Decizia nr. 287/2001

Costica Bulai - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) și ale art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală și a dispozițiilor art. 121 alin. 1 și ale art. 124 din Codul penal, excepție ridicată de Rodica Neagu în Dosarul nr. 1.068/2001 al Tribunalului București - Secția I penală.

La apelul nominal se prezintă părțile Iulia Gheorghe, Teodoru Potcoava și Aurel Tanasescu, lipsind partea Paul Cristescu și autorul excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Părțile prezente solicita respingerea excepției.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată. Se arata ca obiectul excepției îl constituie instituția prescripției acțiunii penale în raport cu prevederile constituționale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 123 alin. (1) privind înfăptuirea justiției, precum și cu cele ale art. 125, privind instanțele judecătorești. Se precizează ca instituția prescripției acțiunii penale este cunoscută încă din perioada Imperiului Roman, devenind ulterior inerenta oricărui sistem de drept. Este firesc ca trecerea timpului sa influenteze în mod inevitabil asupra raporturilor juridice, consecințele acesteia fiind reglementate prin instituția prescripției, care în domeniul juridic penal este numai extinctiva și are ca efect stingerea dreptului statului (când procesul penal este pornit din oficiu) ori al persoanei vătămate (în cazul în care procesul penal se pune în mișcare la plângerea prealabilă a acesteia) de a trage la răspundere penală pe infractor, precum și a dreptului de a constrânge pe condamnat la executarea pedepsei pronunțate de justiție. Astfel, o sancționare tardivă ar deveni nu numai inutila și lipsită de sens, dar chiar ar perturba relațiile sociale care între timp s-au restabilit. Se considera ca dispozițiile legale criticate, care alcătuiesc instituția prescripției, nu contravin accesului liber la justiție și nici competentei instanțelor judecătorești, competența a carei stabilire este de nivelul legii, iar nu de nivelul Constituției,

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 4 mai 2001, pronunțată în Dosarul nr. 1.068/2001, Tribunalul București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) și ale art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 121 alin. 1 și ale art. 124 din Codul penal, excepție ridicată de Rodica Neagu în recursul declarat împotriva Sentinței penale nr. 175 din 13 februarie 2001, prin care Judecătoria Sectorului 2 București a încetat procesul penal pornit pentru infracțiunea prevăzută la art. 180 alin. 1 din Codul penal, motivandu-se cu împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține ca dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21, referitoare la accesul liber la justiție, ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 123 alin. (1), privind înfăptuirea justiției, și ale art. 125 alin. (1), referitoare la instanțele judecătorești. Se arata ca datorită dispozițiilor legale privitoare la prescripție nu se mai înfăptuiește actul de justiție de către instanțele judecătorești, prin simplul fapt al trecerii timpului, deși în cele mai multe cazuri faptele și vinovăția pot exista. În caz de prescripție instanțele judecătorești, fără a mai face act de dreptate, încetează procesul penal, iar vinovăția inculpaților nu mai poate fi stabilită. Se considera astfel ca instituția prescripției da posibilitatea organelor judiciare de a favorita pe unii infractori, tergiversand soluționarea cauzelor prin ținerea în nelucrare a dosarelor penale. Se apreciază ca numai în situații speciale legea ar trebui sa prevadă prescripția răspunderii penale. De asemenea, se arata ca este încălcat și principiul egalității în drepturi, deoarece pentru infracțiuni contra păcii și omenirii nu intervine prescripția și exista posibilitatea aflarii adevărului prin înfăptuirea justiției, iar în cazul celorlalte infracțiuni părțile sunt lipsite de acest drept, creandu-se astfel inegalitate între cetățeni în fața legii și a autorităților publice. Autorul excepției mai arata ca dispozițiile legale criticate contravin și prevederilor art. 21 din Constituție, referitoare la accesul liber la justiție, deoarece, prin încetarea procesului penal numai ca urmare a curgerii timpului, partea vătămată nu mai are posibilitatea sa afle adevărul despre fapta, făptuitori, având în vedere ca procesul penal este initiat nu numai din oficiu, dar și la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Exprimandu-și opinia asupra excepției, instanța de judecată considera ca aceasta este neîntemeiată. Se apreciază ca dispozițiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor constituționale invocate. Astfel se arata că nu au incidența în cauza prevederile art. 123 alin. (1), care se referă la suprematia legii în activitatea organelor judiciare, și nici cele ale art. 125 alin. (1) din Constituție, privind instanțele prin care se realizează justiția. Totodată se arata ca art. 10 și 11 din Codul de procedură penală, consacrand soluțiile ce pot fi adoptate în situațiile ce împiedica exercitarea acțiunii penale, nu contravin prevederilor constituționale. Se mai precizează ca instituția răspunderii penale a fost consacrată pentru ca raporturile juridice de conflict sa nu treneze, ținând seama de faptul ca după trecerea unui timp îndelungat de la data săvârșirii infracțiunii aplicarea unei sancțiuni sau executarea acesteia nu mai are eficienta în raport cu scopul sancțiunilor penale.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece "prescripția reprezintă o reflectare în dreptul penal a necesității de a angaja în mod operativ și eficient răspunderea penală. Eficienta răspunderii penale depinde, în mare măsura, și de durata cat mai redusă existenta de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea acesteia" și de aceea "reglementarea acestei instituții de drept este o necesitate, ea regasindu-se, de altfel, în toate legislatiile". În ceea ce privește infracțiunile contra păcii și omenirii s-a prevăzut imprescriptibilitatea răspunderii penale datorită caracterului lor deosebit de grav, manifestat în special în cel de-al II-lea război mondial. Se apreciază că nu se încalcă prin dispozițiile legale criticate nici prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, care trebuie interpretat în legătură cu art. 4 din Constituție, referitor la criteriile egalității în drepturi, deoarece instituția prescripției nu creează privilegii sau discriminări.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Din cuprinsul încheierii de sesizare rezultă ca este contestată legitimitatea constituțională a dispozițiilor art. 121 alin. 1, referitoare la efectele prescripției, și ale art. 124, privind prescripția specială, din Codul penal, precum și, în mod corespunzător, dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală, dispoziții care privesc instituția prescripției răspunderii penale și efectele acesteia. Dispozițiile legale criticate au următorul conținut:

- art. 121 alin. 1 din Codul penal: "Prescripția inlatura răspunderea penală.";

- art. 124 din Codul penal: "Prescripția inlatura răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art. 122 este depășit cu încă jumătate.";

- art. 10 lit. g) din Codul de procedură penală: "Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] g) a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului;";

- art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală: "În cursul judecații instanța pronunța: [...]

b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j)."

Autorul excepției afirma ca prescripția răspunderii penale, având ca efect încetarea procesului penal, împiedica organele judiciare sa infaptuiasca justiția, sa stabilească faptele și să constate eventualele vinovații, zadarnicind și preventia specială a legii penale. Sub acest aspect se invoca încălcarea prevederilor constituționale ale art. 123 alin. (1), conform cărora "Justiția se înfăptuiește în numele legii", și ale art. 125 alin. (1), potrivit cărora "Justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege".

În susținerea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia a mai invocat și încălcarea următoarelor prevederi constituționale:

- art. 16 alin. (1 ): "Cetățenii sunt egali în fața legilor și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează:

Instituția prescripției (reflectată de textele de lege criticate) este inerenta oricărui sistem de drept, ea răspunzând unei necesitați obiective în disciplinarea juridică a vieții sociale. Trecerea timpului influențează în mod inevitabil asupra raporturilor juridice, determinând, după anumite intervale și în anumite condiții, pierderea sau castigarea unui drept ori încetarea efectelor unei hotărâri judecătorești neexecutate. Consecințele trecerii timpului asupra raporturilor juridice trebuie să facă obiectul reglementării juridice, care se realizează prin instituția prescripției. În domeniul reglementării juridice penale prescripția este numai extinctiva și are ca efect stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală pe infractor din oficiu sau, ca în speta, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum și a dreptului de a constrânge pe condamnat la executarea pedepsei pronunțate de justiție. Sub ambele sale forme, prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, instituția prescripției este necesară pentru înlăturarea consecințelor negative ale tragerii la răspundere penală sau ale supunerii la executarea pedepsei, după ce, din cauza trecerii unui interval mare de timp de la săvârșirea infracțiunii sau de la aplicarea pedepsei, aceste măsuri au încetat sa mai fie necesare și ar fi chiar perturbatoare pentru relațiile sociale care între timp s-au restabilit.

Curtea observa ca stabilirea termenelor prescripției în general și deci și a termenelor prescripției răspunderii penale și a prescripției executării pedepsei este de esenta instituției prescripției. Termenele sunt stabilite de legiuitor în raport cu gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, respectiv în raport cu gravitatea pedepsei aplicate. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili aceste termene, ca, de altfel, și celelalte condiții, precum și efectele prescripției, iar acestea nu pot fi considerate ca fiind contrare Constituției.

În ceea ce privește critica autorului excepției referitoare la contrarietatea textelor penale și procedural penale care reglementează prescripția răspunderii penale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea retine ca aceasta nu este intemeiata. Astfel termenele de prescripție sunt stabilite potrivit criteriului gravitatii pedepsei prevăzute de lege ori, în cazul prescripției executării pedepsei, a pedepsei aplicate, iar nu în raport cu rasa, naționalitatea, originea etnică a inculpatului sau condamnatului ori cu alte criterii prevăzute la art. 4 din Constituție ca fiind discriminatorii. Pe de altă parte, dispozițiile legale criticate nu instituie nici privilegii, prescripția aplicându-se deopotrivă inculpaților ori condamnaților cu privire la care s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut în art. 122 și, respectiv, în art. 126 din Codul penal.

Curtea constata, de asemenea, ca prescripția răspunderii penale nu împiedica nici liberul acces la justiție, de vreme ce ea intervine atunci când procesul penal la care părțile au acces nestanjenit nu a fost soluționat definitiv în termenul de prescripție prevăzut de lege. Persoana vătămată nu este împiedicată, asa cum nu a fost împiedicat nici autorul excepției, să se adreseze justiției pentru soluționarea conflictului de drept penal. Pretinsa tergiversare de către instanțe a soluționării unor cauze penale este, pe de o parte, o problemă de fapt, iar nu de neconstituționalitate a textelor de lege criticate, iar pe de altă parte, partea vătămată are suficiente mijloace penale și procedural penale pentru a se apara împotriva unui asemenea abuz [recuzarea judecătorului, prevăzută la art. 48 lit. d) din Codul de procedură penală, ori depunerea unui denunț în condițiile art. 221 sau 223 din Codul de procedură penală].

Curtea constata ca textele de lege criticate nu contravin nici prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituție, referitoare la înfăptuirea justiției, deoarece și în acest caz justiția se înfăptuiește în numele legii, și anume potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală privind prescripția, înfăptuirea justiției însemnând nu numai soluționarea în fond a cauzelor, ci și soluționarea lor pe cale de excepție, prin aplicarea dispozițiilor penale și procedural penale care reglementează aceste excepții.

În sfârșit, Curtea observa ca dispozițiile legale criticate nu au nici o legătură cu prevederile art. 125 alin. (1) din Constituție, care se referă la realizarea justiției prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, deoarece nu se pune problema competentei acestora. Or, pentru argumentele deja expuse Curtea nu poate lua în considerare opinia autorului excepției potrivit căreia realizarea justiției ar insemna numai soluționarea în fond a cauzelor, iar nu și aplicarea tuturor dispozițiilor legale de natura sa pună capăt unui litigiu (în speta, cele referitoare la prescripție).

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) și (4) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) și ale art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 121 alin. 1 și ale art. 124 din Codul penal, excepție ridicată de Rodica Neagu în Dosarul nr. 1.068/2001 al Tribunalului București - Secția I penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 noiembrie 2001.