Comunicatul din 6 mai 2020

www.ccr.ro

Conținutul comunicatului

În ziua de 6 mai 2020, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul

art. 146 lit. d) din Constituția României

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 ,

art. 14 lit. c^1)

-

f)

și

art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 34/2020

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999

privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, în ansamblul său.

În urma deliberărilor,

Curtea Constituțională,

cu unanimitate de voturi, a decis:

1.

A respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 14 lit. c^1 )

-

f) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, precum și ordonanța de urgență, în ansamblul său, sunt constituționale în raport de criticile formulate.

2.

A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile

art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență sunt neconstituționale.

3.

A admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999

privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență este neconstituțională, în ansamblul său.

1.

Din analiza cadrului normativ constituțional și legal, Curtea a constatat că, în domeniul instituirii stării de urgență, autoritățile statului exercită competențe partajate: Parlamentul are competența de legiferare, prin lege organică, a regimului stării de urgență, în vreme ce Președintele are atribuția constituțională de a institui starea de urgență și de a pune în executare dispozițiile legale ale regimului stării de urgență, astfel cum acestea au fost stabilite de legiuitor. Legea organică, transpunând

art. 93 din Constituție , dă în competența Președintelui instituirea, prin decret prezidențial, a stării de urgență, care presupune inclusiv stabilirea măsurilor concrete de primă urgență care urmează a fi luate și identificarea drepturilor și libertăților fundamentale al căror exercițiu va fi restrâns. Decretul Președintelui nu este decât un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară, care pune în executare un act de reglementare primară. Restrângerea exercițiului unor drepturi nu se realizează prin decretul Președintelui, dispozițiile

art. 14 lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

constituind norma prin care legiuitorul primar abilitează autoritatea administrativă (Președintele României) să dispună executarea legii, respectiv a dispozițiilor

art. 4

din același act normativ care prevăd expres posibilitatea restrângerii exercițiului drepturilor fundamentale. În speță, Președintele, acționând în limitele competențelor sale legale, a identificat drepturile și libertățile al căror exercițiu urma să fie restrâns. În schimb, măsurile pe care Președintele le-a apreciat drept ”de primă urgență cu aplicabilitate directă” (achiziționarea directă de bunuri de către autoritățile publice, suspendarea din funcțiile de conducere a unor funcționari publici, neînceperea cursului prescripțiilor și termenelor de decădere, suspendarea prescripțiilor și termenelor de decădere, suspendarea de plin drept a cauzelor civile și penale, întreruperea termenele de exercitare a căilor de atac etc.) constituie, în mod expres sau implicit, derogări de la legislația în vigoare la momentul instituirii stării de urgență. Președintele a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziții legale, sau, pe de altă parte, modificarea și completarea unor legi, dispozițiile sale având impact asupra unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul la muncă, libertatea economică, accesul liber la justiție etc.). Curtea a observat că modul în care Președintele și-a exercitat atribuția legală, cu depășirea cadrului legal, nu este consecința vreunui viciu de neconstituționalitate a actului normativ de reglementare primară în virtutea și în limitele căruia autoritatea publică era abilitată să acționeze. Așa fiind, întrucât nicio dispoziție a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999

nu îl îndrituiește pe Președinte să acționeze dincolo de competențele sale constituționale, instanța constituțională nu poate sancționa, în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează în procedura instituită de

art. 146 lit. d) din Constituție

referitoare la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, normele legale criticate de autorul excepției. Având în vedere, însă, natura juridică a decretului Președintelui de act administrativ normativ supus încuviințării Parlamentului, Curtea a constatat că forul legiuitor avea obligația de a-l supune controlului parlamentar, iar prin hotărârea adoptată să sancționeze exercitarea ultra vires a competențelor legale de către Președintele României, doar o atare hotărâre fiind susceptibilă de contestare la Curtea Constituțională, în baza

art. 146 lit. l) din Constituție .

2.

Curtea a reținut că dreptul contravențional, asemenea dreptului penal, are un caracter subsidiar, intervenind doar acolo unde alte mijloace juridice nu sunt suficiente pentru protejarea anumitor valori sociale. În aceste condiții, actele normative cu putere de lege și actele administrative cu caracter normativ prin care se stabilesc și se sancționează contravenții trebuie să întrunească toate condițiile de calitate ale normei: accesibilitate, claritate, precizie și previzibilitate. Or, Curtea constată că dispozițiile

art. 28 alin. (1)

prin sintagma ”nerespectarea prevederilor

art. 9

constituie contravenție” califică drept contravenție încălcarea obligației generale de a respecta și de a aplica toate măsurile stabilite în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 , în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite, fără a distinge expres actele, faptele sau omisiunile care pot atrage răspunderea contravențională. În mod implicit, stabilirea faptelor a căror săvârșire constituie contravenții este lăsată, în mod arbitrar, la libera apreciere a agentului constatator, fără ca legiuitorul să fi stabilit criteriile și condițiile necesare operațiunii de constatare și sancționare a contravențiilor. Totodată, în lipsa unei reprezentări clare a elementelor care constituie contravenția, judecătorul însuși nu dispune de reperele necesare în aplicarea și interpretarea legii, cu prilejul soluționării plângerii îndreptate asupra procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Mai mult, prevederile

art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

stabilesc în mod nediferențiat pentru toate aceste fapte, independent de natura sau gravitatea lor, aceeași sancțiune contravențională principală. În ceea ce privește sancțiunile contravenționale complementare, deși legea prevede ca acestea se aplică în funcție de natura și gravitatea faptei, atâta vreme cât fapta nu este circumscrisă, evident că nu se poate determina nici natura sau gravitatea sa pentru a stabili în mod just sancțiunea complementară aplicabilă.

În concluzie, Curtea a constatat că prevederile

art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 , caracterizate printr-o tehnică legislativă deficitară, nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, prevăzut de

art. 1 alin. (5) din Constituție , precum și principiul restrângerii proporționale a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzut de

art. 53 alin. (2) din Constituție .

3.

Actul normativ care reglementează regimul juridic al stării de asediu și al stării de urgență are ca scop crearea cadrului legal al măsurilor excepționale impuse de gestionarea situației de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi și libertăți ale cetățenilor. Cu alte cuvinte, rațiunea legii este tocmai aceea de a constitui temeiul legal al restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, în acord cu imperativul constituțional stabilit în

art. 53 alin. (1) , precum și temeiul legal al măsurilor excepționale care pot viza inclusiv atribuții ale instituțiilor fundamentale ale statului. Reținând că actul normativ care restrânge/afectează drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor sau instituții fundamentale ale statului cade în sfera interdicției prevăzute de

art. 115 alin. (6) din Constituție , Curtea a constatat că, în actualul cadru constituțional, un atare act nu poate fi decât o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispozițiilor

art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituție , în regim de lege organică.

Având în vedere că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

a fost adoptată în temeiul

art. 114 alin. (4) din Constituția României din 1991 , deci anterior revizuirii

Constituției

prin

Legea nr. 429/2003

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003) care a introdus dispozițiile

art. 115 alin. (6) , Curtea a reținut că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999

a fost adoptată cu respectarea cadrului constituțional în vigoare la acea dată, care nu limita prerogativa legislativă a Guvernului în sensul neafectării regimului instituțiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor și libertăților fundamentale.

În schimb, în ceea ce privește

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2020

pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 , Curtea constată că aceasta a fost adoptată cu încălcarea

art. 115 alin. (6) din Constituție , întrucât prin conținutul său normativ a vizat restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale (dreptul de proprietate, dreptul la muncă și protecție socială, dreptul la informare, libertatea economică).

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului.