Decizia nr. 191/2002

Nicolae Popa - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , excepție ridicată de Alexandru Petrescu și Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curții de Apel Constanta - Secția civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 18 iunie 2002 și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25 iunie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 7 noiembrie 2001, Curtea de Apel Constanta - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , excepție ridicată de Alexandru Petrescu și Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al acelei instanțe.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține ca textul de lege criticat contravine art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât faptele care nu au putut determina nașterea sau stingerea unor situații juridice, potrivit legii în vigoare, la data când ele s-au realizat nu pot fi socotite, fără încălcarea principiului neretroactivitatii, ca au produs acele efecte, potrivit unei legi posterioare.

În opinia instanței de judecată, excepția este nefondata. Se considera ca prin textul de lege criticat nu s-a adus nici o încălcare prevederilor cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituție, fiind reafirmat și consolidat un principiu general al dreptului civil, consacrat și de Constituția României, anume ocrotirea bunei-credințe a subdobanditorului cu titlu oneros al unui imobil. Instanța apreciază, de asemenea, ca pentru protecția subdobanditorului de buna-credința, în raport cu împrejurările concrete ale fiecărui caz, se poate apela și la alte principii de drept, printre care cel al aparentei în drept și cel al asigurării securității circuitului civil.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

Președintele Camerei Deputaților apreciază ca dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

nu încalcă principiul neretroactivitatii legilor, întrucât acest text de lege protejeaza pe subdobanditorul de buna-credința, afirmandu-se astfel atenția acordată de legiuitor securității circuitului civil. Concluzia acestui punct de vedere este aceea ca prevederile criticate sunt constituționale.

Guvernul examinează, prin prisma principiilor dreptului civil, consecințele vânzării unui imobil aparținând altuia. În ipoteza în care cel puțin cumpărătorul a fost de buna-credința, protejarea acestuia ar fi justificată, în conceptia Guvernului, "pe consideratiuni de echitate și utilitate socială"; soluția nu este, evident, valabilă în ipoteza dobândirii cu titlu gratuit. Când însă - precizează în continuare Guvernul - ambele părți cunosc faptul ca vânzătorul nu este proprietarul bunului imobil, sancțiunea este nulitatea absolută, în virtutea principiului "fraus omnia corrumpit". În lumina celor arătate, Guvernul socotește ca textul art. 46 alin. (2) din lege nu aduce nici o reglementare noua, ci doar consacra legal, intrun caz special - când vânzător este statul -, o soluție existenta în practica și în doctrina. Concluzia este aceea ca textul de lege criticat nu retroactiveaza.

Președintele Senatului nu a trimis punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională constata ca a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001, care au următorul conținut: "Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bunacredinta."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2), conform cărora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile".

Analizând textul de lege supus controlului de constituționalitate, Curtea constata ca acesta enunta doua teze distincte.

Prima teza, cu valoare de principiu și de aplicabilitate generală, lipsește de eficienta juridică actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de către stat fără titlu valabil, prin sancționarea lor cu nulitatea absolută.

A doua teza are caracter de excepție și reglementează ipoteza în care, prin derogare de la regula, asemenea acte își mențin validitatea în situațiile în care au fost încheiate cu buna-credința.

Deși autorul excepției nu își circumscrie de plano critica de neconstituționalitate, care vizează art. 46 alin. (2) în integralitatea sa, din argumentarea excepției Curtea constata ca, în realitate, acesta considera ca fiind neconstitutionala doar teza a doua din textul dedus controlului. Sub acest aspect autorul apreciază ca prin validarea actelor de înstrăinare a unor imobile preluate fără titlu - acte în principiu nule - în cazul în care au fost încheiate cu buna-credința s-ar conferi bunei-credințe o eficienta juridică pe care nu o avea anterior, respectiv la data încheierii actului de înstrăinare a cărui validitate este pusă în discuție.

Din aceasta perspectiva se susține ca textul de lege dedus controlului de constituționalitate modifica în mod esențial regimul juridic aplicabil anterior tuturor actelor de înstrăinare a unor bunuri imobile, încheiate sub imperiul sau, în virtutea principiului "tempus regit actum", ceea ce contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, referitoare la neretroactivitatea legii.

Analizând excepția de neconstituționalitate asa cum aceasta a fost ridicată de autorul sau, Curtea retine ca retroactivitatea textului de lege și deci neconstituționalitatea tezei a doua a

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

este, în mod necesar, subsecventa admiterii caracterului novator al reglementării pe care textul o consacra. Altfel spus, numai în măsura în care anterior intrării în vigoare a textului de lege dedus controlului de constituționalitate soluția consacrată de acesta nu era de conceput - desigur, în considerarea altor temeiuri sau a altor ratiuni - critica de neconstituționalitate ar putea fi considerată ca fiind intemeiata.

Or, sub acest aspect Curtea constata cele ce urmează:

Potrivit art. 966 din Codul civil, "obligația [...] fondată pe o cauza falsa, sau nelicita, nu poate avea nici un efect", iar, potrivit art. 968 din același cod, "cauza este nelicita când este prohibita de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice".

Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotriva, cunoașterea de către cumpărător a faptului ca bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectiva în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de buna sau de rea-credința, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credința era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 , în aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit", al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Codul civil.

Per a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de buna-credința, intenția de fraudare a legii nu exista și, drept urmare, nici cauza ilicită. Asadar, sub acest aspect actul ar putea fi deplin valid.

Validitatea sa rămâne însă discutabila sub un alt aspect, și anume acela al obiectului. În astfel de situații obiectul contractului de înstrăinare consta într-un bun care nu apartinea vânzătorului, fiind, în consecința, sustras prerogativei de dispoziție a acestuia. Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului "nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet".

Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles sa recunoască în toate cazurile eficienta distructiva, în aceasta materie, a principiului enuntat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobanditorul de bunacredinta al bunului sau imobil, a fost preferat cel din urma. Recunoașterea prevalentei interesului subdobanditorului de buna-credința a fost impusa - în baza unor ratiuni cu o aplicare mult mai larga și care au creat un adevărat principiu - de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilitatii raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat asadar suport în ratiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparentei în drept, a cărui esenta este exprimată prin adagiul "error communis facit jus".

Incidența acestui principiu este însă subsecventa întrunirii cumulative a doua condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului - eroare care trebuie să fie comuna sau unanima și, de asemenea, invincibila - și a unei condiții privind buna-credința a subdobanditorului, care trebuie să fie perfecta, adică lipsită de orice culpa sau chiar indoiala imputabilă acestuia.

Astfel fiind, Curtea constata ca este neîntemeiată susținerea autorului excepției, în sensul că soluția impusa de textul

art. 46 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 10/2001

nu era posibila anterior intrării sale în vigoare, întrucât textul în cauza ar fi avut un caracter novator și, prin aceasta, retroactiv.

În realitate, singurul element "novator" adus de textul dedus controlului îl constituie consacrarea in terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Consacrarea unei astfel de soluții legislative a fost impusa legiuitorului și de împrejurarea ca în aceasta materie eroarea comuna cu privire la concordanta dintre aparenta și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forta unei prezumții juris et de jure, ca proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifica pe deplin opțiunea legiuitorului de a conferi bunei-credințe o eficienta juridică similară celei din dreptul comun.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 , excepție ridicată de Alexandru Petrescu și Virginia Petrescu în Dosarul nr. 1.430/C/2001 al Curții de Apel Constanta - Secția civilă.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 25 iunie 2002.