Decizia nr. 620/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Andreea Costin

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 315 alin. (1) pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Societatea Eurocomfil Invest - S.R.L. din Târgu Lăpuș în Dosarul nr. 891/319/2019 al Judecătoriei Târgu Lăpuș și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 246D/2020.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere jurisprudența Curții, spre exemplu,

Decizia nr. 241 din 7 aprilie 2015 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 5 februarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 891/319/2019, Judecătoria Târgu Lăpuș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 315 alin. (1) pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă . Excepția a fost invocată de Societatea Eurocomfil Invest - S.R.L. din Târgu Lăpuș într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la executare.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece sunt prea generale și implică o predictibilitate absolută în respingerea oricărei probe testimoniale cu privire la angajații unei societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1991, în condițiile în care, în baza atribuțiilor de serviciu sau a delegărilor date de societate, aceștia îndeplinesc anumite atribuții care trebuie să fie prezentate judecătorului pentru analiza tuturor circumstanțelor factuale ale cauzei. Prin dispozițiile criticate se instituie o prezumție de subiectivism oricărui angajat, în condițiile în care există mecanismele de cenzură prevăzute de

art. 273 din Codul penal

și de

art. 22

și

264 din Codul de procedură civilă .

6.

Astfel, arată că sintagma „în legături de interese cu vreuna dintre părți“ este mult prea generală, iar simpla calitate de angajat al unei societăți care are calitatea de parte în proces nu naște ab initio prezumția că acesta ar fi în legătură de interese cu angajatorul său, ci interesul trebuie să fie unul concret,

personal și direct, fiind condiționat de soluția pe care o va pronunța instanța judecătorească, interes ce trebuie probat, și nu prezumat.

7.

Or, în lipsa unor dovezi concrete de existență a unui asemenea interes, instanța judecătorească nu poate respinge o astfel de probă, ci are obligația să procedeze la audierea acelui martor, urmând ca în temeiul art. 324 din Codul de procedură civilă să țină sau să nu țină cont de depoziția acestuia, conform principiului liberei aprecieri a probelor.

8.

Judecătoria Târgu Lăpuș apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

9.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile

art. 315 alin. (1) pct. 3 teza a doua din Codul de procedură civilă , care au următorul cuprins: „(1) Nu pot fi martori: (...) 3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți“.

13.

În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 21

- Accesul liber la justiție, astfel cum se interpretează potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție

și prin prisma

art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți din

Legea fundamentală .

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare cu cele formulate și în prezenta cauză.

15.

Prin

Decizia nr. 241 din 7 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 10 iunie 2015, paragrafele 12-21, Curtea a reținut că proba testimonială reprezintă unul dintre mijloacele probatorii ale procesului civil, iar mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declarațiile făcute de martor, persoană terță față de proces, care relatează în fața instanței fapte sau împrejurări concludente pentru soluționarea cauzei. În principiu, orice persoană care are cunoștință despre fapte relevante referitoare la pricina dedusă justiției poate fi ascultată în calitate de martor (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 80 din 8 februarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 19 februarie 2007). De la această regulă, legea procesual civilă instituie anumite excepții, precizând persoanele care nu pot fi audiate ca martori sau care sunt scutite a depune mărturie, în considerarea calității pe care o dețin.

16.

Astfel,

art. 315 alin. (1) din Codul de procedură civilă

instituie interdicții în ceea ce privește ascultarea ca martori pentru persoanele care se află în anumite situații, respectiv nu pot fi martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv; soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul; cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți; persoanele care beneficiază de tutelă specială și cei condamnați pentru mărturie mincinoasă. Potrivit

art. 315 alin. (2) , primele trei categorii de situații prevăzute de

alin. (1)

al aceluiași articol reprezintă interdicții relative, părțile putând conveni ca și persoanele care se află în aceste situații să fie ascultate ca martori. Ultimele două situații, respectiv persoanele aflate sub interdicție judecătorească și cele condamnate pentru mărturie mincinoasă, reprezintă interdicții absolute, în cazul lor legea neprevăzând posibilitatea ca părțile să se înțeleagă.

17.

Referitor la faptul că sintagma „legături de interese“ nu este definită, fiind extrem de întinsă și generică, Curtea a reținut că interdicția prevăzută de

art. 315 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă

are în vedere prezumția de parțialitate și subiectivism a martorului care ar avea un interes ce ar putea influența caracterul veridic al declarației acestuia. Așadar, interdicția cu privire la persoanele care se află în legături de interese cu vreuna din părți este stabilită exclusiv în interesul părților litigante, asigurând echilibrul procesual al acestora, și este o interdicție relativă, care poate fi înlăturată prin convenția, expresă sau tacită, a părților.

18.

Probele au o importanță deosebită în procesul civil, judecătorul trebuind să cunoască raporturile juridice dintre părți și faptele care au condus la deschiderea litigiului pentru a putea pronunța o hotărâre, aplicând norma legală corespunzătoare acestor situații. Acestea se propun în faza inițială a procesului, fiind ulterior puse de către instanță în discuția contradictorie a părților. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului [ art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă ], putând fi încuviințate numai dacă îndeplinesc aceste condiții [ art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă ], iar încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora [ art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă ].

19.

Prin urmare, o probă inadmisibilă, prevăzută ca atare de o normă legală, nu va putea fi încuviințată de instanță, însă, având în vedere dispozițiile

art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă

care consacră rolul activ al judecătorului în probațiune, precum și faptul că norma legală criticată instituie o interdicție relativă, care poate fi înlăturată de convenția părților, judecătorul nu poate respinge din oficiu cererea de probă, ci numai dacă partea interesată se opune în acest sens.

20.

Referitor la caracterul nedefinit al sintagmei criticate, Curtea a mai reținut că acesta nu determină neconstituționalitatea normei legale, instanțele de judecată având rolul de a aprecia, de la caz la caz, legăturile de interese dintre martor și vreuna din părți, de natură să justifice respingerea martorului propus, sinceritatea depoziției martorului fiind apreciată prin raportare la relațiile juridice dintre părți și interesul pe care l-ar avea față de rezultatul procesului. În determinarea sferei de cuprindere normativă a sintagmei criticate, instanța va ține cont de evoluțiile practicii cotidiene, precum și de dinamica realităților sociale și economice care pot interveni într-o societate.

21.

De altfel, în situația în care proba a fost administrată, potrivit

art. 264 din Codul de procedură civilă , instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate probele, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.