Decizia nr. 18/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, excepție ridicată de instanța de judecată, din oficiu, și de Mihai Szoradi în Dosarul nr. 12.376/197/2013 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 929D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției Mihai Szoradi a depus la dosar note scrise prin care solicită admiterea acesteia.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că, prin

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 7 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12.376/197/2013, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. Excepția a fost ridicată de instanța de judecată, din oficiu, și de Mihai Szoradi cu ocazia soluționării apelului într-o cauză privind tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) și d) din Codul penal.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată, autoare a excepției, susține, în esență, că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal încalcă principiile constituționale privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, întrucât limitează dreptul părților de a se împăca, acest lucru fiind posibil numai până la citirea actului de sesizare în primă instanță. Consideră, astfel, că dispozițiile de lege criticate contravin principiului egalității în drepturi, deoarece momentul citirii actului de sesizare este unul aleatoriu, care nu depinde, de cele mai multe ori, de comportamentul inculpatului sau al părții civile. Curtea Constituțională a statuat, în mod repetat, că în cazul în care se condiționează producerea de consecințe juridice de un anumit moment procesual, care nu depinde de voința părților, se pot crea situații discriminatorii, care contravin principiului egalității în drepturi. În speța supusă judecății, partea civilă a învederat instanței că nu a fost posibilă împăcarea înainte de citirea actului de sesizare, deoarece a fost plecată din țară. De asemenea, instanța de judecată susține că textul de lege criticat încalcă egalitatea în drepturi, întrucât limitează aplicarea instituției împăcării până la citirea actului de sesizare, în timp ce stingerea procesului penal prin mediere este posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin

Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015

(publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2015), "încheierea unui acord de mediere în condițiile

Legii nr. 192/2006

privind medierea și organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale". Or, nu există nicio justificare obiectivă ca stingerea acțiunii penale în urma medierii să fie posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, iar împăcarea, pentru aceleași infracțiuni, să fie posibilă doar până la citirea actului de sesizare. De asemenea, arată că legiuitorul a prevăzut dreptul părților de a decide cu privire la stingerea procesului penal în cazul anumitor infracțiuni, prin împăcare, și că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru restrângerea acestui drept doar până la momentul citirii actului de sesizare, deoarece rațiunea care a stat la baza instituirii acestui drept subzistă și după citirea actului de sesizare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Altfel, această restrângere nu îndeplinește condițiile de necesitate și proporționalitate și devine una arbitrară, motiv pentru care dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal contravin și prevederilor art. 53 din Constituție. În ceea ce privește compatibilitatea textului de lege criticat cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție, pentru motivele arătate anterior cu privire la incompatibilitatea acestui text cu art. 16 din Legea fundamentală, instanța consideră că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal vin în contradicție și cu principiul unicității, imparțialității și egalității justiției. Participanții la procesul penal care apelează la mediere, în vederea stingerii acțiunii penale pentru infracțiunile la care este posibilă împăcarea, pot face aceasta pe tot parcursul procesului penal, în timp ce aceia care doresc să se împace fără mediator nu au această posibilitate decât până la citirea actului de sesizare. În schimb, instanța de judecată, autoare a excepției, apreciază că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece procesul echitabil nu presupune și un drept al părților de a dispune cu privire la acțiunea penală, prin împăcare. Acțiunea penală este atributul exclusiv al statului, iar art. 21 din Legea fundamentală reglementează doar modul echitabil de exercitare a acesteia.

6. Autorul excepției Mihai Szoradi susține, în esență, că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal contravin principiilor constituționale privind egalitatea în fața legii și dreptul la un proces echitabil, precum și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, în măsura în care condiționează constatarea de către instanță a împăcării părților și, implicit, a încetării procesului penal de nedepășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței, întrucât beneficiul reglementării criticate aparține doar unei anumite categorii de inculpați, care este stabilită arbitrar în funcție de stadiul procesual. Astfel, inculpații în cazul cărora a fost depășit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței sunt discriminați prin aceea că sunt exceptați de la beneficiul normei criticate, cu toate că nu le pot fi imputate aspectele legate de celeritatea procesului. Stabilirea unui criteriu aleatoriu și exterior persoanei inculpatului, de care depinde acordarea beneficiului în discuție, este în contradicție cu principiile privind egalitatea în fața legii, dreptul la un proces echitabil și înfăptuirea justiției. Arată că, în cauză, împăcarea nu a fost posibilă până la citirea actului de sesizare, potrivit dispozițiilor art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, deoarece persoana vătămată a fost plecată din țară, lucrând în străinătate, astfel că abia cu ocazia soluționării apelului, la termenul din 9 aprilie 2015, a depus la dosar o declarație notarială privind împăcarea cu persoana vătămată.

7. Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal, având următorul cuprins: "Împăcarea produce efecte [...] dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței".

11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că împăcarea constituie înțelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă și suspect/inculpat de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii și de a renunța la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituția împăcării este reglementată prin dispozițiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voință dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care înlătură răspunderea penală în privința anumitor infracțiuni și care stinge și acțiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanței [art. 159 alin. (1), (2) și (3) din Codul penal]. Pentru anumite categorii de persoane fizice sunt înscrise anumite cerințe în alin. (4) al art. 159 din Codul penal, iar pentru persoanele juridice cerințele sunt prevăzute de alin. (5) și (6) ale aceluiași articol.

13. Conținutul instituției împăcării din noul Cod penal a fost substanțial reconsiderat față de cel din Codul penal din 1969 (art. 132), prin instituirea unor noi condiții și introducerea de dispoziții exprese privind funcționarea instituției în cazul persoanei juridice, remarcându-se, în primul rând, restrângerea sferei infracțiunilor în cazul cărora este aplicabilă. Astfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres. Instituția împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracțiuni: furt - art. 228 din Codul penal; furt calificat - art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal; furtul în scop de folosință - art. 230 din Codul penal - în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243 din Codul penal; înșelăciunea - art. 244 din Codul penal; înșelăciunea privind asigurările - art. 245 din Codul penal. De asemenea, tot în Codul penal sunt evidențiate și alte incriminări, respectiv aceea de la art. 199 alin. (2) referitoare la violența în familie, infracțiunile de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârșite asupra unui membru de familie, când acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală. Totodată, în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe prevăzute în art. 193 din Codul penal și de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârșite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

14. Așadar, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu și numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal].

15. Un alt element de noutate este introdus de dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal și vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, și anume până la citirea actului de sesizare a instanței, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și în fața instanței de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare.

16. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situațiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin

Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care se aplică tuturor inculpaților trimiși în judecată înaintea datei intrării în vigoare a

Legii nr. 286/2009

privind Codul penal și pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanței fusese depășit. Pentru a răspunde exigențelor principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituție, așa cum acesta a fost detaliat în jurisprudența sa, Curtea a reținut că, până la încetarea situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării

Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014

în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 și 25).

17. Curtea nu poate reține critica formulată de autorii excepției referitor la încălcarea principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, în sensul că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal ar limita dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a se împăca, pe motiv că acest lucru este posibil numai până la citirea actului de sesizare, moment procesual care nu depinde de comportamentul acestora, în timp ce stingerea procesului penal prin mediere este posibilă până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin

Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 . Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, și

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, procesul echitabil nu presupune un drept al părților și al subiecților procesuali principali de a dispune, prin împăcare, cu privire la acțiunea penală pusă în mișcare din oficiu, întrucât aceasta este atributul exclusiv al statului, art. 21 alin. (3) din Constituție reglementând doar modul echitabil de exercitare a ei. Ca atare, reglementarea conținutului instituției împăcării este de competența exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiționa producerea efectelor împăcării de nedepășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței, fără a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat de prevederile

art. 16 alin. (1) din Constituție. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , mai sus menționată, Curtea a statuat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanței, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilității de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin

Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 , Curtea a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire ( Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 , paragraful 21).

18. Pentru aceleași motive, dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal nu aduc atingere nici principiului unicității, imparțialității și egalității justiției, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție.

19. Referitor la pretinsa încălcare, prin dispozițiile de lege ce fac obiectul excepției, a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.

20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de instanța de judecată, din oficiu, și de Mihai Szoradi în Dosarul nr. 12.376/197/2013 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 19 ianuarie 2016.