Decizia nr. 162/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (4)

și ale

art. 9 din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Florin Dumitrache în Dosarul nr. 1/1.371/2017/a9.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 580D/2020.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, întrucât, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a arătat că accesul liber la justiție nu este absolut, comportând o reglementare din partea statului, iar, pentru situații deosebite, astfel cum este procedura insolvenței, care necesită celeritate, legiuitorul poate stabili reguli de procedură speciale. De asemenea, este asigurat controlul hotărârilor judecătorului-sindic prin exercitarea căii de atac a apelului, care este o cale de atac devolutivă.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 31 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1/1.371/2017/a9.1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 8 alin. (4)

și ale

art. 9 din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Florin Dumitrache într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat în contextul unui litigiu întemeiat pe dispozițiile

Legii nr. 85/2014 .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile

art. 8 alin. (4)

și ale

art. 9 din Legea nr. 85/2014

sunt neconstituționale, deoarece instituie reguli de procedură prin care este înlăturată posibilitatea utilizării căii de atac a recursului, astfel cum acesta este reglementat de dreptul comun. Prin urmare, dispozițiile criticate, prin limitarea dreptului la un triplu grad de jurisdicție, creează între destinatarii

Legii nr. 85/2014

și cei ai

Codului de procedură civilă

o discriminare în ceea ce privește accesul liber la justiție, cu precădere utilizarea căilor de atac atunci când este vorba despre cereri ale justițiabililor care sunt evaluabile în bani, având în vedere că înfăptuirea justiției trebuie realizată în mod egal pentru toți cetățenii. Or, și în speță este vorba despre un litigiu ce are ca obiect cereri evaluabile în bani, respectiv creanțe, care ar trebui supuse, în aceeași măsură, recursului și controlului exercitat de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care are rolul de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. În contextul criticilor de neconstituționalitate se menționează jurisprudența Curții Constituționale în materia căilor de atac [ Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 ], precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate.

6.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Dispozițiile legale criticate (i) nu instituie discriminări și nu contravin principiului egalității de tratament între subiecții de drept, întrucât prevăd un tratament egal între persoanele aflate în aceeași situație, determinat după un criteriu obiectiv și general, acela al obiectului acțiunii sau cererii, și (ii) nu încalcă accesul liber la justiție în materia căilor de atac, deoarece acesta nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, aspecte ce implică din partea statului o reglementare, în condițiile în care și instanța de contencios constituțional a statuat că instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești ține de competența exclusivă a legiuitorului, soluție care reiese și din dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Constituție .

7.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 8 alin. (4)

și ale

art. 9 din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Ulterior datei încheierii de sesizare, prevederile criticate au fost modificate și completate prin

art. I pct. 27

și

28 din Legea nr. 216/2022

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 709 din 14 iulie 2022, în prezent având o altă soluție și o altă redactare legislativă. Prin urmare, având în vedere dispozițiile

art. VII din Legea nr. 216/2022 , potrivit cărora „Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date“, precum și

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să exercite controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor criticate în redactarea anterioară modificărilor și completărilor aduse prin

art. I pct. 27

și

28 din Legea nr. 216/2022 , având următorul cuprins: – Art. 8 alin. (4) din Legea nr. 85/2014: „(4) Hotărârile președintelui tribunalului sau ale judecătorului-sindic pot fi atacate de părți numai cu apel, în termen de 7 zile, care se calculează de la comunicare, pentru absenți, și de la pronunțare, pentru cei prezenți.“;

– Art. 9 din Legea nr. 85/2014: „Curtea de apel este instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de președintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, după caz. Hotărârile curții de apel sunt definitive.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

referitor la principiul egalității, ale

art. 21 alin. (1)

și

(2)

privind accesul liber la justiție, ale

art. 124 alin. (2)

referitor la faptul că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți cetățenii și ale

art. 126 alin. (3)

privind competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. De asemenea, sunt menționate prevederile

art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și ale

art. 10 referitor la dreptul la un tribunal independent și imparțial din Declarația Universală a Drepturilor Omului .

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile criticate prevăd căile de atac în materia insolvenței și termenele în care acestea pot fi exercitate, astfel: (i) hotărârile președintelui tribunalului sau ale judecătorului-sindic pot fi atacate de părți numai cu apel, în termen de 7 zile, care se calculează de la comunicare, pentru absenți, și de la pronunțare, pentru cei prezenți; (ii) curtea de apel este instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de președintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, după caz, hotărârile acesteia fiind definitive.

13.

În acest context normativ, Curtea observă că autorul excepției de neconstituționalitate este nemulțumit de faptul că în materia insolvenței gradele de jurisdicție sunt diferite față de cele reglementate prin normele de drept comun, reprezentate de

Codul de procedură civilă , considerând că prin dispozițiile criticate se instituie o discriminare între cetățeni din perspectiva accesului liber la justiție, a utilizării căilor de atac, a unicității, imparțialității și egalității în aceeași măsură a justiției pentru toți cetățenii.

14.

Față de această împrejurare, în ceea ce privește căile de atac diferite prevăzute de cele două acte normative -

Legea nr. 85/2014

și

Codul de procedură civilă

-, Curtea învederează că, în mod constant, în jurisprudența sa, a arătat că

Legea fundamentală

nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiție al tuturor persoanelor, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime, precum și dreptul tuturor părților interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege [a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 534 din 10 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 16 februarie 2023, paragraful 12]. Astfel, cu valoare de principiu, Curtea a reținut că accesul liber la justiție nu presupune dreptul de acces la toate structurile judecătorești - judecătorii, tribunale, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție - și nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestație în anulare, revizuire. Modul de reglementare a accesului la justiție este în acord și cu accepțiunea

Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, prin garantarea unei proceduri judiciare în vederea realizării efective a acestui drept. În acest sens, această instanță europeană a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut, acesta permițând restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens [a se vedea Hotărârile din 28 mai 1985, 6 decembrie 2001, 26 ianuarie 2006 sau 17 ianuarie 2012, pronunțate în cauzele Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, paragraful 26,

Lungoci împotriva României , paragraful 36, sau Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230]. Astfel, nu este impus un anumit număr al gradelor de jurisdicție sau un anumit număr al căilor de atac, având în vedere că

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

consacră numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție, iar

art. 21 din Constituție

nu precizează că accesul liber la justiție ar implica întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și pe cea a recursului [a se vedea

Decizia nr. 534 din 10 noiembrie 2022 , precitată, paragrafele 14 - 16].

15.

Așadar, Curtea subliniază că legiuitorul are o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, astfel cum a reținut prin

Decizia nr. 292 din 4 mai 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, și prin care a arătat că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiții de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunțată hotărârea. De asemenea, prin

Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, instanța de contencios constituțional a statuat că existența unor reglementări diferențiate sub aspectul normelor de procedură în funcție de specificul materiei reglementate nu reprezintă o nesocotire a principiului egalității cetățenilor în fața legii, ci o particularizare la specificitățile și necesitățile fiecăreia dintre acestea. Totodată, Curtea a reținut că stabilirea regulilor procedurale în funcție de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ține de opțiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparații între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate [pentru identitate de rațiune, a se vedea și

Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23].

16.

În continuarea considerentelor de principiu mai sus amintite, în ceea ce privește accesul liber la justiție, în componentele sale, inclusiv utilizarea căilor de atac, Curtea a statuat că acesta implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului, în acest sens statuând și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, de exemplu, prin

Hotărârea din 26 ianuarie 2006 , pronunțată în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, paragraful 36.

Mai mult, nicio dispoziție cuprinsă în

Legea fundamentală

nu instituie obligația legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicție, ci, dimpotrivă, potrivit

art. 129 din Constituție , căile de atac pot fi exercitate în condițiile legii. Astfel, prin

Decizia nr. 743 din 4 noiembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 2 februarie 2022, Curtea a reținut că, deși accesul la calea extraordinară de atac este o parte componentă a acestuia, accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege. Or, așa cum Curtea a menționat și mai sus, reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție existente sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale,

Convenția

consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, așadar posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție [a se vedea și Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Kudła împotriva Poloniei, paragraful 157, sau

Decizia Curții Constituționale nr. 288 din 3 iulie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003,

Decizia Curții Constituționale nr. 126 din 1 februarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011,

Decizia Curții Constituționale nr. 25 din 3 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16]. De asemenea, instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38, cu privire la

art. 6 paragraful 1 din Convenție , respectiv referitor la dreptul de acces la tribunale a statuat că, fiind vorba de un drept pe care

Convenția

l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea unor statuări admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

17.

Aplicând considerentele de principiu la speța dedusă judecății, Curtea constată că nu se poate reține neconstituționalitatea normelor criticate din perspectiva unei pretinse discriminări între persoanele ce le sunt aplicabile normele privind căile de atac în materia insolvenței și cele care beneficiază de căile de atac reglementate de dreptul comun aplicabile în alte materii, întrucât

Legea nr. 85/2014

este o lege ce stabilește procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a fost edictată în virtutea prevederilor

art. 126 alin. (2) din Constituție , potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar normele criticate sunt tocmai o aplicare a dispozițiilor constituționale ale

art. 21 alin. (1)

și

(2)

privind accesul liber la justiție și ale

art. 124 alin. (2)

referitor la faptul că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți cetățenii, legiuitorul apreciind că specificul procedurilor de insolvență impune adoptarea unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, având în vedere faptul că, de principiu, așa cum Curtea a arătat mai sus, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea procedurilor insolvenței, cărora li se circumscriu și prevederile cuprinse în

Legea nr. 85/2014 . De altfel, Curtea observă că acolo unde a considerat necesar, legiuitorul a prevăzut că dispozițiile

Legii nr. 85/2014

se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale

Codului de procedură civilă

și ale

Codului civil

[art. 342 din Legea nr. 85/2014 ], însă, în ceea ce privește căile de atac, pe acestea le-a configurat în mod distinct față de normele de drept comun.

18.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a normelor criticate, în raport cu dispozițiile

art. 16 alin. (1) , ale

art. 21

și ale

art. 124 alin. (2) din Constituție , precum și cu cele europene și internaționale invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.

19.

Referitor la menționarea dispozițiilor

art. 126 alin. (3) din Constituție , Curtea învederează că acestea nu au aplicabilitate în realizarea justiției prin Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de instanță de judecată în căile de atac, ci au efectivitate în interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, aspect ce ține de interpretarea și aplicarea legii.

20.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1

-

3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florin Dumitrache în Dosarul nr. 1/1.371/2017/a9.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile

art. 8 alin. (4)

și ale

art. 9 din Legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în redactarea anterioară modificărilor și completărilor aduse prin

art. I pct. 27

și

28 din Legea nr. 216/2022

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și a altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 21 martie 2024.