Decizia nr. 723/2024

Articolul XVIII

alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 : „(...) De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“;

–

Articolul 483

alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă : „(...) De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.“;

–

Articolul 12

alin. (1) din Legea nr. 85/2006 : „(1) Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel.“

13.

Legea nr. 85/2006

a fost abrogată prin

art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, însă, având în vedere cele statuate prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra dispozițiilor legale criticate, care, deși nu mai sunt în vigoare, își produc în continuare efectele juridice în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate.

14.

În opinia autorilor excepției, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în

art. 16

- Egalitatea în drepturi și

art. 21

- Accesul liber la justiție.

15.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă , Curtea reține că, sub aspect substanțial, aceste prevederi legale au un conținut identic cu cel al prevederilor

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 . Diferența constă în perioada de aplicare în timp, în sensul că, în temeiul

art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 , aplicarea

art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă

a fost prorogată pentru procesele începute din data de 1 ianuarie 2019, în timp ce

art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

se referă la aceeași regulă, dar aplicabilă proceselor pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. În speță, procesul în cadrul căruia a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate a început în anul 2018, astfel încât, sub aspectul posibilității formulării recursului, în speță sunt aplicabile prevederile

art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 , care sunt identice din punctul de vedere al conținutului cu cele ale

art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă .

16.

Având în vedere dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora Curtea decide asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, precum și faptul că dispozițiile

art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă

nu sunt aplicabile în cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, aceasta urmează să fie respinsă ca inadmisibilă.

17.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013

și ale

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 , Curtea reține că aceste prevederi legale au mai fost supuse controlului de constituționalitate, în raport cu aceleași dispoziții constituționale invocate în prezenta cauză și față de o motivare similară.

18.

Astfel, prin

Decizia nr. 624 din 10 octombrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 ianuarie 2020, paragrafele 20-24, Curtea a reținut că

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

este o normă procedurală care exclude calea de atac a recursului în ceea ce privește hotărârile judecătorului-sindic, iar aceasta este consecința caracterului special, derogatoriu, al procedurii insolvenței. Potrivit

art. 11 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 85/2006 , una dintre atribuțiile judecătorului-sindic, prevăzute de această lege, o reprezintă judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase și a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii, iar, în temeiul

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 , hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii și pot fi atacate, separat, numai cu apel. De asemenea, în conformitate cu

art. 8 alin. (1)

din același act normativ, „Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic în temeiul

art. 11 . Hotărârile curții de apel sunt definitive.“

19.

Curtea a reținut astfel că, în această materie, legiuitorul a consacrat dublul grad de jurisdicție, iar, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, părțile beneficiază de o examinare pe fond a cauzei lor, atât în fața tribunalului, cât și în fața curții de apel. Împrejurarea că hotărârile pronunțate în materia insolvenței nu pot fi atacate cu recurs decurge tocmai din specificul acestei proceduri, care a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, ce derogă de la normele dreptului comun. În acest context, Curtea a mai reținut că atât doctrina, cât și jurisprudența au recunoscut caracterul special al procedurii insolvenței, derogatoriu dreptului comun, dreptului procesual civil și dreptului civil. Prin

Legea nr. 85/2006

(și, ulterior, prin

Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014) s-a instituit o procedură legală distinctă, specială față de dreptul comun, aplicabilă societăților în insolvență, legiuitorul consacrând, în mod expres, că dispozițiile legii privind procedura insolvenței se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și cele ale

Codului civil .

20.

Totodată, în ceea ce privește reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiție implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în

Legea fundamentală

nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea, în fiecare cauză, a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii.

Legea fundamentală

nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabilă, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13). De asemenea, Curtea a reținut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părților interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătorești considerate defavorabilă. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în instanță echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiție devenind astfel un drept iluzoriu și teoretic (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014 , precitată, sau

Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39).

21.

Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reține că autorii excepției au avut acces la judecarea cauzei în primă instanță, precum și în apel, beneficiind, așadar, de o cale de atac, care, potrivit

art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă , provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea dreptului său de acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil. Mai mult, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale,

art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 126 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, ori

Decizia Curții Constituționale nr. 25 din 3 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16). Totodată, instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 și 38, a statuat, cu privire la

art. 6 paragraful 1 din Convenție , că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că există posibilitatea unor restrângeri ale acestuia implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

22.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi, în acord cu jurisprudența sa constantă, Curtea a reținut că, în vederea asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce privește căile de atac, cât timp acestea asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ,

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, în prezenta cauză, reglementarea criticată nu conține nicio dispoziție discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit este determinat de deosebirea de situații, care impune soluții legislative diferite, în vederea asigurării celerității soluționării cauzelor aflate pe rolul instanțelor.

23.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Ciprian Ovidiu Brumar și Laura Doina Brumar în Dosarul nr. 2.808/100/2014/a1.2 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

și dispozițiile

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

privind procedura insolvenței sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 decembrie 2024.