reprezintă o valoare supremă -, precum și calitatea legii, consacrate de prevederile
art. 1 alin. (3)
și
(5) din Constituție .
22.
În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile de lege criticate a prevederilor
art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală , aceasta nu poate fi reținută, textul constituțional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de față.
23.
Pentru considerentele expuse, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al
art. 1-3 , al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța judecătorească în Dosarul nr. 1.070/338/2017 al Judecătoriei Zărnești și constată că dispozițiile
art. 83 alin. (1) lit. c)
și ale
art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Zărnești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 13 decembrie 2022.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.