Decizia nr. 43/2026

Articolul 24

alin. (3)

Pentru proprietarii actuali ai construcțiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producție, de fostele asociații economice intercooperatiste, de fostele organizații și entități ale cooperației de consum ori de alte foste entități cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, comisia județeană de fond funciar va emite, la cerere, titluri de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcții, terenuri având categoria de curți-construcții, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a)

solicitanții fac dovada proprietății asupra construcțiilor;

b)

solicitanții fac dovada înregistrării construcției în registrul agricol, cu excepția persoanelor pentru ale căror construcții nu există obligația legală de înscriere în registrul agricol, precum și dovada plății impozitelor și taxelor aferente acesteia în conformitate cu prevederile legale;

c)

pentru terenul aferent construcției nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane.

III.

Expunerea succintă a procesului

10.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slatina la data de 8 ianuarie 2024, cu nr. 165/311/2024, așa cum a fost precizată ulterior, reclamantul, în contradictoriu cu pârâtele Comisia județeană O. pentru aplicarea legilor fondului funciar și Comisia locală P. pentru aplicarea legilor fondului funciar, a solicitat anularea Hotărârii nr. 21.783 din 29 noiembrie 2023 emise de Comisia județeană O. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere și a Hotărârii nr. 1/2023 emise de Comisia locală P. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere și obligarea Comisiei județene O. pentru aplicarea legilor fondului funciar la emiterea titlului de proprietate în favoarea sa, pentru suprafața de 70 mp situată în comuna P., județul O.

11.

În motivarea cererii reclamantul arată, în esență, că, prin hotărârile a căror anulare o solicită, pârâtele i-au respins cererea de constituire a dreptului de proprietate pentru suprafața de teren anterior menționată, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările aduse prin

Legea nr. 263/2022 , respectiv pentru că nu s-a făcut dovada proprietății dobândite de la fostele organizații și entități ale cooperației de consum și nici a înscrierii dreptului de proprietate asupra construcției în registrul agricol și pentru că nu au fost plătite taxele și impozitele locale.

12.

Reclamantul consideră, însă, că toate cele trei condiții impuse de

art. 24 alin. (3) lit. a )- c) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările aduse prin

Legea nr. 263/2022 , sunt îndeplinite, întrucât: dreptul de proprietate asupra construcției a fost dovedit cu Actul de adjudecare nr. 29 din 16 aprilie 2008 încheiat între Cooperativa de Consum S., în calitate de vânzător, și reclamant, în calitate de adjudecatar; actul de adjudecare a construcției amplasate pe terenul în litigiu a fost înregistrat la Primăria P. cu nr. 2.334 din 11 decembrie 2008 și la poziția 038 din registrul agricol din perioada 2010-2014; toate taxele și impozitele locale sunt achitate, conform chitanțelor anexate și Certificatului de atestare fiscală nr. 5.607 din 16 noiembrie 2023 emis de primarul comunei P., județul O., iar pentru terenul aferent construcției nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate pentru altă persoană.

13.

Prin Sentința civilă nr. 2.407 din 28 mai 2024, Judecătoria Slatina a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, deoarece, pe de o parte, terenul în litigiu are categoria de folosință pășune (extravilan), iar nu curți-construcții, cum în mod expres prevede textul de lege, și, pe de altă parte, imobilul-construcție a fost înregistrat în registrul agricol numai în perioada 2010-2014, fără să se facă dovada acestei înregistrări și pentru perioada următoare, până la data formulării cererii de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului aferent.

14.

În esență, instanța a constatat că premisa textului de lege invocat de reclamant în susținerea cererii nu a fost modificată prin

Legea nr. 87/2020

și

Legea nr. 263/2022 ,

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, referindu-se la terenurile aferente construcțiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producție, de fostele asociații economice intercooperatiste, de fostele organizații și entități ale cooperației de consum ori de alte foste entități cooperatiste, persoanele îndreptățite la constituirea dreptului de proprietate asupra unor astfel de terenuri fiind actualii proprietari (deținători) ai construcțiilor edificate pe acestea. Sfera de aplicare a textului de lege a fost, însă, restrânsă, menționându-se expres că terenurile trebuie să aibă categoria curți-construcții. În consecință, în lumina noii reglementări, instanța a reținut că terenul în suprafață de 70 mp, situat în T 59, P 460/1, înscris în cartea funciară ca având proprietar Consiliul Local al Comunei P. și categoria de folosință pășune (extravilan), nu îndeplinește condiția premisă a

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, care prevede că, pentru constituirea dreptului de proprietate, terenul aferent construcțiilor trebuie să aibă categoria de folosință curți-construcții.

15.

Cu referire la condițiile prevăzute la

lit. a )- c)

ale

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada proprietății asupra construcției cu Actul de adjudecare nr. 29 din 16 aprilie 2008, prin care aceasta a achiziționat construcția în suprafață de 54,60 mp situată pe un teren proprietatea Consiliului Local al Comunei P., că imobilul-construcție a fost înregistrat în registrul agricol numai în perioada 2010-2014 la poziția nr. 038, fără să se facă dovada că este înregistrat în registrul agricol și la data formulării cererii de constituire, că imobilul nu figurează cu creanțe bugetare de plată scadente și că pentru terenul aferent construcției nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altor persoane, acesta aparținând Consiliului Local al Comunei P.

16.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând, în esență, că, în mod nejustificat, instanța de fond a restrâns sfera de aplicare a textului

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, la terenurile având categoria de folosință curți-construcții, această interpretare fiind greșită, întrucât adaugă la lege o condiție pe care aceasta nu o prevede, singurele cerințe ce trebuie îndeplinite fiind cele trei de la lit. a)-c).

17.

Cu referire la neîndeplinirea condiției prevăzute de

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, dedusă din aceea că nu s-a făcut dovada înscrierii construcției în registrul agricol și după anul 2014, apelantul-reclamant consideră că motivarea instanței de fond este confuză câtă vreme se reține că, potrivit certificatului fiscal, imobilul nu figurează cu creanțe bugetare de plată scadente. În opinia reclamantului, conținutul acestui certificat face dovada faptului că și în prezent construcția este înscrisă la poziția sa de rol din registrul agricol, numai în acest fel justificându-se obligația sa de plată a impozitelor locale, obligație pe care cu bună-credință a îndeplinit-o.

18.

Intimata-pârâtă Comisia locală de fond funciar a comunei P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

19.

În esență, susține că instanța nu a adăugat la lege, ci a analizat dacă prevederile legale incidente au fost corect interpretate și aplicate de către cele două comisii, iar, în ceea ce privește pretinsa confuzie a instanței de fond referitoare la înscrierea imobilului-construcție în registrul agricol, arată că simplul fapt al depunerii certificatului fiscal nu face dovada înscrierii imobilului în registrul agricol, întrucât evidențele fiscale și registrul agricol au regimuri juridice diferite.

20.

Prin Încheierea de ședință din 1 iulie 2025, pronunțată în Dosarul nr. 165/311/2024, Tribunalul Olt - Secția I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a suspendat judecarea cauzei în temeiul

art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă .

IV.

Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii

21.

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de

art. 519 din Codul de procedură civilă , reținând că tribunalul judecă litigiul în ultimă instanță, că de răspunsul instanței supreme depinde soluționarea pe fond a cauzei, că problemele de drept enunțate au caracter de noutate, întrucât asupra lor instanța supremă nu s-a mai pronunțat și nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, și că acestea sunt reale, întrucât normele legale sunt lacunare, neclare și susceptibile de interpretări diferite.

V.

Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

22.

Cu privire la prima întrebare, opinia instanței de trimitere este în sensul că, atât timp cât terenul aferent construcțiilor este din categoria curți-construcții, acesta trebuie să fie situat în intravilanul localității.

23.

Instanța consideră că, pentru a fi aplicabile dispozițiile

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, terenul nu poate fi situat în extravilanul localității, având în vedere faptul că primul alineat al acestui articol face referire la terenurile situate în intravilanul localităților, iar din modelul titlului de proprietate prevăzut în anexele din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor rezultă că, pentru terenurile situate în extravilan, nu este înscrisă categoria de folosință curți-construcții, această rubrică fiind prevăzută doar pentru terenurile situate în intravilan (modelul prevăzut de art. 34 din regulamentul aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 131/1991

- anexa nr. 27;

art. 34 din regulamentul

aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 1.172/2001

-

anexa nr. 27 ;

art. 36 din regulamentul

aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr. 890/2005

-

anexa nr. 20 ).

24.

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune de drept supusă analizei, instanța de trimitere consideră că, întrucât textul de lege nu distinge, condiția privind dovada înregistrării construcției în registrul agricol trebuie îndeplinită pe toată durata de existență a respectivei construcții, inclusiv la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente construcției.

25.

De asemenea, apreciază că, având în vedere că nu se ridică problema recuperării sumelor datorate cu titlu de creanță fiscală, nu poate fi considerată îndeplinită această condiție dacă sunt depuse acte doveditoare doar pentru ultimii 5 ani sau numai pentru o anumită perioadă.

VI.

Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

26.

Cu referire la prima întrebare, apelantul-reclamant arată faptul că

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, introdus prin

Legea nr. 263/2022 , nu cere să fie îndeplinită condiția referitoare la situarea terenului în intravilan. Aceste prevederi legale au un caracter autonom față de cele ale alin. (1) al aceluiași articol, întrucât privesc o categorie distinctă de proprietari de construcții, astfel încât aplicarea lor nu este condiționată de îndeplinirea cerinței de la alin. (1), anume aceea că, pentru constituirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției, acesta trebuie să fie situat în intravilan.

27.

În ceea ce privește a doua întrebare, apelantul-reclamant consideră că este îndeplinită condiția de la

lit. b)

a

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, în situația în care se dovedește îndeplinirea condițiilor impuse de

art. 24 alin. (3) lit. a)

și

c) din aceeași lege , în sensul că proprietarul construcției a solicitat înregistrarea acesteia în registrul agricol, construcția a fost înregistrată în urma cererii solicitantului, iar impozitele și taxele au fost plătite pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul dobândirii construcției și data solicitării constituirii dreptului de proprietate pentru terenul aferent. Dacă există dovezi certe că pentru terenul aferent nu a fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane, nu există niciun impediment legal pentru constituirea dreptului de proprietate în favoarea proprietarului construcției.

28.

Intimata-pârâtă Comisia locală de fond funciar P. a depus punct de vedere prin care susține că, în raport cu prevederile

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, terenul trebuie să aibă categoria de folosință curți-construcții, indiferent de faptul că acesta este situat în intravilanul sau extravilanul localității.

29.

Totodată, apreciază că, în aplicarea dispozițiilor

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, condiția privind dovada înregistrării construcției trebuie îndeplinită la data formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenul aferent construcției de către proprietarul construcției.

30.

Intimata-pârâtă Comisia județeană O. pentru aplicarea legilor fondului funciar nu a formulat punct de vedere.

VII.

Jurisprudența instanțelor naționale în materie

31.

Din răspunsurile transmise de instanțele naționale la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție au rezultat aspectele cu privire la chestiunile de drept sesizate, prezentate în continuare.

32.

În ceea ce privește prima întrebare s-au conturat două opinii.

33.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, terenul aferent construcțiilor la care se referă acest text, teren având categoria de curți-construcții, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localității.

34.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că:

(i)

textul

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat în ansamblul său, prin prisma tuturor prevederilor sale, în ordinea în care au fost așezate în economia articolului. Astfel, câtă vreme prevederile alin. (1) fac referire expresă la „terenurile situate în intravilanul localităților“, alin. (3) al aceluiași articol trebuie interpretat în sensul că se referă la terenurile aferente construcțiilor, având categoria de curți-construcții, situate tot în intravilanul localităților;

(ii)

evoluția modificărilor legislative intervenite cu privire la acest text de lege, introdus inițial prin

Legea nr. 231/2018

pentru modificarea și completarea

Legii fondului funciar nr. 18/1991 , vine să confirme această concluzie. Astfel, în forma sa inițială, de la momentul introducerii prin

Legea nr. 213/2018

pentru modificarea și completarea

Legii fondului funciar nr. 18/1991 ,

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, făcea referire expresă la „terenurile situate în intravilanul localităților, aferente construcțiilor edificate de către fostele cooperative de producție, fostele asociații economice intercooperatiste și fostele cooperative de consum. (...)“. Faptul că, în prezent, în urma modificărilor realizate prin

Legea nr. 87/2020

pentru modificarea

Legii fondului funciar nr. 18/1991

și prin

Legea nr. 263/2022

pentru modificarea

Legii fondului funciar nr. 18/1991 , textul de lege nu mai precizează expres situarea terenurilor în intravilanul localității nu este de natură a atrage o altă concluzie, în contextul în care face referire la terenurile aferente construcțiilor edificate în condițiile

alin. (1) al art. 24 , adică pe suprafețe de teren situate în intravilanul localităților;

(iii)

modificările aduse prin

Legea nr. 87/2020

au avut drept scop doar lărgirea sferei entităților la care se referă

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, care au edificat astfel de construcții, din expunerea de motive a acestui act normativ rezultând că nu a fost intenția legiuitorului de a extinde aplicabilitatea normei și în cazul terenurilor extravilane, ci doar de a lămuri ipotezele în care organizații ale cooperației de consum au suferit modificări sau au fost supuse altor forme de reorganizare, apreciindu-se că enumerarea în cuprinsul

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, doar a celor trei entități este limitativă;

(iv)

legiuitorul a urmărit reglementarea situațiilor juridice existente în intravilan, pentru a asigura concordanța dintre proprietatea asupra construcției și terenul aferent;

(v)

terenul construibil este o parte a teritoriului administrativ intravilan al unei localități, iar acest caracter rezultă din planurile urbanistice. Un teren aparținând categoriei de folosință curți-construcții este destinat locuințelor, anexelor gospodărești și curților. Destinația unor suprafețe denumite curți-construcții poate fi și în sensul deservirii construcțiilor - anexe gospodărești - care, potrivit

Legii nr. 50/1991

privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot fi situate numai în intravilanul unei localități.

35.

Nu a fost identificată practică judiciară în sensul acestei opinii, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice.

36.

Într-o a doua opinie s-a considerat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, terenul aferent construcțiilor la care se referă acest text, teren având categoria de curți-construcții, poate să fie situat atât în intravilanul localității, cât și în extravilanul acesteia.

37.

În argumentarea acestei opinii s-au reținut următoarele:

(i)

din punctul de vedere al amplasării pe teritoriul localității, terenurile pot fi intravilane sau extravilane, acestea putând fi împărțite, la rândul lor, în funcție de categoria de folosință, în mai multe tipuri, printre care și terenuri curți-construcții.

Articolul 24

alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, se referă la construcțiile edificate de către fostele cooperative agricole de producție, de fostele asociații economice intercooperatiste, de fostele organizații și entități ale cooperației de consum ori de alte foste entități cooperatiste, indiferent de denumirea acestora. Or, aceste entități dețineau terenuri și în extravilanul localităților, edificând construcții pe ele, destinația de curți-construcții putând fi acordată acestor terenuri chiar și ulterior edificării construcțiilor în cauză;

(ii)

deși, inițial, în cuprinsul

Legii nr. 231/2018

pentru modificarea și completarea

Legii fondului funciar nr. 18/1991

exista mențiunea expresă referitoare la situarea terenurilor în intravilan, în niciuna dintre modificările ulterioare aduse textului

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, nu a mai fost reluată această mențiune. Or, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Eliminarea acestei mențiuni nu a fost întâmplătoare, voința legiuitorului fiind în sensul de a acorda posibilitatea obținerii unui titlu de proprietate, în temeiul acestui articol, și pentru terenurile situate în extravilanul localităților. Având în vedere că orice excepție de la regulă trebuie prevăzută în mod expres, o interpretare limitativă a normei, în sensul că ar avea în vedere doar terenurile situate în intravilanul localității, ar fi contrară voinței legiuitorului;

(iii)

din cuprinsul normei în discuție rezultă că legiuitorul a condiționat aplicabilitatea procedurii pe care textul o reglementează, doar de categoria de folosință a terenului, și anume aceea de curți-construcții, fără a impune vreo cerință referitoare la amplasarea terenului în intravilanul localității. Astfel, norma juridică are în vedere terenurile aferente construcțiilor edificate de fostele cooperative agricole de producție, asociațiile economice intercooperatiste ori alte entități cooperatiste, fără a condiționa aplicabilitatea sa de amplasamentul terenului în intravilanul localității, elementul esențial fiind ca acesta să aibă categoria de folosință curți-construcții, iar solicitantul să îndeplinească în mod cumulativ următoarele cerințe: să facă dovada proprietății asupra construcției; să facă dovada înregistrării acesteia în registrul agricol; să facă dovada achitării impozitelor aferente; pentru terenul aferent construcției să nu fi fost constituit sau reconstituit dreptul de proprietate în favoarea altei persoane;

(iv)

distincția dintre intravilan și extravilan ține de regimul urbanistic al terenului, în timp ce categoria de folosință reprezintă o calificare tehnică a terenului în funcție de destinația sa, conform nomenclatoarelor cadastrale și agricole, cele două noțiuni fiind juridic diferite, iar legea face trimitere doar la categoria de folosință;

(v)

interpretarea sistematică a dispozițiilor legale supuse analizei demonstrează că noțiunea de teren aferent se raportează la folosința efectivă a construcției, și nu la delimitarea administrativă, scopul reglementării fiind acela al clarificării situației juridice a terenurilor pe care au fost edificate construcțiile fostelor structuri cooperatiste, indiferent de poziționarea lor față de limitele intravilanului localităților;

(vi)

este adevărat că

alin. (1) al art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, face trimitere la „terenurile situate în intravilanul localităților care au fost atribuite de cooperativele agricole de producție, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptățite, pentru construcția de locuințe și anexe gospodărești, pe care le-au edificat...“, dar ipoteza avută în vedere de alin. (3) este diferită. Astfel, nu mai este vorba despre terenuri pe care cooperatorii sau alte persoane îndreptățite au edificat locuințe și anexe gospodărești, ci de terenuri pe care înseși fostele cooperative agricole de producție, fostele asociații economice intercooperatiste, fostele organizații și entități ale cooperației de consum ori alte foste entități cooperatiste, indiferent de denumirea acestora, au edificat construcții. Or, acestea din urmă puteau avea și altă destinație decât cea de locuință sau de anexe gospodărești, aspect permis și în extravilanul localităților.

38.

Cu titlu de practică judiciară în acest sens a fost identificată Decizia civilă nr. 925 din data de 30 mai 2025, pronunțată de Tribunalul Iași - Secția I civilă, în care s-a reținut că: „Or, tribunalul constată că prima instanță a motivat pe larg, convingător și logic, cu argumente de interpretare literală și de evoluție a textului, faptul că pentru ipoteza constituirii introdusă de

alin. (3) al art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, condiția ca terenul să fie în intravilan nu mai este prevăzută, ea fiind eliminată în evoluția reglementării de legiuitor. Acolo unde legiuitorul a prevăzut inițial condiția, iar ulterior clar a eliminat-o, instanța nu poate face o interpretare contrară voinței legiuitorului care este primul și cel mai autorizat interpret al legii conform

art. 9 din Codul civil .“ În același sens sunt și sentințele civile nr. 2.279 din 8 martie 2021 și nr. 481 din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Judecătoria Galați - Secția civilă, în cuprinsul cărora s-a reținut în mod explicit că cerința situării terenului în intravilan, deși prevăzută ca atare la data intrării în vigoare a textului

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, a fost eliminată prin

Legea nr. 87/2020

pentru modificarea

Legii fondului funciar nr. 18/1991 .

39.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare s-au conturat 3 opinii.

40.

Într-o primă opinie s-a arătat că, în interpretarea și aplicarea

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, condiția privind dovada înregistrării construcției în

registrul agricol trebuie îndeplinită pe toată durata de existență a respectivei construcții.

41.

În argumentare s-a arătat că această condiție implică existența unei înscrieri constante a construcției în registrul agricol, inclusiv la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate, având în vedere că textul legal nu impune existența înregistrării doar la un anumit moment, precum și evoluția modalităților de evidență a proprietăților imobiliare.

42.

Nu au fost identificate hotărâri judecătorești pronunțate în sensul acestei opinii, fiind exprimate doar puncte de vedere teoretice.

43.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în interpretarea și aplicarea

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, condiția privind dovada înregistrării construcției în registrul agricol nu trebuie îndeplinită pe toată durata de existență a respectivei construcții, ci doar la momentul formării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcții.

44.

S-a argumentat că:

(i)

în redactarea actuală, prevederile

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, nu cuprind nicio mențiune cu privire la necesitatea menținerii înregistrării în registrul agricol pe întreaga durată de existență a construcției. Textul de lege face referire la situația de fapt de la momentul solicitării, iar nu la o condiție continuă, retroactivă sau istorică, deoarece o astfel de cerință ar crea un obstacol disproporționat, adesea greu de surmontat în practică, și ar bloca regula legală, ceea ce ar contraveni scopului reglementării, respectiv ca proprietarii actuali ai construcțiilor să poată obține titlul de proprietate și pentru terenul aferent, acolo unde nu există un titlu anterior;

(ii)

scopul cerinței este acela de a se verifica dacă solicitantul deține efectiv construcția și are o posesie stabilă și legitimă asupra ei, registrul agricol și impozitul nefiind probe referitoare la durată, ci instrumente administrative de confirmare a deținerii actuale a imobilului. Dacă la momentul formulării cererii construcția este existentă, folosită, impozitată și înscrisă în registrul agricol, scopul legii este atins;

(iii)

a pretinde o înscriere continuă de zeci de ani înseamnă a introduce o condiție nerezonabilă și neprevăzută de lege, în contextul în care mulți proprietari nu au avut înscrieri continue din motive administrative, iar a respinge o atare cerere privind constituirea dreptului de proprietate pentru neîndeplinirea de către autoritățile locale a unei astfel de formalități ar fi o sancțiune disproporționată. Obligația de a menține permanent această înregistrare ar conduce la o perpetuă condiționare a dreptului de proprietate, contrară principiului securității raporturilor juridice;

(iv)

menținerea mențiunii în registrul agricol are o utilitate fiscală și administrativă, iar nu o valoare constitutivă de drept real. În momentul în care construcția este demolată, schimbată sau transmisă, obligațiile privind actualizarea registrului agricol revin proprietarului, însă nerespectarea lor nu produce efecte asupra valabilității titlului de proprietate deja emis.

45.

În sensul acestei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești relevante: Decizia nr. 259 din 30 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare; Decizia nr. 205 din 20 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul Satu Mare; Sentința civilă nr. 8.666 din 8 iulie 2025, pronunțată de Judecătoria Focșani; Sentința civilă nr. 523 din 24 mai 2023, pronunțată de Judecătoria Jibou.

46.

A fost relevată și o a treia opinie, în sensul că dovada înregistrării construcției în registrul agricol trebuie raportată la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acesteia, care poate fi anterior formulării cererii de emitere a titlului de proprietate.

47.

În susținere s-a arătat că, dacă s-ar avea în vedere toată durata existenței construcției, aceasta ar fi o sarcină dificil de îndeplinit, iar, în cazul în care autorul sau dobânditorul anterior nu a efectuat un astfel de demers, dovada înscrierii în registrul agricol ar reprezenta o condiție excesivă pentru cel care formulează cererea în prezent. S-a apreciat că trebuie avute în vedere dispozițiile

art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanța Guvernului nr. 28/2008

privind registrul agricol, prin care s-a stabilit că se înscriu în registrul agricol clădirile existente la începutul anului pe raza localității, dar și normele tehnice privind modul de completare a registrului agricol care prevăd aceeași obligativitate. Așadar, trebuie evaluată fiecare situație concretă, astfel încât să se poată observa buna-credință și intenția dobânditorului de a-și îndeplini obligațiile privind publicitatea și achitarea taxelor și impozitelor, acesta fiind scopul final al reglementării în discuție.

48.

Prin Adresa nr. 3.741/III-5/2025 din 24 octombrie 2025, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul de recursuri în interesul legii a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept ce face obiectul sesizării formulate de Tribunalul Olt - Secția I civilă.

VIII.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismul de unificare a practicii

49.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la norma de drept supusă interpretării.

IX.

Jurisprudența Curții Constituționale

50.

Nu a fost identificată jurisprudență a Curții Constituționale a României relevantă în raport cu problemele de drept supuse analizei.

X.

Raportul asupra chestiunii de drept

51.

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de

art. 519 din Codul de procedură civilă .

XI.

Înalta Curte de Casație și Justiție

52.

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii trebuie să se verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, așa cum rezultă acestea din textele normative care asigură cadrul legal al declanșării acestei proceduri.

53.

Astfel, conform dispozițiilor

art. 519 din Codul de procedură civilă : „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“

54.

Cumulativ,

art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă

prevede că: „Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la

art. 519 , prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor

art. 519 , punctul de vedere al completului de judecată și al părților“.

55.

Din analiza dispozițiilor legale mai sus evocate rezultă că deschiderea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiții:

–

existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță;

–

cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

–

ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

–

chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

–

Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

56.

Examinarea condițiilor în care poate fi declanșat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul concret al sesizării de față, doar unele dintre cerințele legale mai sus enunțate se verifică.

57.

Astfel, se constată că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Tribunalul Olt - Secția I civilă, învestit cu soluționarea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr. 2.407 din 28 mai 2024, pronunțată de Judecătoria Slatina în Dosarul nr. 165/311/2024, într-un litigiu de fond funciar, tribunalul având competența de a judeca acest litigiu în ultimă instanță, potrivit

art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă , prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acțiunea, hotărârile pronunțate sunt supuse exclusiv apelului, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a

art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , cu modificările și completările ulterioare, decizia fiind astfel definitivă, în raport cu dispozițiile

art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă .

58.

Sunt îndeplinite, așadar, condițiile referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.

59.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită și cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunilor de drept enunțate și să nu fie învestită cu soluționarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

60.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condițiile de ordin procedural prevăzute de

art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă , urmând ca, în continuare, să se analizeze și să se stabilească dacă problemele de drept în discuție reprezintă veritabile chestiuni de drept și dacă acestea au caracter de noutate.

61.

Cu referire la cerința ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată se constată că legiuitorul a instituit o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie probată legătura necesară dintre dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

62.

În ceea ce privește primul aspect, în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a subliniat că, pentru a se putea vorbi de existența unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept supusă dezbaterii să fie una veritabilă, să prezinte o dificultate suficient de mare legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

63.

Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie una reală, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuției este îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă, în atari condiții, să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al practicii neunitare.

64.

Așadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială, ci numai acelea care ridică problema precarității textelor de lege, a caracterului lor dual și complex. În caz contrar, rolul instanței supreme ar deveni unul de soluționare directă a cauzei aflate pe rol și ar neutraliza rolul instanței legal învestite, acela de a judeca în mod direct și efectiv procesul, rol consacrat constituțional. Instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competență exclusivă a instanței de judecată legal învestite cu soluționarea procesului.

65.

Pe de altă parte, caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunțată de instanța de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluționarea pricinii este cel dintâi ținut să stabilească dacă există o problemă de interpretare în legătură cu textul de lege pe care îl aplică raportului juridic litigios, care să prezinte o dificultate sub aspectul lămuririi înțelesului și sensului aplicării sale, de natură să genereze riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practica judiciară.

66.

Raportat la cauza pendinte se constată că niciuna dintre cele două chestiuni de drept care fac obiectul sesizării nu îndeplinește cerința esențială de a fi o veritabilă problemă de drept, care să necesite rezolvarea de principiu în procedura hotărârii prealabile, din verificarea încheierii din 1 iulie 2025 pronunțate în Dosarul nr. 165/311/2024, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultând că aceasta nu cuprinde o motivare a îndeplinirii acestei condiții de admisibilitate, instanța de trimitere mărginindu-se la a expune doar diferitele variante posibile de interpretare a dispozițiilor legale în discuție, așa cum rezultă acestea din cuprinsul susținerilor formulate de părțile din cauza pe care o are de soluționat, precum și din propria analiză pe care o face cu privire la normele menționate.

67.

Astfel, prin cea dintâi întrebare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă terenul aferent construcțiilor la care se referă

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, teren având categoria de folosință curți-construcții, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localității sau poate fi situat și în extravilanul acesteia.

68.

Cu referire la aceasta se constată, sub un prim aspect, că instanța de trimitere nu a prezentat argumentele care susțin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la cele două interpretări diferite prezentate în cuprinsul sesizării și nici nu a arătat în ce constă dificultatea de a-și însuși o anumită interpretare și măsura în care acesta depășește obligația ce îi revine în mod obișnuit de a interpreta și aplica legea în cadrul litigiului pe care îl are de soluționat, nedemonstrând astfel necesitatea de a apela la mecanismul de unificare a practicii judiciare. Or, împrejurarea că părțile din proces au opinii divergente cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor legale supuse interpretării sau că instanța însăși le interpretează în altă manieră decât cea

prezentată de părți nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operațiuni logico-juridice și nu justifică doar prin ea însăși declanșarea mecanismului hotărârii prealabile.

69.

Sub un alt aspect, raportat la conținutul clar și neechivoc al normei de drept supuse interpretării, se reține că problema pusă în discuție nu poate fi considerată o chestiune de drept reală și veritabilă, aptă să necesite cu pregnanță un răspuns pe calea hotărârii prealabile, în absența căruia să existe temerea unei interpretări divergente, fiind evident pentru orice interpret al dreptului că, în absența oricărei condiționări a legii din perspectiva regimului urbanistic al terenurilor (intravilan și extravilan),

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi interpretat restrictiv, ca referindu-se exclusiv la terenurile curți-construcții situate în intravilan, ci în sensul că prevederile sale se aplică tuturor terenurilor cu această categorie de folosință, indiferent dacă sunt situate în intravilan sau în extravilan, atât timp cât sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute la literele a)-c) ale acestuia.

70.

Simpla lecturare a textului legal în discuție pune în evidență faptul că singurul criteriu relevant folosit de legiuitor pentru a determina obiectul normei este categoria de folosință (curți-construcții), iar nu amplasamentul administrativ-urbanistic al terenului, astfel că a interpreta textul în sensul că acesta se referă doar la terenurile situate în intravilanul localităților înseamnă a adăuga o condiție pe care legea nu a prevăzut-o, ceea ce nu poate fi acceptat.

71.

Ca urmare, nu se poate pretinde, în mod rezonabil, că norma legală cu un astfel de conținut este una neclară, lacunară, dificil de a-i fi deslușit înțelesul, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

72.

Practica judiciară cristalizată în aplicarea acestui text legal, deși nu este una consistentă (tipologia cauzei și problemele posibil generate de aplicarea legii în cazul concret dedus judecății fiind rar întâlnite), relevă întocmai această modalitate de abordare și rezolvare a chestiunii de drept în discuție, instanțele reținând că, pentru ipoteza constituirii dreptului de proprietate reglementată de

alin. (3) al art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, condiția ca terenul să fie situat în intravilan, deși prevăzută ca atare în forma inițială a articolului de la data introducerii sale prin

Legea nr. 231/2018 , a fost eliminată de legiuitor, în evoluția reglementării, încă de la momentul modificărilor aduse textului legal în discuție prin

Legea nr. 87/2020 . Or, acolo unde legiuitorul a prevăzut inițial o condiție, iar ulterior a eliminat-o în mod expres, instanța nu poate face o interpretare contrară voinței acestuia.

73.

Și opiniile exprimate la nivel teoretic sunt orientate, în marea lor majoritate, către soluția adoptată în practică, judecătorii din cadrul instanțelor care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuție apreciind că norma legală supusă interpretării reflectă cu suficientă claritate intenția legiuitorului de a nu mai face nicio distincție între terenurile intravilane și extravilane aferente construcțiilor edificate de fostele entități cooperatiste, singura condiție impusă pentru ca acestea să poată face obiectul constituirii dreptului de proprietate în favoarea actualilor proprietari ai construcțiilor respective fiind aceea ca terenul să aibă categoria de folosință curți-construcții și, bineînțeles, să fie întrunite și celelalte cerințe cumulative reglementate la literele a)-c).

74.

Opinia teoretică minoritară, în argumentarea căreia se susține că, atât timp cât prevederile alin. (1) fac referire expresă la „terenurile situate în intravilanul localităților“, și alin. (3) trebuie interpretat în sensul că se referă la terenurile aferente construcțiilor, având categoria de curți-construcții, situate tot în intravilanul localităților, nu are aptitudinea de a demonstra că problema de drept prezintă vreun grad de dificultate, în condițiile în care analiza ce stă la baza acesteia nu a avut în vedere că obiectul de reglementare al celor două norme este diferit.

75.

Astfel, în timp ce alin. (1) reglementează situația terenurilor atribuite de cooperativele agricole de producție, potrivit legii, cooperatorilor sau altor persoane îndreptățite, pentru construcția de locuințe și anexe gospodărești, alin. (3) se referă la terenurile pe care înseși fostele entități cooperatiste au edificat construcții care, având și alte destinații decât cea de locuință sau anexe gospodărești, puteau fi situate și în extravilanul localităților. Or, pentru a rezolva situația juridică a terenurilor pe care sunt amplasate astfel de construcții, legiuitorul a eliminat condiția referitoare la situarea acestora în intravilan, fiind evident că, atât timp cât ipotezele normative ale celor două alineate ale

art. 24 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt diferite, sfera de aplicare a dispozițiilor alin. (3) nu poate fi limitată la terenurile având categoria de folosință curți-construcții situate în intravilan, în lipsa unei prevederi exprese a legii în acest sens.

76.

Prin urmare, se constată că dispozițiile legale vizate de sesizare sunt clare și neechivoce, iar, câtă vreme problema de drept și-a clarificat înțelesul, fiind tranșată de instanțele învestite cu soluționarea acestui tip de litigii fără ca acestea să fi întâmpinat dificultăți de interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, nu se justifică intervenția instanței supreme prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept în discuție neîndeplinind cerința esențială de a fi o reală și veritabilă problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii.

77.

În plus, de lămurirea acestei chestiuni nici nu depinde soluționarea pe fond a cauzei din apel. Aceasta pentru că, așa cum rezultă din hotărârea primei instanțe, cererea reclamantului de anulare a hotărârilor pronunțate de către Comisia județeană O. și de Comisia locală P. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere (prin care a fost invalidată solicitarea acestuia de constituire a dreptului de proprietate cu privire la suprafața de teren de 70 mp aferentă construcției pe care a dobândit-o prin act de adjudecare definitivă de la fosta Cooperativă de Consum S.) a fost respinsă nu pentru că terenul în litigiu este situat în extravilan, ci pentru că acesta nu are categoria de folosință specială impusă de prevederile

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, aceea de curți-construcții, terenul fiind înscris în cartea funciară ca pășune.

78.

Astfel, instanța de fond a constatat că, deși, drept urmare a modificărilor aduse prin

Legea nr. 87/2020

și

Legea nr. 263/2022 , situația premisă a

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, nu s-a schimbat, acesta vizând terenurile aferente construcțiilor edificate de către fostele cooperative agricole de producție, de fostele asociații economice intercooperatiste, de fostele organizații și entități ale cooperației de consum ori de alte foste entități cooperatiste, sfera de aplicare a textului de lege a fost restrânsă, menționându-se expres că, pentru a putea face obiectul constituirii dreptului de proprietate, terenurile trebuie să aibă categoria de curți-construcții.

79.

Or, constatând că terenul în suprafață de 70 mp situat în T 59, P 460/1 este înscris în cartea funciară ca având categoria de folosință pășune (extravilan), instanța a reținut că, în lumina noii reglementări, el nu poate face obiectul constituirii dreptului de proprietate în temeiul

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare.

80.

Prin urmare, soluția a fost pronunțată în considerarea neîndeplinirii condiției speciale referitoare la categoria de folosință a terenului, iar nu a împrejurării că terenul s-ar afla în extravilanul localității.

81.

Declarând apel împotriva hotărârii astfel pronunțate, reclamantul a criticat modul în care instanța de fond a interpretat

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, susținând că aceasta a restrâns în mod nejustificat sfera de aplicare a textului legal la terenurile având categoria de folosință curți-construcții, adăugând o condiție pe care legea nu o prevede, singurele cerințe ce trebuie îndeplinite fiind cele trei de la lit. a)-c).

82.

Or, este evident că, față de argumentele ce au fundamentat soluția adoptată în cauză și de criticile formulate de reclamant prin motivele de apel, în calea de atac, instanța de trimitere este chemată să verifice și să stabilească doar dacă textul legal a fost corect interpretat și aplicat, din perspectiva condiției speciale referitoare la categoria de folosință a terenurilor ce pot face obiectul constituirii dreptului de proprietate în temeiul acestuia, problema locului situării terenului, în intravilan sau extravilan, neavând legătură cu cauza.

83.

În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat în mod constant că, prealabil sesizării instanței supreme, se impun stabilirea și evidențierea legăturii strânse care există între maniera de dezlegare a chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei, întrucât numai astfel se pot demonstra utilitatea și interesul în promovarea acestui demers. Totodată, s-a statuat că această cerință legală presupune ca problema de drept să fie esențială, direct incidentă în soluționarea cauzei și raportată la limitele învestirii instanței de trimitere. Cu alte cuvinte, hotărârea prealabilă trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra soluției ce urmează a fi pronunțată de către instanța de trimitere, cerința pertinenței fiind expresia utilității pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluționării litigiului, ceea ce presupune ca problema de drept ce face obiectul sesizării să fie direct incidentă pentru soluționarea cauzei ( Decizia nr. 64 din 28 octombrie 2024 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1251 din 12 decembrie 2024).

84.

Or, în cazul prezentei sesizări este evident că problema de drept a cărei lămurire se solicită, respectiv dacă terenul aferent construcțiilor la care se referă textul

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, teren având categoria de curți-construcții, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localității sau poate fi situat și în extravilanul acesteia, nu are legătură cu soluționarea pe fond a procesului aflat în curs de judecată pe rolul instanței de trimitere și că o eventuală dezlegare de principiu a problemei de drept invocate nu ar avea niciun efect asupra soluției ce urmează a fi pronunțată, aceasta nefiindu-i necesară instanței de apel nici spre a înlătura concluzia judecătorului fondului asupra acțiunii, cât timp respingerea pretențiilor reclamantului s-a fundamentat pe alte aspecte, fără legătură cu locul de situare a terenului, în intravilan sau extravilan, și nici spre a răspunde criticilor din apel, câtă vreme ele nu aduc în discuție această chestiune.

85.

Nici cea de-a doua întrebare nu răspunde exigenței de a viza o reală și serioasă problemă de drept care să necesite, prin caracterul său dificil, neclar ori controversat, intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție în scopul dezlegării sale uniforme.

86.

Prin aceasta se solicită lămurirea condiției legale privind dovada înregistrării construcției în registrul agricol, regăsită în cuprinsul

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă aceasta trebuie îndeplinită pe toată durata de existență a respectivei construcții sau doar la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenul aferent construcției.

87.

Ca și în cazul primei întrebări se constată, sub un prim aspect, că din cuprinsul încheierii de sesizare lipsește orice minimă analiză cu privire la pragul de dificultate a problemei de drept invocate, instanța de trimitere justificând formularea sesizării doar prin aceea că există mai multe variante posibile de interpretare a textului în discuție, interpretarea apelantului reclamant cu privire la chestiunea de drept invocată fiind diferită de opinia completului de judecată.

88.

Or, așa cum s-a arătat și în precedent, simpla împrejurare că în legătură cu modul de interpretare a textului legal există opinii diferite nu este de natură a demonstra, doar prin ea însăși, dificultatea acestei operațiuni logico-juridice și nu justifică declanșarea mecanismului procedural reglementat de art. 520 din Codul de procedură civilă. Pe calea prezentei proceduri nu este posibilă învestirea instanței supreme cu soluționarea oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acțiunii deduse judecății, interpretarea și aplicarea legii în circumstanțele specifice fiecărei cauze fiind competențe care, în lipsa unei probleme de drept dificile, aparțin în exclusivitate instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție sesizate în procedura specială a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

89.

Sub un alt aspect, raportat la conținutul textului

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, se constată că acesta nu comportă o reală și serioasă dificultate de interpretare, ci impune doar o reflecție mai atentă a judecătorilor cauzei asupra dispozițiilor acestuia și realizarea unui raționament judiciar bazat pe mecanisme uzuale de interpretare a legii, în scopul stabilirii sensului voinței legiuitorului exprimate în norma supusă analizei, activități ce intră în mod obișnuit în atribuțiile instanțelor de judecată și care nu pot fi transferate instanței supreme pe calea sesizării formulate în conformitate cu dispozițiile

art. 519

și

520 din Codul de procedură civilă .

90.

Astfel, atât timp cât textul de lege nu distinge, condiția ca solicitanții să facă dovada înregistrării construcției în registrul agricol induce concluzia indubitabilă asupra caracterului actual al acesteia, respectiv la momentul formulării cererii de constituire a dreptului de proprietate pentru terenurile aferente construcției. Nu poate fi pusă sub semnul îndoielii și nu necesită lămuriri, interpretări ori explicații suplimentare această condiție legală, regăsită în mod clar în cuprinsul normei supuse analizei, neexistând niciun argument care să își aibă suportul în vreo dispoziție a legii pentru a considera că cerința referitoare la dovada înregistrării construcției în registrul agricol ar trebui să fie pusă în legătură cu vreun alt moment de referință decât cel menționat.

91.

Faptul că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a justifica declanșarea mecanismului hotărârii prealabile, rezultă cu evidență și din împrejurarea că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, există deja cristalizată o jurisprudență materializată într-un număr suficient de hotărâri judecătorești definitive, din care rezultă că aspectele problematizate prin actul de sesizare au fost rezolvate, până în prezent, într-o manieră unitară.

92.

Din examinarea hotărârilor judecătorești transmise de curțile de apel rezultă că, printr-o interpretare literală și gramaticală adecvată a normei de drept în discuție, instanțele au ajuns la concluzia că, în redactarea actuală, prevederile

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată ,

cu modificările și completările ulterioare, nu cuprind nicio dispoziție cu privire la necesitatea menținerii înregistrării în registrul agricol pe întreaga durată de existență a construcției, textul de lege făcând referire la situația de fapt de la momentul solicitării, iar nu la o condiție continuă, retroactivă sau istorică, deoarece o astfel de cerință ar crea un obstacol disproporționat, adesea greu de surmontat în practică, și ar bloca regula legală, ceea ce ar contraveni scopului reglementării, respectiv ca proprietarii actuali ai construcțiilor să poată obține titlul pentru terenul aferent, acolo unde nu există un titlu anterior.

93.

Instanțele au mai reținut că scopul cerinței este acela de a se verifica dacă solicitantul deține efectiv construcția și are o posesie stabilă și legitimă asupra ei, or, a pretinde o înscriere continuă, de zeci de ani, înseamnă a introduce o condiție nerezonabilă și neprevăzută de lege, în contextul în care mulți proprietari nu au avut înscrieri continue din motive administrative, iar a respinge o cerere de constituire a dreptului de proprietate pentru nerespectarea unei formalități ce intră în atribuțiile autorităților locale ar fi o sancțiune disproporționată.

94.

Se observă că și opiniile exprimate la nivel teoretic de către instanțele care au înaintat puncte de vedere cu privire la problema de drept în discuție sunt orientate, într-o pondere majoritară, către soluția adoptată în practică, ceea ce permite concluzia că nu doar la nivel jurisprudențial, ci și la nivel teoretic, problema de drept a cărei dezlegare se solicită și-a clarificat înțelesul.

95.

În aceste circumstanțe, reținând că practica judiciară este deja bine conturată, hotărârile judecătorești transmise de curțile de apel relevând existența unei opinii cvasiunanime în interpretarea și aplicarea textului

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, se constată că în cazul celei de-a doua întrebări adresate de instanța de trimitere nu este îndeplinită nici condiția noutății chestiunii de drept, astfel încât nu se justifică sesizarea instanței supreme pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

96.

Opiniile teoretice minoritare nu pot determina intervenția preventivă a instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare, câtă vreme chestiunea de drept ce face obiectul întrebării adresate Înaltei Curți a fost tranșată de instanțele învestite cu soluționarea acestui tip de litigii, iar din practica judiciară decelată în legătură cu această problemă de drept nu au rezultat dificultăți de interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare.

97.

A aprecia altfel înseamnă a îngădui ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenței prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu se afle în situația de a se pronunța asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, deci în legătură cu o problemă de drept cu adevărat nouă, ci de a confirma sau infirma o anumită interpretare jurisprudențială deja existentă.

98.

Or, prin aceasta s-ar ajunge la nesocotirea dispozițiilor

art. 519 din Codul de procedură civilă , în partea lor privitoare la rațiunea și condițiile pronunțării unei hotărâri prealabile, dispoziții prin care legiuitorul a stabilit în mod clar că mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de hotărârea prealabilă nu poate fi folosit decât în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept, scop care, în cazul celei de-a doua întrebări a prezentei sesizări, nu mai poate fi atins întrucât, pe de o parte, stadiul practicii incipiente, în curs de formare, a fost depășit, iar, pe de altă parte, jurisprudența ce s-a cristalizat în legătură cu problema de drept ce face obiectul sesizării este unitară, aceasta reflectând aceeași modalitate de interpretare a normei legale aplicabile, în situații similare.

99.

În contextul celor mai sus expuse, reținând că dispozițiile legale supuse analizei sunt clare și neechivoce, neavând aptitudinea de a genera vreo interpretare concurentă aceleia care se impune cu evidență și care a fost exprimată (parțial) atât de către instanța de trimitere, în încheierea de sesizare, cât și de instanțele învestite cu soluționarea acestui tip de litigii, în hotărârile pronunțate, este evident că nici din perspectiva celei de-a doua întrebări prezenta sesizare nu se referă la o chestiune de drept care să necesite cu pregnanță a fi lămurită și care să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării ei de principiu pentru preîntâmpinarea practicii neunitare, nefiind întrunite exigențele referitoare la noutatea și la caracterul dificil al chestiunii de drept invocate.

100.

De altfel, ca și în cazul primei întrebări, nici cea de-a doua problemă de drept ce face obiectul sesizării nu întrunește cerința referitoare la caracterul esențial al acesteia pentru soluționarea pe fond a cauzei.

101.

În concret, prin hotărârea pronunțată în primă instanță, cu referire la condiția prevăzută la

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, s-a reținut că imobilul-construcție a fost înregistrat în registrul agricol numai în perioada 2010-2014, fără să se facă însă dovada acestei înregistrări și la data formulării cererii de constituire a dreptului de proprietate asupra terenului aferent. Instanța a mai reținut că, în ceea ce privește plata impozitelor și taxelor aferente, reclamantul a atașat Certificatul de atestare fiscală nr. 5.607 din 16 noiembrie 2023, din care rezultă că imobilul nu figurează cu creanțe bugetare de plată scadente.

102.

Prin cererea de apel, reclamantul a criticat soluția instanței de fond, susținând doar că certificatul fiscal cu care a dovedit plata impozitelor și taxelor aferente construcției face, deopotrivă, și dovada faptului că imobilul-construcție este înscris la poziția sa de rol din registrul agricol și în prezent, numai în acest fel justificându-se obligația sa de plată a impozitelor locale, obligație pe care cu bună-credință a îndeplinit-o.

103.

Așadar, fără a contesta statuările primei instanțe referitoare la faptul că cerința înregistrării construcției în registrul agricol trebuie să fie îndeplinită la data formulării cererii de constituire a dreptului de proprietate, apelantul-reclamant solicită instanței de control judiciar să constate doar că plata impozitului și a taxelor aferente construcției constituie o dovadă a îndeplinirii acestei condiții.

104.

Este evident, în aceste circumstanțe, că instanța de trimitere, contrar celor reținute în încheierea de sesizare, nu se află în situația de a analiza și de a statua ea însăși cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, din perspectiva stabilirii momentului sau a perioadei în raport cu care solicitantul trebuie să facă dovada înregistrării construcției în registrul agricol, întrucât, nefiind învestită cu un motiv de apel care să vizeze în concret această chestiune, este ținută de limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, conform dispozițiilor

art. 477 alin. (1) din Codul procedură civilă , urmând să analizeze doar dacă, în raport cu interpretarea pe care prima instanță a dat-o textului legal menționat, intrată în puterea lucrului judecat ca urmare a neapelării sentinței sub acest aspect, susținerile reclamantului, subsumate unor aspecte ce privesc exclusiv dovedirea îndeplinirii condiției de la

lit. b)

a

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, sunt sau nu întemeiate.

105.

Or, câtă vreme, prin raportare la conținutul concret al criticilor deduse judecății în apel, interpretarea prevederilor

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, din perspectiva menționată, excedează limitelor învestirii instanței

de trimitere, este evidentă lipsa de legătură dintre chestiunea de drept invocată și soluționarea pe fond a litigiului, eventuala dezlegare a acesteia nefiind de natură a produce un efect concret asupra soluției ce urmează a fi pronunțată de Tribunalul Olt în cauză.

106.

În contextul celor mai sus expuse, constatându-se că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, se impune ca sesizarea să fie respinsă, ca inadmisibilă.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Olt - Secția I civilă în Dosarul nr. 165/311/2024, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1.

Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 24 alin. (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, terenul aferent construcțiilor la care se referă acest text, teren având categoria de curți-construcții, este obligatoriu să fie situat în intravilanul localității sau poate fi situat și în extravilanul localității?

2.

Dacă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 24 alin. (3) lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată , cu modificările și completările ulterioare, condiția privind dovada înregistrării construcției în registrul agricol trebuie îndeplinită pe toată durata de existență a respectivei construcții sau doar la momentul formulării cererii de emitere a titlului de proprietate privind constituirea dreptului de proprietate pentru terenurile aferente acestor construcții?

Obligatorie, potrivit dispozițiilor

art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă .

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2026.