Decizia nr. 128/2025

Articolul 400

alin. (2) din Codul civil

răpește copilului cu părinți divorțați dreptul de a se bucura în continuare de o locuință egalitară și de timp egal petrecut cu ambii părinți, instituind regula stabilirii locuinței la unul sau altul dintre părinți, însă nu și la ambii părinți în mod egal, spre deosebire de legislațiile altor state, care permit partajarea locuinței. Se arată că stabilirea unei locuințe partajate a copilului jumătate din timp la mamă și jumătate la tată, denumită în practică și „găzduire egalitară“, își găsește fundamentul în principiul coparentalității, statuat expres în

art. 8 pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului , adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, potrivit căruia ambii părinți au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului. În acest sens, obiectivul reședinței alternante este de a întări exercițiul coparentalității, potrivit căruia este în interesul copilului să fie crescut de către cei doi părinți ai săi. Menționează că soluții jurisprudențiale care susțin această variantă se regăsesc din abundență în numeroase state dezvoltate, precum Canada, Anglia, Scoția, Australia, SUA, Brazilia, Belgia, Franța, Elveția.

6.

Tribunalul Harghita - Secția civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că textul de lege criticat este în acord cu normele

Constituției

și cu cele europene în materie, întrucât a fost avut în vedere interesul superior al minorului. De altfel, toate măsurile de ocrotire luate față de copiii minori pot fi revocate sau înlocuite dacă împrejurările care au determinat luarea lor s-au schimbat, în realizarea unei mai bune ocrotiri a intereselor lor. Consideră că legiuitorul a avut în vedere faptul că este mai important mediul în care trăiește minorul și faptul că părinții pot să își exercite drepturile fără a-i afecta acestuia modul de viață. De aceea, s-a considerat că este mai important pentru minor să aibă un singur domiciliu, la unul dintre părinți, iar nu două domicilii temporare, întrucât această din urmă variantă ar duce la afectarea dezvoltării sale psihice și fizice.

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul consideră, în principal, că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât autorul acesteia solicită o interpretare a unei norme legale, atribuție care intră în sfera de competență a instanțelor judecătorești. În subsidiar, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând, în esență, că rațiunea pentru care, spre deosebire de legislația altor state, legiuitorul român nu permite partajarea locuinței este legată de nevoia de stabilitate și predictibilitate pe care o reclamă dezvoltarea armonioasă a copilului.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile

art. 400 alin. (2) din Codul civil , care au următorul cuprins: „Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior.“

12.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din

Constituție

cuprinse în

art. 16 alin. (1)

privind principiul egalității,

art. 26 alin. (1)

privind obligația autorităților publice de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată,

art. 29 alin. (6)

privind dreptul părinților sau al tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine și

art. 48 alin. (1)

privind familia și întemeierea acesteia pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că se critică modul în care în legislația românească actuală este reglementată stabilirea locuinței copilului după divorțul părinților, susținându-se, în esență, că fixarea acesteia doar la unul dintre părinți ar fi de natură să nesocotească dreptul părinților de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, precum și dreptul acestora de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, consacrate de

art. 29 alin. (6)

și

art. 48 alin. (1) din Constituție .

14.

Curtea constată că nu pot fi reținute aceste critici, având în vedere că textul de lege supus controlului de constituționalitate trebuie interpretat prin coroborare cu întregul cadru normativ dedicat acestei problematici, care conferă părintelui la care nu a fost stabilită locuința statornică a copilului după divorț suficiente garanții care să îi permită să își exercite în continuare, nestânjenit, atributele ce caracterizează relația firească dintre un copil și părintele său.

15.

Astfel, potrivit

art. 397 din Codul civil , exercitarea autorității părintești după divorț revine în comun ambilor părinți, „afară de cazul în care instanța decide altfel“. Autoritatea părintească este definită în

art. 483 alin. (1) din Codul civil

ca ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc persoana copilului, precum și bunurile acestuia, deci inclusiv ansamblul de drepturi invocate în cauza de față. Așadar, prin regula exercitării în comun a autorității părintești se dă expresie tocmai ideii de egalitate a părinților sub aspectul dreptului de a decide cu privire la creșterea și educarea copilului lor minor, hotărârile privitoare la acesta trebuind să fie luate împreună. În acest fel amândoi contribuie, în egală măsură, la tot ceea ce ține de dezvoltarea armonioasă a copilului.

16.

Doar cu titlu de excepție, dacă există motive întemeiate și având în vedere interesul superior al copilului, instanța poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, conform

art. 398 alin. (1) din Codul civil . Dar chiar și într-o asemenea situație, legea prevede că celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului [ alin. (2)

al aceluiași articol].

17.

Mai mult decât atât,

art. 401 din Codul civil

recunoaște dreptul părintelui separat de copil de a avea legături personale cu acesta, în caz de neînțelegere între părinți urmând ca instanța de tutelă să decidă cu privire la modalitățile concrete de exercitare a acestui drept.

18.

Este de subliniat faptul că întotdeauna va prima interesul superior al copilului, deziderat pe care legiuitorul român îl accentuează prin toate dispozițiile referitoare la familie. Sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa ( Decizia nr. 819 din 21 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011), că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care îl privesc, acest interes fiind ridicat la rang de principiu atât prin normele naționale ( art. 2 din Legea nr. 272/2004

privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014), cât și prin normele internaționale ( art. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului ). Pentru stabilirea interesului superior al minorului în cazul încredințării acestuia la divorț sunt avute în vedere vârsta copilului, posibilitățile părinților de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală și morală, atașamentul acestora față de minor, precum și al minorului față de ei, grija manifestată de părinți față de copil în timpul conviețuirii lor și, nu în ultimul rând, opțiunea exprimată de acesta la audierea în instanță, în condițiile legii.

19.

Este adevărat că nu există o definiție legală a noțiunii de interes superior al copilului, dar această absență este determinată de vastitatea și diversitatea aspectelor ce trebuie avute în vedere de judecător, acesta urmând să fie apreciat de la caz la caz, în funcție de specificitatea situației și caracteristicile personale ale fiecărui copil în parte.

20.

În contextul acestui efort de asigurare a interesului superior al copilului atât pe cale legislativă, cât și judiciară, Curtea constată că își găsesc pe deplin justificarea dispozițiile

art. 400 alin. (2) din Codul civil , criticate în cauză pe considerentul că nu permit stabilirea de către judecător a unei locuințe egalitare pentru copil, după divorț, constând în timp egal petrecut alternativ la locuințele fiecăruia dintre cei doi părinți.

21.

Curtea reține că scopul dispozițiilor legale criticate este tocmai acela de a servi interesului superior al copilului, în condițiile în care varianta antamată de autorii prezentei excepții nu poate fi o opțiune benefică pentru buna dezvoltare a copilului. Aceasta, deoarece poate conduce la dificultăți de adaptare la schimbarea constantă între cele două locuințe, mai ales dacă vârsta lui este fragedă, putând genera labilitate și instabilitate emoțională, nesiguranță sau chiar resentimente față de părinți. Stabilitatea locuinței este, fără îndoială, foarte importantă pentru dezvoltarea unui copil, naveta constantă între două locuințe putând induce confuzie, anxietate sau dificultăți în stabilirea unor relații de real atașament față de cei doi părinți.

22.

De asemenea, dincolo de planul emoțional, permanenta modificare a programului poate fi destabilizantă pentru desfășurarea activităților școlare și a celor extracurriculare și poate constitui un impediment greu de depășit în ceea ce privește interacțiunile sociale, relațiile cu copii de vârste apropiate și stabilirea de prietenii, indispensabile pentru dezvoltarea echilibrată a copilului. Ca atare, discontinuitățile determinate de locuința partajată pot avea un impact negativ asupra evoluției educaționale și sociale a copilului. Nu în ultimul rând, transportul frecvent al copilului între cele două locuințe și permanenta reorganizare a programului zilnic pot să afecteze însăși sănătatea fizică și psihică a copilului, prin oboseala și stresul acumulate în urma alternărilor de locuință.

23.

Ca atare, textul de lege criticat permite instanței judecătorești să evite aceste inconveniente și, în urma analizei tuturor aspectelor relevante, să ia o decizie privind locuința unică a copilului, în funcție de interesul său superior, având în vedere nevoile sale fizice și psihologice.

24.

În ceea ce privește invocarea, în motivarea excepției de neconstituționalitate, a dispozițiilor

art. 48 din Constituție , care garantează dreptul părinților de a participa în mod egal la educația și instruirea copiilor lor, Curtea observă că aceste prevederi nu conțin niciun element care să conducă la concluzia că minorul trebuie să locuiască în mod egal în locuințele fiecăruia dintre părinți. În ipoteza în care copilul locuiește doar la unul dintre părinți, nimic nu împiedică ambii părinți să participe activ la educația acestuia, prin discuții și colaborare cu privire la activitățile școlare și extrașcolare. Autoritatea părintească ce se exercită, potrivit legii, în comun se bazează pe un dialog între părinți, pentru a ajunge la un consens cu privire la decizii majore, precum cele referitoare la educație, sănătate și alte aspecte importante ale vieții copilului, fără ca minorul să fie nevoit să aibă o locuință comună sau egalitară.

25.

Tot astfel, părintele cu care copilul nu locuiește poate să participe la activitățile educaționale sau alte evenimente din viața copilului, acestea reprezentând, de asemenea, modalități prin care să se asigure implicarea activă a ambilor părinți în educația copilului, prin vizite, timp petrecut împreună cu copilul și colaborarea cu celălalt părinte, chiar dacă locuința copilului nu este partajată.

26.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Dragoș-Mihail Coșarcă în Dosarul nr. 884/211/2016 al Tribunalului Harghita - Secția civilă și constată că dispozițiile

art. 400 alin. (2) din Codul civil

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Harghita - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2025.