Hotărârea din 27 iunie 2000

PROCEDURA

1. La 27 iulie 1999 și la 11 septembrie 1999 cetățeanul român Mihail Constantinescu (reclamantul) și Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) au sesizat Curtea, în termenul de trei luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 și 47 din convenție.

2. La originea cauzei se afla plângerea (nr. 28.871/1995) formulată împotriva României la 4 aprilie 1995 de către domnul Constantinescu, Comisia fiind sesizată în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția). Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenție, încălcare datorată condamnării pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie. A mai invocat lipsa unui proces echitabil și deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție, precum și încălcarea dreptului la libertatea de asociere, garantat de art. 11 din convenție.

La 23 octombrie 1997 Comisia a declarat cererea admisibilă numai cu privire la încălcarea dreptului la libertatea de exprimare și la lipsa unui proces echitabil. În raportul din 19 aprilie 1999 (fostul articol 31 din convenție) Comisia a constatat în unanimitate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 și că nu a existat o încălcare a art. 10 (21 de voturi împotriva a 7 voturi).

3. Reclamantul, care a beneficiat de ajutor judiciar, este reprezentat în fața Curții de către domnul Dinu, avocat în Baroul București (România).

Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau care funcționează în cadrul Ministerului Justiției, doamna Rizoiu.

4. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 și conform art. 5 alin. 4 din protocol, coroborat cu art. 100 alin. 1 și art. 24 alin. 6 din regulamentul Curții (regulamentul), Marea Camera a hotărât la 7 iulie 1999 trimiterea cauzei spre examinare uneia dintre camerele constituite în cadrul secțiilor Curții.

5. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, președintele Curții, domnul L. Wildhaber, a repartizat ulterior cauza secției I. Camera, constituită în cadrul secției menționate mai sus, îi includea cu drepturi depline pe domnul C. Birsan, judecător ales pentru România [art. 27 alin. 2 din convenție și art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], și pe domnul J. Casadevall, care a preluat președinția secției în cadrul deliberărilor din data de 21 martie 2000, și implicit președinția Camerei [art. 12 și art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Ceilalți membri desemnați au fost domnul L. Ferrari Bravo, domnul G. Jorundsson, domnul R. Turmen, doamna W. Thomassen și domnul R. Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].

Ulterior, domnul Birsan a formulat cerere de abținere, deoarece participase la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28 din regulament). În consecința, Guvernul l-a desemnat în calitate de judecător ad-hoc pe domnul Șerban Beligradeanu (art. 27 alin. 2 din convenție și art. 29 alin. 1 din regulament). La data de 6 iunie 2000 doamna W. Thomassen a preluat președinția secției și implicit a Camerei [art. 12 și art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. Domnul Maruste, din motive personale, a fost înlocuit de domnul M. Zupancic [art. 24 alin. 5 lit. b) și art. 28 din regulament].

6. Reclamantul și Guvernul au depus câte un memoriu la data de 6 și, respectiv, la data de 9 noiembrie 1999.

7. Asa cum a decis Camera, la data de 21 martie 2000 a avut loc audierea în ședința publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Au fost prezenți la audiere:

- din partea Guvernului:

● doamna R. Rizoiu,

agent,

● doamna C. Tarcea, Ministerul Justiției,

● domnul T. Corlățean, Ministerul Afacerilor Externe,

consilieri;

- din partea reclamantului:

● domnul C. Dinu, avocat în Baroul București,

avocat.

Domnul Dinu și doamnele Rizoiu și Tarcea au prezentat concluzii orale în fața Curții.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

8. La data de 8 iunie 1992 adunarea generală a Sindicatului Învățământului Preuniversitar din Sectorul 2 București (în continuare, sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri. Reclamantul a fost ales președinte.

9. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plângere împotriva cadrelor didactice A.P. și R.V., foste casiere, și M.M., fosta lidera a sindicatului, invinuindu-le pentru săvârșirea infracțiunilor de delapidare, înșelăciune și furt în paguba avutului obștesc. Sindicatul a arătat ca la preluarea funcțiilor de către noua conducere persoanele menționate mai sus au refuzat sa restituie bunurile și documentele contabile ale sindicatului, folosindu-le pentru înființarea unei noi organizații sindicale.

10. Printr-o adresa din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat, în numele sindicatului, informații de la Parchetul Municipiului București cu privire la desfășurarea anchetei, dar nu a primit nici un răspuns. Printr-o noua scrisoare din data de 9 decembrie 1992 reclamantul și-a reînnoit demersul pe lângă parchet, plangandu-se și de ritmul lent de desfășurare a anchetei penale. Și aceasta scrisoare a rămas fără răspuns.

11. La data de 8 februarie 1993 procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui A.P., R.V. și M.M. Soluția a fost comunicată la data de 18 ianuarie 1994 doar părților vătămate.

12. În anul 1993 reclamantul, în calitate de lider al sindicatului, a chemat-o în judecata pe R.V. la Judecătoria Sectorului 2 București, solicitând obligarea acesteia, în temeiul art. 998 și 999 din Codul civil, privind răspunderea civilă delictuala, sa restituie sindicatului suma de 170.000 lei, reprezentând cotizatii sindicale.

13. La o dată neprecizata reclamantul a avut o discuție cu un ziarist, discuție în cursul căreia și-a exprimat nemultumirea cu privire la desfășurarea greoaie a cercetărilor penale. La data de 23 martie 1993 în ziarul "Tineretul Liber" a fost publicat următorul articol:

"Sindicatul Învățământului Preuniversitar din Sectorul 2, afiliat la Federația Sindicatelor Autonome ale Învățământului Preuniversitar din România, este cel mai "rau" sindicat, fiindca se bate cu toată lumea pentru respectarea legii și pentru drepturile cadrelor didactice. Asa susține președintele sau, prof. Mihail Constantinescu, de la liceul "Mihail Sadoveanu", explicand: "Am dat în judecata Inspectoratul Școlar al Municipiului București pentru nerespectarea contractului colectiv de muncă; procesul este fixat pentru 29 aprilie. Pregatim darea în judecata a poliției și a procuraturii, implicate în acțiuni antisindicale, de tergiversare a cercetării penale în cazul unor delapidatori - V.R., P.A., M.M., profesoare în sectorul 2, împotriva cărora avem mărturii scrise și recunoașterea a doua dintre ele ca au asupra lor bani ai sindicatului pe care nu i-au predat. Acțiunile antisindicale sunt premeditate (...)."

14. La data de 22 aprilie 1993 A.P., R.V. și M.M. au sesizat Judecătoria Sectorului 3 București cu o plângere penală prin care reclamantul era acuzat de săvârșirea infracțiunii de calomnie.

15. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Instanța, în complet de judecător unic, a pronunțat hotărârea la data de 18 martie 1994.

16. După ce a audiat reclamantul, părțile vătămate, pe cei 6 martori propuși de acuzare și 3 propuși de apărare, judecătorul a hotărât achitarea reclamantului. S-a constatat ca la data apariției articolului în discuție cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru săvârșirea infracțiunii de furt în dăuna avutului public și ca soluția de scoatere de sub urmărirea penală nu le-a fost comunicată decât după apariția articolului, adică la 18 ianuarie 1994. În plus, judecătorul a arătat ca au existat anumite sume de bani aparținând sindicatului care nu au fost predate la timp de părțile vătămate, din diferite motive. Prin urmare, instanța a considerat ca reclamantul nu avusese intenția de a calomnia pe cele 3 cadre didactice, ci a adus la cunoștința publicului ca sindicatul urma sa cheme în judecata poliția și procuratura, acuzate de tergiversarea cercetărilor.

17. A.P., R.V. și M.M. au declarat recurs. Tribunalul București a admis recursul, a casat hotărârea din 18 martie 1994 și a reținut cauza spre rejudecare.

18. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994. Din totalitatea documentelor puse la dispoziție Curtea nu a putut sa stabilească cu certitudine dacă instanța a permis avocatului reclamantului sa pledeze. Totuși în concluziile scrise a arătat ca reclamantul actionase în numele sindicatului, ca scopul urmărit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului și ca noua organizație sindicala creata de cadrele didactice fusese declarata ilegala de justiție. A făcut referire la declarațiile martorilor audiati la fond, din care se puteau deduce neglijența celor 3 cadre didactice în administrarea patrimoniului sindicatului, precum și refuzul lor de a restitui anumite sume de bani și documente. A subliniat ca, deși articolul nu a relatat în mod fidel declarațiile făcute ziaristului, reclamantul nu dorea să se angajeze într-un proces împotriva presei.

19. Reclamantul, deși a fost prezent, nu a fost audiat de instanța. Nu a fost administrată nici o alta proba. Încheierea de ședința nu menționa participarea la dezbateri a procurorului, care se pare ca ar fi cerut achitarea reclamantului, ci consemna doar faptul ca s-a dat cuvântul avocaților părților.

20. Pronunțarea deciziei s-a amânat la data de 3 octombrie 1994 și apoi la 10 octombrie 1994. Pronunțarea a avut loc la aceasta din urma data, în absenta reclamantului și a avocatului sau. Instanța a constatat ca reclamantul a avut intenția sa aducă atingere onoarei și reputației celor 3 cadre didactice, incalcand astfel art. 206 din Codul penal, deoarece și-a exprimat punctul de vedere în presa după ce procuratura a dispus scoaterea de sub urmărire penală la 8 februarie 1993. Tribunalul a mai reținut ca după această dată reclamantul s-a deplasat la instituțiile în care erau angajate A.P., R.V. și M.M., acuzandu-le ca au fugit cu banii sindicatului.

21. Reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie la o amenda penală de 50.000 lei și la plata sumei de 500.000 lei către fiecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.

22. La data de 19 octombrie 1994 reclamantul a declarat apel împotriva deciziei tribunalului. Curtea de Apel București, prin decizia din 18 noiembrie 1994, a respins apelul ca inadmisibil, constatând ca hotărârea atacată nu era susceptibilă de a fi atacată cu apel.

23. La o dată neprecizata reclamantul a plătit celor 3 cadre didactice sumele la care fusese condamnat. La 28 martie 1995 a achitat amenda penală în cuantum de 50.000 lei.

24. La o dată necunoscută reclamantul a formulat un memoriu prin care a solicitat procurorului general de pe lângă Curtea Suprema de Justiție sa introducă recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 octombrie 1994.

25. La data de 26 mai 1995 reclamantului i s-a comunicat faptul ca soluția este legală și temeinica și că nu este cazul să se declare recurs în anulare.

26. Prin încheierea de ședința din 28 ianuarie 1997 Tribunalul București, examinând cauza din oficiu în camera de consiliu, a îndreptat erorile materiale strecurate în încheierea din 26 septembrie 1994 și în hotărârea din 10 octombrie 1994.

27. În ceea ce privește încheierea de ședința din 26 septembrie 1994 tribunalul a dispus menționarea faptului ca la dezbateri a participat procurorul L.S. care, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat admiterea recursului declarat de părțile vătămate și condamnarea reclamantului la o pedeapsă cu amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, precum și obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul moral cauzat. S-a mai consemnat faptul ca la termenul din 26 septembrie 1994 inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt.

28. Instanța a decis, de asemenea, rectificarea hotărârii din 10 octombrie 1994, în sensul că pronunțarea a fost amânată de la 3 octombrie la 10 octombrie 1994, cu participarea procurorului de ședința L.S.

29. Părțile nu au fost citate și nu au fost prezente la ședința din camera de consiliu din 28 ianuarie 1997.

30. Printr-o sentinta din 12 martie 1997 Judecătoria București a admis cererea de acordare de despăgubiri civile, introdusă în anul 1993 de către sindicat împotriva lui R.V., și l-a obligat pe acesta din urma sa restituie suma de 170.000 lei, precum și dobânzile legale aferente sumei. Instanța a reținut ca între 1990 și 1992 R.V. fusese trezorierul sindicatului și ca în aceasta calitate a încasat suma de 170.000 lei reprezentând cotizațiile membrilor sindicatului. Instanța a arătat, de asemenea, ca după plecarea sa din funcție R.V. a refuzat sa restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea în banca a sumei menționate, suma neputând fi recuperată.

31. La data de 6 ianuarie 1998, la cererea Comisiei Guvernul a transmis o copie de pe condica de ședințe din 3 și 10 octombrie 1994. Acest document menționează numai amânarea pronuntarilor pentru 3 și 10 octombrie 1994, precum și soluția pronunțată.

32. Prin scrisoarea din 14 decembrie 1998 Guvernul a informat Comisia că nu se putea transmite și o copie de pe caietul grefierului cuprinzând mențiunile din ședința publică din data de 26 septembrie 1994, deoarece, în aplicarea Ordinului ministrului justiției nr. 991/C/1993, acestea sunt păstrate doar pe o perioadă de 3 ani.

33. La data de 11 decembrie 1998 procurorul general de pe lângă Curtea Suprema de Justiție a introdus recurs în anulare împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. El a cerut achitarea reclamantului, motivand ca în speta nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie.

34. La audierea din 21 martie 2000 Guvernul a prezentat Curții decizia din 4 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. Curtea Suprema de Justiție a casat decizia Tribunalului București și, după rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 părți vătămate, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie.

35. Guvernul a prezentat, de asemenea, Curții copia de pe o adresa din 6 martie 2000 prin care Judecătoria Sectorului 3 București a solicitat Administrației financiare a sectorului 3 restituirea către reclamant a sumei de 50.000 lei, reprezentând amenda achitată de reclamant în urma condamnării sale din 10 octombrie 1994.

II. Legea interna aplicabilă

A. Codul penal

36. Dispozițiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele:

ARTICOLUL 206

"Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (...)."

ARTICOLUL 207

"Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie."

37. Dispozițiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele:

ARTICOLUL 385^6 ALIN. 2

"Instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute (...)."

ARTICOLUL 385^9

"Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

(...)

10. instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natura sa garanteze drepturile lor și sa influenteze soluția procesului;

(...)."

ARTICOLUL 385^15

"Instanța, judecand recursul, pronunța una din următoarele soluții:

(...)

2. admite recursul, casand hotărârea atacată și (...)

d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs (...)."

ARTICOLUL 385^16

"Când instanța de recurs casează hotărârea și retine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunța și asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare.

(...)."

ARTICOLUL 385^19

"Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfășoară potrivit dispozițiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I și II, care se aplică în mod corespunzător."

ÎN DREPT

I. Cu privire la excepția preliminară a Guvernului

38. La ședința publică din 21 martie 2000 Guvernul a susținut ca hotărârea din 4 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție prin care reclamantul a fost achitat constituie o recunoaștere "în substanța a unei eventuale încălcări a convenției". În consecința, a solicitat Curții sa respingă plângerea, deoarece reclamantul a pierdut calitatea de "victima".

39. Reclamantul nu a formulat observații cu privire la aceasta excepție.

40. Curtea reaminteste ca "o hotărâre sau o măsura favorabilă, în principiu, nu este suficienta pentru ca reclamantul sa piardă calitatea de victima decât atunci când autoritățile naționale au recunoscut în mod explicit și apoi au reparat pentru încălcarea unui drept garantat de convenție" (Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).

41. În speta Curtea observa ca la 4 februarie 2000 Curtea Suprema de Justiție a admis recursul în anulare introdus de parchet și a anulat hotărârea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul în susținerea cererii privind încălcarea art. 6 și 10 (paragraful 34 de mai sus).

42. Curtea constata ca prin hotărârea de achitare, pronunțată în urma redeschiderii procedurii, la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă, s-a apreciat ca faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, respectiv intenția. Aceasta hotărâre nu conține nici o referire la modul în care s-a desfășurat procedura de judecată la Tribunalul București și nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta.

În opinia Curții, decizia din 4 februarie 2000 a Curții Supreme de Justiție nu reprezintă o recunoaștere explicita sau în substanța a unei încălcări a art. 6 alin. 1 din convenție și, în orice caz, nu oferă o reparatie în sensul jurisprudenței Curții.

43. În ceea ce privește invocată încălcare a art. 10, chiar presupunand ca hotărârea Curții Supreme de Justiție ar constitui o recunoaștere în substanța, curtea apreciază ca aceasta nu oferă o reparatie adecvată în sensul jurisprudenței sale. Astfel reclamantului nu i-a fost acordată nici o despăgubire pentru condamnare, iar sumele plătite de reclamant celor 3 cadre didactice, cu titlu de daune morale, nu i-au fost restituite. Cat despre amenda penală, Curtea retine ca, deși de la achitarea acesteia de către reclamant au trecut 5 ani, adresa din 6 martie 2000, trimisa de Judecătoria Sectorului 3 București Administrației financiare a sectorului 3 București, prin care se solicita restituirea sumei respective (paragraful 35 de mai sus), nu are în vedere inflatia din ultimii ani.

44. În concluzie, Curtea apreciază ca reclamantul se poate considera "victima" în sensul art. 34 din convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție 45. Reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Tribunalului București, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din convenție, care prevede:

"1. Orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)".

46. Reclamantul a criticat faptul ca a fost condamnat de Tribunalul București fără ca instanța sa îl audieze. A arătat ca tribunalul s-a pronunțat doar în baza pieselor din dosarul judecătoriei, și anume depozitiile martorilor și declarația sa, rezumata "în 5 randuri". În ședința publică din 26 septembrie 1994, care ar fi durat "cel mult 4 minute", nici el și nici avocatul sau nu au putut lua cuvântul. Reclamantul mai susține ca mențiunile din încheierea de ședința din 26 septembrie 1994 nu sunt reale, deoarece avocatul sau nu a putut pleda, permitandu-i-se doar sa pună concluzii scrise.

47. Reclamantul contesta și adevărul mențiunilor făcute în încheierea de rectificare a erorilor materiale din 28 ianuarie 1997, arătând că nu a luat cuvântul la ședința publică din 26 septembrie 1994, iar procurorul ar fi cerut achitarea, și nu condamnarea sa, asa cum susține Guvernul pârât. Mai arata ca încheierea din 28 ianuarie 1997 nu i-a fost niciodată comunicată, luând cunoștința de aceasta numai atunci când i-a fost comunicată de Comisie.

48. În sfârșit, reclamantul se plange de faptul ca decizia din 10 octombrie 1994 a Tribunalului București face referire numai la declarațiile martorilor părților vătămate, trecând sub tăcere depozitiile celor 4 martori propuși în apărare, esențiale de altfel, în măsura în care aceștia au afirmat ca cele 3 cadre didactice nu au restituit sindicatului banii și documentele și ca reclamantul fusese împuternicit de către sindicat să le recupereze.

49. Guvernul apreciază ca hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunțată numai pe baza probelor administrate în prima instanța, nu încalcă exigențele unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție. Acest articol nu impune ca acuzatul să fie audiat nemijlocit de către instanța de recurs atunci când aceasta trebuie să examineze doar chestiuni de drept. Deși Tribunalul București, în mod teoretic, avea competența sa examineze atât chestiuni de fapt, cat și chestiuni de drept, totuși în cauza de fața nu trebuia sa dispună cu privire la chestiuni de fapt, deoarece situația de fapt stabilită de judecătorie nu a fost contestată de părți. Prin urmare, tribunalul trebuia să se pronunțe numai asupra problemei de drept privind elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv existenta intentiei de a calomnia. Or, pentru a stabili existenta acestui element tribunalul nu avea nevoie sa îl audieze pe reclamant.

50. În orice caz, susține Guvernul, reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt, aspect consemnat în încheierea din 28 ianuarie 1997, data în urma soluționării cererii de îndreptare a erorilor materiale.

51. De altfel Guvernul contesta afirmatia reclamantului, în sensul că procurorul a cerut respingerea recursului invocand mențiunile din încheierea din 28 ianuarie 1997, în sensul că procurorul a cerut admiterea recursului și condamnarea reclamantului. Guvernul apreciază ca judecătorii sunt independenți, iar poziția procurorului în timpul procesului nu poate influența judecătorul.

52. În sfârșit, Guvernul dezminte faptul ca avocatul reclamantului nu ar fi luat cuvântul în ședința publică din 26 septembrie 1994 și arata ca, în orice caz, avocatul a depus concluzii scrise.

53. Curtea reaminteste ca aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcție de specificul procedurii în discuție; se vor avea în vedere astfel întreaga procedura interna și rolul pe care îl are instanța de control judiciar în sistemul național de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în prima instanța, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularitățile procedurii în cauza, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competentelor atribuite instanței de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse și aparate efectiv și în special natura chestiunilor care trebuie soluționate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri și decizii, 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).

54. În fața unei instanțe de control judiciar care se bucura de plenitudine de jurisdicție art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședința publică, iar în cazul în care o astfel de ședința publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).

55. În schimb Curtea a hotărât ca atunci când o instanța de control judiciar este competența sa analizeze atât situația de fapt, cat și chestiunile de drept și sa studieze în ansamblu problema vinovatiei, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, sa transeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).

56. Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 în speta Curtea va examina competentele Tribunalului București și natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunțe.

57. Curtea reaminteste ca în speta competentele Tribunalului București, ca instanța de recurs, sunt stabilite prin art. 385^15 și 385^16 din Codul de procedură penală. Conform art. 385^15 , tribunalul, ca instanța de recurs, nu era obligat sa pronunțe o noua hotărâre pe fond, dar avea aceasta posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul București a casat hotărârea din 18 martie 1994 și a pronunțat o noua hotărâre pe fond. Fața de dispozițiile legale citate mai sus procedura desfășurată la Tribunalul București a fost o procedură complexa, asemănătoare unei proceduri de fond, instanța analizând atât situația de fapt, cat și problemele de drept. Tribunalul putea fie sa confirme achitarea reclamantului, fie sa îl condamne, după o examinare completa a problemei vinovatiei sau a nevinovăției, administrand la nevoie noi mijloace de proba (paragraful 37 de mai sus).

58. Curtea constata ca în cauza, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzatiei, constatând ca inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie, fără sa îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul ca inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniaza ca exista diferențe între susținerile reclamantului și ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvantului. Se mai retine ca dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanța semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanța.

59. Prin urmare, Curtea constata ca Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzatiei și l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie fără ca acesta sa fi fost audiat și fără a i se permite sa aducă probe în apărare. Curtea apreciază ca tribunalul trebuia sa îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul ca a dispus pentru prima data condamnarea.

60. Aceasta cerința nu a fost satisfacuta, motiv pentru care Curtea constata ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. În aceste condiții ea nu considera utila o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din fața Tribunalului București erau conforme sau nu cu aceasta prevedere.

61. A existat deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din convenție 62. Reclamantul susține ca prin condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din convenție, care prevede următoarele:

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunică informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

63. Din punctul de vedere al reclamantului condamnarea sa nu a fost conformă dispozițiilor art. 10 din convenție. Pe de o parte, Tribunalul București nu i-a permis sa dovedească adevărul afirmațiilor sale. Pe de altă parte, neinceperea urmăririi penale dispuse de parchet față de cele 3 cadre didactice și care nu i-a fost comunicată nu dovedește ca acestea au restituit banii sindicatului.

64. Guvernul apreciază ca hotărârea de condamnare a reclamantului este conformă cerințelor alin. 2 al art. 10 din convenție. În primul rând, s-a urmărit protejarea reputației și a drepturilor altor persoane, deoarece reclamantul afirmase ca cele 3 cadre didactice sunt "delapidatoare", deși nu au fost condamnate pentru săvârșirea acestei fapte. În ceea ce privește pedeapsa aplicată, aceasta nu era deloc excesiva, avându-se în vedere suma rezonabila a amenzii aplicate și a despăgubirilor acordate.

65. Comisia a apreciat ca atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost "necesară într-o societate democratica", deoarece era de preferat ca reclamantul sa găsească o alta modalitate de a-și exprima părerea decât afirmând despre părțile vătămate ca sunt "delapidatoare", deși nu au fost condamnate pentru comiterea acestei fapte.

66. Curtea ia act de faptul ca părțile au fost de acord ca hotărârea de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusă libertății de exprimare a reclamantului, în sensul art. 10 din convenție.

67. Urmează deci să se determine măsura în care o asemenea atingere se justifica față de prevederile alin. 2 al art. 10, și anume dacă era "prevăzută de lege", urmarea un scop legitim și era "necesară" "într-o societate democratica" (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, pag. 24-25, alin. 34-37).

68. Curtea apreciază ca atingerea era "prevăzută de lege", aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului se întemeia pe dispozițiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai sus). Aceasta limitare a urmărit un scop legitim, prevăzut de alin. 2 al art. 10, și anume protejarea reputației și a drepturilor altor persoane. Rămâne să se examineze dacă limitarea criticata a fost "necesară într-o societate democratica" pentru atingerea unui astfel de scop.

69. În lumina jurisprudenței constante a Curții se va analiza dacă limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă justificările prezentate de autoritățile naționale sunt pertinente și suficiente. Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor naționale, ci de a verifica din punctul de vedere al art. 10, față de toate circumstanțele cauzei, hotărârile care au fost pronuntate (a se vedea Hotărârea Dalban împotriva României citata mai sus, paragraful 47). Prin urmare, Curtea va examina afirmatiile ce au constituit obiectul acuzarii, având în vedere toate circumstanțele cauzei.

70. Curtea observa ca declarațiile reclamantului contineau doua elemente: criticarea activității poliției și parchetului, în sensul că nu au vrut sa finalizeze plângerea depusa împotriva lui A.P., R.V. și M.M., și afirmatia ca aceste persoane au "delapidat" fondurile sindicatului.

71. Curtea arata ca încălcarea dreptului la libertatea de exprimare se referă doar la al doilea element. Tribunalul București a avut în vedere atunci când a dispus condamnarea doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza acțiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu și faptul ca reclamantul a făcut unele aprecieri critice cu privire la funcționarea justiției în materie de conflicte sindicale.

72. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unei dezbateri asupra independentei sindicatelor și asupra funcționarii administrației justiției, vizând deci un interes public, exista totuși anumite limite în exercitarea dreptului sau la libertatea de exprimare. În ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia sa acționeze în limitele stabilite, mai ales cu scopul "protejării reputației sau drepturilor altor persoane", inclusiv a dreptului la prezumția de nevinovatie. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsura reclamantul a depășit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice.

73. În opinia Curții expresia delapidator desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare și era de natura să le ofenseze pe cele 3 părți vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanța.

74. Curtea apreciază ca reclamantul putea să își formuleze opiniile critice și astfel să contribuie la o discuție publică libera asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul "delapidator".

75. În acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputația celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menționată mai sus.

76. Prin urmare, Curtea este convinsa ca motivele invocate de autoritățile naționale erau "pertinente și suficiente" în sensul alin. 2 al art. 10.

77. În plus, Curtea constata ca, date fiind circumstanțele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporțională cu scopul legitim urmărit. Într-adevăr, pedeapsa aplicată de 50.000 de lei amenda penală și obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate.

78. Prin urmare, Tribunalul București nu a depășit marja de apreciere permisă autorităților naționale și se constată că art. 10 nu a fost încălcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenție 79. Conform art. 41 din convenție:

"Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor la aceasta și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."

A. Daune

80. Reclamantul solicita acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa. În ceea ce privește despăgubirile materiale reclamantul solicita restituirea amenzii penale, precum și a despăgubirilor civile plătite celor 3 cadre didactice. Mai pretinde și un alt fel de prejudiciu, arătând ca datorită stresului și angoasei provocate de procedurile judiciare diverse în care a fost implicat nu a putut publică o carte pe care o scrisese și care fusese acceptată de o editura. În concluzie, solicita 2 miliarde lei (ROL) cu titlu de despăgubiri materiale.

81. Guvernul arata ca hotărârea pe care o va pronunța Curtea constituie prin ea însăși o satisfactie echitabila.

82. În primul rând Curtea constata ca susținerile reclamantului privitoare la câștigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta în faptul ca reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Tribunalului București. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabila, dar apreciază ca este rezonabil să se considere ca reclamantul a pierdut o sansa reală. (Hotărârea Pelissier și Sassi împotriva Frantei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecand în echitate, în conformitate cu exigențele art. 41, Curtea acorda reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei românești la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plății.

B. Cheltuieli de judecată

83. Reclamantul solicita restituirea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor naționale, adică echivalentul a 200.000 ROL la nivelul anului 1994.

84. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la aceasta problema.

85. Curtea observa ca reclamantul și-a susținut singur cauza la Comisie și ca a fost asistat de un avocat doar la ședința publică ce a avut loc în fața Curții. Curtea mai constata ca domnul Constantinescu a beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei în cuantum de 10.806 FRF. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din convenție, Curtea, judecand în echitate, acorda reclamantului 20.000 FRF, din care se va scădea suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar. Suma este convertibilă în lei românești la cursul de schimb în vigoare la data efectuării plății.

C. Dobânzi

86. Curtea considera ca trebuie avute în vedere dobânzile legale practicate în Franța la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,47% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. hotărăște, în unanimitate, ca reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. 6 alin. 1 din convenție în sensul art. 34 din convenție;

2. hotărăște, cu 5 voturi pentru și 2 împotriva, ca reclamantul se poate considera "victima" unei încălcări a art. 10 din convenție în sensul art. 34 din convenție;

3. hotărăște, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție;

4. hotărăște, cu 6 voturi pentru și 1 vot împotriva, că nu a existat o încălcare a art. 10 din convenție;

5. hotărăște, în unanimitate:

a) ca statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 15.000 (cincisprezece mii) franci francezi, cu titlu de despăgubiri materiale și morale, și 20.000 (douăzeci de mii) franci francezi, cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puțin 10.806 FRF și 10 (zece) centime, convertibili în lei românești la rata de schimb de la data efectuării plăților;

b) ca aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla de 2,47% pe an începând cu data expirării termenului menționat mai sus și până la data efectuării plăților;

6. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere privind acordarea de despăgubiri.

Redactată în limba franceza, apoi comunicată în scris la 27 iunie 2000, conform art. 77 alin. 2 și 3 din regulamentul Curții.

Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen

grefier președinte

La prezenta hotărâre se afla anexată, conform art. 45 alin. 2 din convenție și art. 74 alin. 2 din regulamentul Curții, opinia separată a domnului judecător Casadevall.

W.T.

M.O.B.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ

a judecătorului Casadevall
1. Am votat alături de majoritate în favoarea constatării încălcării art. 6 alin. 1 din convenție; în schimb, nu am aceeași opinie în ceea ce privește art. 10 care, după părerea mea, a fost de asemenea încălcat.
2. Din moment ce Curtea a constatat o încălcare a art. 6 alin. 1 datorită faptului ca reclamantul nu a fost audiat de instanța, analiza globală a faptelor duce, prin forta lucrurilor, și la constatarea încălcării art. 10. Partea de hotărâre ce analizează excepția preliminară a Guvernului, în special paragraful 43, vine în sprijinul opiniei mele.
3. Dacă art. 6 alin. 1 nu ar fi fost încălcat, adică, dacă în timpul dezbaterilor din fața Tribunalului București care l-a condamnat pentru calomnie, reclamantul ar fi avut posibilitatea sa dea o declarație, să își apere cauza, sa invoce buna sa credința și mai ales sa stabilească adevărul afirmațiilor sale, asa cum permite oricărui acuzat art. 207 din Codul penal român, rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. De altfel, evenimentele ulterioare confirma aceasta teza.
4. Asa cum a constatat Curtea (paragraful 72), afirmatiile litigioase au fost efectuate în cadrul unei discuții libere asupra independentei primelor sindicate create în România după căderea fostului regim și asupra funcționarii administrației justiției. Aprecierea calificativului "delapidatori" folosit în ceea ce le privește pe A.P., R.V. și M.M. trebuie să aibă în vedere cauza în ansamblu și contextul în care acest cuvânt, reluat și publicat de ziarist, a fost pronunțat de reclamant. Nimeni nu poate pune la indoiala faptul ca în discuție este o chestiune de interes public.
5. Nu se poate considera ca termenii folosiți de reclamant erau lipsiți de temei, din moment ce prima instanța, achitandu-l, a arătat ca respectivele cadre didactice nu restituisera anumite sume de bani aparținând sindicatului. Reaua-credința a reclamantului nu poate fi nici ea stabilită, din moment ce aceeași instanța a constatat ca la momentul la care s-au făcut afirmatiile în litigiu soluția de scoatere de sub urmărirea penală dispusă de parchet nu fusese comunicată nici celor 3 cadre didactice vizate, nici reclamantului (paragrafele 16 și 63).
Aceste doua elemente (afirmații nu lipsite de temei și absenta relei-credințe) nu au fost contestate de Tribunalul București, care l-a condamnat pe reclamant fără a examina măcar problema excepțio veritatis, adusă în discuție de acesta din urma.
Apreciez ca o astfel de încălcare nu era necesară; în special existenta unei "nevoi sociale importante", condiție stabilită și reiterata în mod constant de jurisprudenta Curții, nu a fost demonstrata. Într-adevăr, dacă nu se pot face speculatii asupra hotărârii pronunțate de Tribunalul București dacă ar fi examinat cererea reclamantului de a dovedi adevărul afirmațiilor sale, apreciez ca lipsa examinării de către instanța respectiva a acestui mijloc de proba de o importanța incontestabila (conform art. 207 din Codul penal român, afirmatiile al căror adevăr a fost dovedit nu constituie afirmații calomnioase în sensul art. 206 din același cod) echivaleaza cu o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, încălcare ce nu răspunde exigenței necesității.
6. În sfârșit, este semnificativ faptul ca la mai mult de 2 ani Tribunalul București a dispus din oficiu îndreptarea erorilor materiale (sau, mai degraba, a omisiunilor) strecurate în încheiere și în hotărârea de condamnare din 10 octombrie 1994. Este și mai important faptul ca la 5 ani de la condamnare Curtea Suprema de Justiție, admițând un recurs în anulare introdus tot din oficiu de procurorul general, l-a achitat pe reclamant cu motivarea ca intenția de a calomnia, element constitutiv al infracțiunii, nu fusese dovedită (paragraful 34). Aceasta tardivă hotărâre din oficiu (pronunțată cu 45 de zile înaintea ședinței publice de la Curte) constituie cu siguranța o recunoaștere implicita a încălcării art. 10 din convenție.
7. Prin urmare, contrar opiniei majorității, nu sunt convins de necesitatea încălcării și nici de caracterul "pertinent și suficient" al motivelor invocate de autoritățile naționale în speta.
───────────────