Decizia nr. 497/2024

Articolul 21

alin. (1) din Codul penal : „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.“;

–

Articolul 374

alin. (4) din Codul de procedură penală : „(4) În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile

art. 396 alin. (10).“ ;

–

Articolul 34

alin. (2) din Legea nr. 46/2003 : „(2) Pacientul poate oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit plăți suplimentare sau donații, cu respectarea legii.“

11.

Prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a IIa din Codul penal , de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor

art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal .“

12.

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

sunt contrare dispozițiilor constituționale ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul părților la un proces echitabil și ale

art. 24

referitor la dreptul la apărare. În ceea ce privește prevederile

art. 21 alin. (1) din Codul penal

și ale

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , în interpretarea dată prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt invocate dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (4) și (5)

care consacră principiul separației și echilibrului puterilor, respectiv principiul legalității.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestora, dintr-o perspectivă identică, de exemplu, prin

Decizia nr. 775 din 18 noiembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 21 martie 2022,

Decizia nr. 622 din 22 septembrie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 5 ianuarie 2021, Decizia

nr. 220 din 17 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 26 iunie 2018, Decizia

nr. 484 din 23 iunie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, Decizia

nr. 726 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015,

Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2017, și

Decizia nr. 723 din 6 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017.

14.

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că procedura simplificată de judecată în cazul recunoașterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispozițiile

art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală

- introduse prin

Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului.

15.

Curtea a statuat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoașterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiții, printre care se numără și recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoașterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătorești, așa cum este reglementată aceasta de dispozițiile

art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală . Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanța poate respinge, în baza unor criterii obiective și rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoașterea învinuirii este totală sau parțială, ceea ce prevalează este existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a învinuirii, chiar și integrală, este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției inculpatului cu privire la faptele reținute în sarcina sa.

16.

De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-și recunoaște vinovăția și cu privire la fapte pe care nu le-a săvârșit, posibilitatea instanței de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de

art. 21 alin. (3) din Constituție

și de

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absența convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituțional al înfăptuirii justiției de către instanțele judecătorești, consacrat de

art. 124 din Legea fundamentală . Prin urmare, instanța are posibilitatea să respingă cererea inculpatului, chiar și în condițiile unei recunoașteri totale a faptelor reținute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei și consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.

17.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice această jurisprudență, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

18.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 21 alin. (1) din Codul penal , precum și ale

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003

în interpretarea dată prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea reține că autorul acesteia invocă încălcarea principiului separației puterilor în stat, precum și principiul legalității. Așa încât Curtea constată că, astfel cum au fost formulate de autor, motivele de neconstituționalitate privesc, mai degrabă, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală de a pronunța o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

19.

În acord cu

art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală , „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale“, iar, potrivit

art. 61 alin. (1) din Constituție , „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“. Raportat la aceste dispoziții constituționale, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege acceptă în mod unanim că „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu“ (a se vedea

Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).

20.

Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea.

21.

În considerarea acestui rol constituțional, instanța supremă a pronunțat, în temeiul

art. 475

și

477 din Codul de procedură penală ,

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015

referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcționar public, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidența dispozițiilor

art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal “, prin care a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, ce are calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal , de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 , nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidența dispozițiilor

art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal .

22.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut că „o concluzie contrară ar fi de natură, pe de o parte, să aducă atingere celor statuate prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014 , iar, pe de altă parte, să instituie o excepție de la obligațiile impuse prin lege oricărui funcționar public, indiferent de semnificația/înțelesul noțiunii de «funcționar public» din dreptul administrativ sau din dreptul penal, astfel cum s-a statuat prin

Decizia nr. 2/2014

a Curții Constituționale a României“. Prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, s-a statuat că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor

art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal “, consecința juridică fiind aceea că medicul care are calitatea de funcționar public (angajat al unei unități spitalicești din sistemul public de sănătate) nu poate primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în condițiile

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 . Totodată, potrivit

Deciziei Curții Constituționale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , „statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție , potrivit căruia «cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări». Mai mult, dispozițiile art. I pct. 5 și ale art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative contravin și prevederilor

art. 16 alin. (2) din Constituție . Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziții legale adoptate în considerarea lor și aplicabile numai în ceea ce le privește, incidenței unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispozițiile legale în cauză nesocotesc principiul constituțional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege»“.

23.

Așa încât instanța supremă a reținut că, „chiar dacă se admite existența unui drept al medicului de a primi plăți suplimentare sau donații, corelativ dreptului pacientului de a oferi angajaților sau unității unde a fost îngrijit plăți suplimentare ori donații, cu respectarea legii, este evident că «respectarea legii» se referă atât la respectarea legii de către «pacient», cât și la respectarea legii de către «angajații unității», atunci când, pe de o parte, pacientul oferă plăți suplimentare sau donații, iar, pe de altă parte, «angajații» unității medicale primesc aceste plăți suplimentare sau donații. Este posibil ca pacientul să ofere plăți suplimentare sau donații, cu respectarea legii (împrejurare care poate fi de natură să excludă orice răspundere penală), însă primirea acestora să nu se facă de către «angajați» cu respectarea legii, deoarece chiar legea interzice primirea unor plăți suplimentare sau donații de către aceștia din urmă.“

24.

În aceste condiții, Curtea nu poate reține că, pronunțând

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , precitată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de

drept în materie penală s-a subrogat Parlamentului și, contrar dispozițiilor constituționale invocate, a abrogat prevederi din legea drepturilor pacientului, în sensul restrângerii dreptului pacienților de a oferi cadouri și semne de mulțumire personalului medical, în condițiile în care posibilitatea medicului de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, potrivit dispozițiilor

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003 , nu constituie un drept fundamental.

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 13 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florică Guțu și de Ghenadie Bucătaru în Dosarul nr. 1.572/103/2019 al Tribunalului Neamț - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 21 alin. (1) din Codul penal , ale

art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală , cu referire la sintagma „în totalitate“, precum și ale

art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003

în interpretarea dată prin

Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Neamț - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 octombrie 2024.