Decizia nr. 258/2017

Articolul 252

alin. (2) din Codul de procedură civilă

constituie o excepție de la regula enunțată, fiind considerată în doctrină o excepție firească, deoarece obligativitatea caracteristică normei juridice impune cunoașterea acesteia, iar acest deziderat se poate realiza, în principiu, doar prin publicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României. Se face referire la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la principiul accesului liber la justiție și la cel al egalității în drepturi, concluzionându-se că textul de lege criticat nu aduce atingere acestor principii.

17.

Prevederile

art. 22 alin. (7)

și

(8) din Legea nr. 360/2002

nu aduc atingere vreunei dispoziții constituționale, criticile invocate de autor rezultând din greșita aplicare a dispozițiilor legale. Astfel, prevederea criticată este necesară în cadrul actului normativ privind statutul oricărei categorii profesionale. Legea trebuie să stabilească cine are competența emiterii actelor administrative de numire, suspendare, încetare din funcție, în acest caz fiind vorba de actele administrative individuale emise de ministru în exercitarea atribuției sale de conducător al instituției și de ordonator principal de credite. Nu se poate vorbi despre o „competență exclusivă de legiferare a Parlamentului“, întrucât, pe de-o parte, prin emiterea actelor administrative de numire, ministrul nu legiferează, iar, pe de altă parte, Parlamentul nu are vreo competență în ceea ce privește numirea, suspendarea, delegarea, detașarea sau încetarea raportului de serviciu al polițiștilor.

18.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile

art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002

sunt neconstituționale, pentru aceleași motive reținute în

Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 2 iulie 2014 . Referitor la dispozițiile

art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002,

se apreciază că acestea sunt constituționale, întrucât cazurile de punere la dispoziția unității pentru situații temeinic justificate vor fi menționate în actele administrative emise în acest scop, acte ce pot fi atacate la instanțele competente, dacă persoanele în cauză apreciază că măsura este luată în mod nejustificat. Legiuitorul nu poate acoperi prin reglementare expresă și limitativă toate situațiile posibile, motiv pentru care poate cere conducătorului unității justificarea măsurii, care este supusă controlului judecătoresc.

19.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă , se consideră că acestea aduc atingere celor ale

art. 1 alin. (3)

și

(5)

și

art. 20 din Legea fundamentală.

Astfel, situația textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, a convențiilor, a tratatelor și acordurilor internaționale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum și a dreptului internațional cutumiar este una diferită, acestea trebuind probate de partea interesată, potrivit textului de lege criticat. Pentru textele adoptate în plan intern, cu efect obligatoriu și care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, sunt aplicabile sancțiunile cuprinse în dispozițiile

art. 78

și

art. 108 alin. (4) din Constituție . Trebuie avută în vedere premisa textului constituțional, acesta aplicându-se numai pentru legi și ordonanțe, iar nu pentru alte acte cu caracter normativ, fie că sunt acte ale Guvernului (hotărâri, decizii, ordine sau instrucțiuni), ale autorităților administrative autonome (ordine, instrucțiuni) sau acte emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate. În privința acestora devin incidente, atât din perspectiva publicității, cât și a autorității actului în plan normativ, dispozițiile

art. 11 alin. (1)

și cele ale

art. 83 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Cât privește actele normative adoptate de autoritățile administrației publice locale, este aplicabil

art. 83

din aceeași lege, în ceea ce privește publicarea. Atâta timp cât justițiabililor le este aplicabil principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoașterea legii“, cu valoare de prezumție legală absolută, este imperios necesar ca actele normative să fie publicate în vederea aducerii lor la cunoștința publică. În caz contrar, normele legale sunt inaccesibile și imprevizibile, ceea ce contravine flagrant atât principiului securității juridice, recunoscut de jurisprudența instanței europene a drepturilor omului, cât și principiului legalității. Se precizează că accesibilitatea legii privește, în principal, aducerea la cunoștință publică a acesteia, care se realizează prin publicare. Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice trebuie cunoscută de destinatarii săi, efectele legii producându-se, prin urmare, după aducerea sa la cunoștință publică și intrarea în vigoare. În caz contrar, principiul anterior menționat nu ar putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecințe asupra securității raporturilor sociale. Se invocă cele reținute, cu referire la accesibilitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015 , paragraful 26. În ceea ce privește dispozițiile

art. 15 alin. (2) ,

art. 16,

art. 100

și

art. 108 alin. (4) din Constituție , se apreciază că acestea nu sunt aplicabile în cauză.

20.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile apărătorului părții și cele ale procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției,

precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

21.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale

art. 1 alin. (2),

ale

art. 2,

3,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

22.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, așa cum a fost reținut în încheierea de sesizare, îl constituie prevederile

art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă

și dispozițiile

art. 22 alin. (7)

și

(8) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016. În realitate, critica autorului excepției privește prevederile

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă

și dispozițiile

art. 22 alin. (7)

și (8) teza întâi, sub aspectul sintagmei „precum și în situații temeinic justificate, menționate în actele administrative emise în acest scop“ din

Legea nr. 360/2002,

texte asupra acestora Curtea urmează a se pronunța prin prezenta decizie și care au următorul cuprins:

–

Articolul 252

alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă : „Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, [...] trebuie dovedite de partea interesată.“

–

Articolul 22

alin. (7)

și

(8) teza întâi din Legea nr. 360/2002 :

(7)

Competențele emiterii actelor administrative privind nașterea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al polițistului se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor, în condițiile legii.

(8)

În cazurile prevăzute la art. 69 alin. (1) lit. j), precum și în situații temeinic justificate, menționate în actele administrative emise în acest scop, polițiștii pot fi puși la dispoziția unității pe o perioadă de cel mult 3 luni, timp în care vor beneficia de drepturile bănești avute, cu excepția indemnizației de conducere, după caz [...].

–

Articolul 69

alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002

la care face trimitere textul de lege criticat prevedea că: „(1) Încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit

art. 15,

au competența de acordare a gradelor profesionale și are loc: [...]

(1)

Încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit

art. 15,

au competența de acordare a gradelor profesionale și are loc: [...]

j)

când, în urma reorganizării activității Ministerului Administrației și Internelor sau a unei unități de poliție ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de polițistul respectiv, nu sunt posibilități pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcție similară în aceeași unitate sau în alte unități.

23.

Cu privire la denumirea actuală a autorității administrației publice centrale, la care

art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002

face referire, Curtea observă că, în prezent, funcționează Ministerul Afacerilor Interne, înființat prin reorganizarea Ministerului Administrației și Internelor, potrivit

art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 96/2012

privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 22 decembrie 2012, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 71/2013,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 29 martie 2013.

24.

Curtea observă că, după sesizarea sa, prevederile

art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002

au fost abrogate prin

art. I pct. 17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului.

25.

Având în vedere că prevederile

art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002,

în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, constituie unul dintre temeiurile enumerate expres în actul de punere la dispoziție a autorului excepției, a cărui anulare se cere, Curtea constată că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauză, astfel încât pot fi supuse controlului de constituționalitate, potrivit

Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituțională a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor

art. 29 alin. (1)

și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

26.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele de lege criticate aduc atingere dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

referitor la caracterul de stat de drept al statului român,

alin. (4)

privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat și

alin. (5)

în componenta sa referitoare la calitatea legii,

art. 15 alin. (2)

referitor la principiul neretroactivității legii,

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi,

art. 21

referitor la accesul liber la justiție,

art. 41

privind munca și protecția socială a muncii,

art. 73 alin. (3) lit. j)

potrivit căruia prin lege organică se reglementează statutul funcționarilor publici,

art. 100

referitor la actele Președintelui,

art. 108 alin. (4)

privind actele Guvernului, precum și celor ale

art. 6

referitor la dreptul la un proces echitabil din

Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocate prin prisma

art. 20 din Constituție .

27.

Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 22 alin. (8) teza întâi

sub aspectul sintagmei „precum și în situații temeinic justificate, menționate în actele administrative emise în acest scop“ din

Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, Curtea reține că aceasta este întemeiată prin raportare la prevederile

art. 1 alin. (4)

și

(5) din Constituție,

precum și la cele ale

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție

pentru motive similare celor reținute prin

Decizia Curții Constituționale nr. 244 din 19 aprilie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 23 iunie 2016.

28.

Cu acel prilej, Curtea a constatat neconstituționalitatea

art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 , potrivit căruia „procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor“. Curtea a reținut, în esență, că, potrivit

art. 2 alin. (1) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 298/2011 , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 28 decembrie 2011, raporturile de serviciu ale polițiștilor se pot modifica prin: delegare, detașare, participare la misiuni internaționale, transfer, mutare, împuternicire pe o funcție de conducere și punere la dispoziție și că elemente esențiale care conturează statutul profesiei de polițist sunt date în competența ministrului afacerilor interne, care, prin acte administrative cu o putere juridică inferioară legii, este abilitat să reglementeze procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului, ceea ce aduce atingere dispozițiilor

art. 1 alin. (4)

și

(5)

și

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție .

29.

Curtea a făcut referire la jurisprudența sa, respectiv la cele reținute prin

Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, paragraful 17, și

Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 24, potrivit cărora polițistul este funcționar public civil, cu statut special, astfel cum reglementează

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 , și că, în conformitate cu

art. 2 alin. (1)

din aceeași lege, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaște elemente derogatorii de la dispozițiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, polițistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naștere, se execută și încetează în condiții speciale. De aceea, aspectele esențiale ce vizează cele trei elemente ale raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul polițistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție , respectiv

Legea nr. 360/2002.

30.

Curtea constată că, prin

Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016 , s-a reținut, în esență, că punerea la dispoziție este un caz de modificare a raportului de serviciu, și că lăsarea acestui caz în competența de reglementare a ministrului afacerilor interne aduce atingere dispozițiilor

art. 1 alin. (4)

și

(5)

și

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție .

31.

Pornind de la aceste constatări, Curtea reține că motivele pe care s-a întemeiat decizia anterior referită sunt aplicabile mutatis mutandis și în ce privește soluționarea prezentei excepții. Dacă prin prevederile

art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 , constatate neconstituționale prin decizia menționată, se permitea completarea unei legi organice prin ordin al ministrului afacerilor interne, prin sintagma „precum și în situații temeinic justificate, menționate în actele administrative emise în acest scop“, cuprinsă în dispozițiile

art. 22 alin. (8) teza întâi din Legea nr. 360/2002,

se permite autorității administrative care emite actul pe care se întemeiază punerea la dispoziție să determine, după libera sa apreciere, care sunt cazurile în care se poate dispune punerea la dispoziție, completând astfel prevederile legii organice, ceea ce aduce atingere

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție .

32.

Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, a statuat că o dispoziție legală trebuie să fie clară, precisă și previzibilă, iar aplicarea acesteia să nu permită arbitrariul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerințe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 59). Or, în cazul de față, lăsând la latitudinea unei autorități administrative stabilirea unor elemente esențiale ale raportului de serviciu al polițistului și, implicit, ale statutului acestuia, legea imprimă un caracter relativ, nepermis cazurilor de modificare a raporturilor de serviciu ale polițistului.

33.

Având în vedere cele menționate, Curtea reține că prin delegarea unei atribuții ce aparține în exclusivitate legiuitorului către o autoritate administrativă sunt încălcate și prevederile

art. 1 alin. (4) din Constituție , referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat, precum și

art. 1 alin. (5) din Constituție , în componenta sa referitoare la previzibilitatea și precizia legii.

34.

De altfel, Curtea observă că, în prezent, ca urmare a pronunțării

deciziilor Curții Constituționale nr. 172 din 24 martie 2016,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016 și

nr. 244 din 19 aprilie 2016 , anterior referită, a fost adoptată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, prin care a fost introdusă în cuprinsul

capitolului II al legii secțiunea a 3-a : Modificarea și suspendarea raportului de serviciu al polițistului,

§1 : Norme generale privind modificarea și suspendarea raportului de serviciu al polițistului, în care este reglementată punerea la dispoziție. În

art. 27^21 alin. (1) din Legea nr. 360/2002

sunt prevăzute expres cazurile de punere la dispoziție în vederea numirii într-o funcție. Cazul în care se află autorul excepției este reglementat în prezent la litera d) a respectivului articol, după cum urmează: „Polițistul este pus la dispoziție în vederea numirii într-o funcție, prin aplicarea prevederilor

art. 27^31 , în următoarele situații: (...) d) când sunt retrase de către autoritățile competente avizele, autorizațiile sau atestările necesare exercitării funcției“.

35.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă,

prin raportare la cele ale

art. 1 alin. (5) ,

art. 15 ,

art. 16 ,

art. 100

și

art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală,

Curtea observă că textul de lege criticat este reglementat în Codul de procedură civilă, cartea a II-a Procedura contencioasă, titlul I Procedura în fața primei instanțe,

capitolul II

Judecata,

secțiunea a 2-a

Cercetarea procesului, subsecțiunea a 3-a Probele, §1. Dispoziții generale. Curtea constată că, prin dispozițiile

art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

legiuitorul a reglementat obligația instanței de judecată de a lua cunoștință, din oficiu, de dreptul în vigoare în România, dând expresie principiului iura novit curia. Această obligație își are sorgintea în principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv obligația judecătorului de a primi și soluționa orice cerere ce intră în competența de judecată a instanței, principiul legalității procesului civil, precum și principiul potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [ art. 5 ,

art. 7

și

22 alin. (1) din Codul de procedură civilă] . Pentru respectarea acestor principii, în

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă

este reglementată obligația părții interesate de a face proba normelor legale care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege. În cauză, autoritatea emitentă a Dispoziției a cărei anulare se cere este obligată să facă proba Ordinelor ministrului afacerilor interne nr. 300/2004, nr. 489/2005 și nr. 600/2005, care nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, dar constituie temeiuri ale actului atacat.

36.

Curtea observă că autorul critică dispozițiile

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă,

prin raportare la cele ale

art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală , din perspectiva în care se cere de către partea interesată și se admite de către judecător administrarea de „înscrisuri“ ce probează existența și conținutul normei administrative sustrase nelegal de la publicare, permițându-se astfel aplicarea retroactivă a actelor nepublicate situației litigioase constituite anterior judecății, în condițiile în care norma se comunică pentru prima oară părții în timpul procesului. Din analiza criticii de neconstituționalitate, Curtea observă că

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă

nu reglementează cu privire la aplicarea retroactivă a textelor care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României, perspectivă din care ar putea fi examinată o critică referitoare la încălcarea

art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală , ci cu privire la posibilitatea probării acestora în fața instanței de judecată. Asupra acestei situații, respectiv necunoașterea conținutului ordinelor nepublicate, pe care s-a întemeiat dispoziția de punere la dispoziția unității, urmează să se pronunțe instanța ce judecă fondul cauzei, un astfel de control excedând competenței Curții Constituționale, care se pronunță cu privire la constituționalitatea legilor și ordonanțelor de urgență sau a prevederilor din acestea.

37.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă,

formulată din perspectiva neconstituționalității acestora, în măsura în care permit administrarea ca probă în proces a ordinelor ministrului afacerilor interne, ordine sancționate cu inexistența prin raportare la dispozițiile

art. 100

și

art. 108 alin. (4)

din Legea fundamentală, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată. Astfel, textele constituționale de referință statuează cu privire la sancțiunea inexistenței decretelor emise de Președintele României, respectiv la sancțiunea inexistenței hotărârilor și ordonanțelor adoptate de Guvern, sancțiune ce intervine în cazul nepublicării acestora în Monitorul Oficial al României. Curtea reține că sancțiunea inexistenței actului administrativ intervine atunci când acesta este lipsit de un element de fapt, indispensabil conform naturii sale. Curtea reține însă că, în cauză, actele cărora ar trebui să li se aplice sancțiunea inexistenței sunt ordine nepublicate ale ministrului afacerilor interne, iar nu decretele emise de Președintele României sau hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern, la care fac referire

art. 100

și

art. 108 alin. (4)

din Legea fundamentală.

38.

Referitor la încălcarea cerințelor de claritate, precizie și previzibilitate a legii, respectiv a

art. 1 alin. (5) din Constituție , Curtea observă că motivarea autorului excepției privește neconstituționalitatea interpretării tezei întâi a

art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă , în sensul că aceasta ar permite părților interesate să probeze cu înscrisuri, în fața judecătorului, acele norme sustrase de la publicare de către emitent, respectiv ordinele afectate de inexistență. Curtea reține că depunerea la dosarul cauzei, în materialitatea lor, a ordinelor nepublicate de către autoritatea interesată, obligație ce derivă din textul de lege criticat, are doar semnificația administrării unei probe. Aprecierea probelor se face ulterior, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire acestea au fost încuviințate. Totodată, Curtea constată că pronunțarea asupra excepției inexistenței ordinelor este o etapă ulterioară celei a administrării și aprecierii probelor, excepția inexistenței putând fi supusă aprecierii exclusive a instanței care judecă cauza, iar nu celei a Curții Constituționale care, așa cum s-a reținut la paragraful 36, se pronunță numai asupra constituționalității legilor și ordonanțelor.

39.

Cât privește susținerea referitoare la încălcarea

art. 16

și

art. 20

din Legea fundamentală, ultimul raportat la „blocul convențional“, Curtea constată că nu sunt arătate motivele pe care se fundamentează această critică.

40.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 22 alin. (7)din Legea nr. 360/2002

, din perspectiva reglementării prin ordin al ministrului afacerilor interne a competențelor ce țin de modificarea raportului de serviciu prin punerea la dispoziție, în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (4) ,

art. 1 alin. (5)

și

art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție , Curtea reține că aceasta este neîntemeiată, fără a putea reține motivele invocate de autorul excepției, respectiv cele pe care sa fundamentat

Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 2 iulie 2014 .

41.

Astfel, prin

deciziile nr. 392 din 2 iulie 2014 ,

nr. 637 din 13 octombrie 2015 ,

nr. 172 din 24 martie 2016

și

nr. 244 din 19 aprilie 2016 , Curtea a constatat neconstituționalitatea unor texte din

Legea nr. 360/2002

care permiteau delegarea reglementării unor „elemente esențiale“ referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al polițistului, funcționar public cu statut special, către ministrul de resort care era abilitat să adopte ordine.

42.

Din analiza

art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 , Curtea reține că termenul „competențe“ are înțelesul de „persoană competentă“, care își exercită atribuțiile în ce privește punerea la dispoziție. Curtea reține că desemnarea prin ordin a persoanelor competente să decidă asupra punerii la dispoziție nu constituie un „element esențial“ în ce privește modificarea raportului juridic de serviciu al polițistului, în sensul celor reținute de aceasta în jurisprudența sa anterior menționată și că aceste aspecte pot fi reglementate prin ordin al ministrului, cu respectarea

art. 77

și

78 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, iar acestea trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

43.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor

art. 21

și

art. 41

din Legea fundamentală, precum și a prevederilor

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin prisma

art. 20 din Constituție , Curtea observă că excepția nu este motivată.

44.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A. d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Dan Adobeschi, prin reprezentant legal Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul“, în Dosarul nr. 2.798/3/2015 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că sintagma „precum și în situații temeinic justificate, menționate în actele administrative emise în acest scop“, cuprinsă în art. 22 alin. (8) teza întâi din

Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2016

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, este neconstituțională.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă

și a celor ale

art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, excepție ridicată de același autor, în același dosar, al aceleiași instanțe.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 27 aprilie 2017.