Decizia nr. 686/2025

Motivele de casare

Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

1.

când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;

2.

dacă hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;

3.

când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii;

4.

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

5.

când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

6.

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;

7.

când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;

8.

când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

14.

În opinia autorului excepției, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor din

Constituție

cuprinse în

art. 1 alin. (5)

privind principiul legalității, în componenta privind obligativitatea respectării

Constituției

și a legilor,

art. 52 alin. (1)

și

(2)

privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică,

art. 126 alin. (6)

privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice. De asemenea, se invocă prevederile

art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale

art. 47 paragraful 1

privind dreptul la o cale de atac eficientă din

Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel încât Curtea reține ca normă de referință și

art. 21 din Constituție , astfel cum acesta este interpretat, în temeiul

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor dispozițiilor

art. 13 din Convenție

și

art. 47 paragraful 1 din Cartă .

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate, se observă că dispozițiile legale criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate din perspectiva unor critici identice, formulate chiar de autorul excepției din prezentul dosar, respectiva cauză fiind soluționată prin

Decizia nr. 622 din 7 noiembrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 12 mai 2025, precum și în altă cauză, din perspectiva unor critici similare, sens în care a fost pronunțată

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 februarie 2015.

16.

Prin dispozițiile

art. 488 din Codul de procedură civilă

se stabilesc motivele de nelegalitate pentru care se poate cere casarea unei hotărâri și alte condiții de admisibilitate a motivelor de recurs, iar prin dispozițiile

art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, se stabilește că această lege se completează cu prevederile

Codului de procedură civilă , în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

17.

Curtea a reținut în

Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 , paragrafele 18-26, că natura juridică a recursului în sistemul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești a cunoscut modificări de-a lungul timpului, recursul fiind considerat uneori o cale de atac ordinară și alteori, deși considerat o cale extraordinară de atac, el putând fi exercitat și pentru motive de netemeinicie a hotărârii, pentru ca în prezent, în noua reglementare a acestei instituții juridice, recursul să fie calificat drept o cale extraordinară de atac, exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii. Prin prevederile

art. 488 din Codul de procedură civilă , care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătorești, legiuitorul a acordat o eficiență sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Așa cum prevede

art. 2 din Codul de procedură civilă , acest act normativ constituie procedura de drept comun în materie civilă, dispozițiile acestui cod aplicându-se și în alte materii reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții contrare. În materia contenciosului administrativ, prin

Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, modificându-se și completându-se

Legea nr. 554/2004 , a fost modificată doar parțial procedura contenciosului administrativ, urmând ca, în măsura în care dispozițiile legii speciale nu conțin anumite dispoziții procedurale, acestea să fie complinite cu prevederile codului, conform dispozițiilor

art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 . În materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind recursul. Norma specială cuprinsă în

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a rămas aplicabilă și după intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură civilă , situație reglementată expres în

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 , potrivit căreia, în materia contenciosului administrativ și fiscal și în materia azilului, nu este prevăzută calea de atac a apelului. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că legiuitorul are îndreptățirea constituțională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce privește stabilirea căilor de atac. De asemenea, Curtea a reținut că în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel cu toate consecințele care decurg din aceasta, potrivit

art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 , legiuitorul a optat pentru menținerea căii de atac a recursului, și nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina

noului Cod de procedură civilă , recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Așadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanțe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 46).

18.

Prin

Decizia nr. 622 din 7 noiembrie 2024 , precitată, paragrafele 20-22, față de critica potrivit căreia posibilitatea exercitării recursului nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, având în vedere că recursul nu are caracter devolutiv, fapt ce nu conduce la o nouă judecată în fond, ci este o cale de atac care asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, critică identică celei ce face obiectul prezentei cauze, Curtea a reținut că niciun text din

Constituție

nu garantează dreptul la două grade de jurisdicție, acesta fiind garantat numai în materie penală, potrivit prevederilor

art. 2 din Protocolul nr. 7

adițional la

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă chiar și aici putând fi instituite excepții de la această regulă. Prin decizia antemenționată s-a mai reținut că este de competența exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești și a modalității de exercitare a căilor de atac, iar principiul accesului liber la justiție presupune posibilitatea celor interesați de a le exercita, în condițiile stabilite prin lege, astfel încât accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția. Totodată, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură să prevină eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății. Ca atare, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înțeles să restrângă accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, ci să asigure un climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestor drepturi constituționale.

19.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale cu privire la analiza textului

art. 488 din Codul de procedură civilă , atât soluția de respingere a excepției ca neîntemeiată, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează în mod corespunzător valabilitatea și în cauza de față.

20.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d) și

al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alexandru Maghiar în Dosarul nr. 330/35/2019/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 488 din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2025.