Decizia nr. 136/2016

Articolul 46

alin. (4) din Legea nr. 51/1995 : "(4) Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfășura nicio activitate profesională în acea cauză."

16. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, art. 23 referitor la Libertatea individuală, art. 24 referitor la Dreptul la apărare și art. 41 referitor la Munca și protecția socială a muncii.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile criticate dispun cu privire la o ordine de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauzele penale, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat. În acest sens, calitatea de martor are întâietate față de cea de apărător, motiv pentru care atât Codul de procedură penală, cât și

Legea nr. 51/1995

reglementează în consecință.

18. Autorul excepției susține că această soluție legislativă afectează accesul liber la justiție, libertatea individuală, dreptul la apărare și dreptul la muncă.

19. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 114 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală, orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe într-o cauză penală poate fi audiată în calitate de martor, calitate care are întâietate față de cea de expert, avocat, mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal.

20. Așa fiind, împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumții de parțialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus în re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligație, dar și o garanție a exercitării cu bună-credință a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Existența unui conflict de interese evident împiedică cumularea de către aceeași persoană a calității de avocat cu cea de martor, după cum este de domeniul evidenței că exercitarea funcției de apărare este incompatibilă cu funcția de judecată sau de acuzare.

21. Asigurarea unei asistențe juridice calificate obligă pe cei care o practică să respecte legea și să accepte regulile impuse de ea. Prin urmare, profesia de avocat se poate exercita numai cu respectarea legii, și nu împotriva ei. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-și poate exercita cu obiectivitate sarcina câtă vreme este ținut de o eventuală calitate de martor a cărui declarație poate conține elemente contrare intereselor clientului.

22. Nu poate fi primită nici critica referitoare la afectarea dreptului la muncă al avocatului, deoarece incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, și anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calității de avocat, acesta nepierzându-și dreptul de a exercita profesia în alte cauze. De altfel, astfel cum s-a statuat și prin

Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, dar cu respectarea anumitor condiții stabilite de legiuitor. Pe de altă parte, critica referitoare la încălcarea art. 41 din Constituție referitor la Munca și protecția socială a muncii, care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă, nu ar trebui analizată, fiind formulată de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens. Prin

Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate de clientul unui avocat, Curtea a statuat că autorul excepției de neconstituționalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituționalității unui text de lege. În mod analog, în cauza de față se constată că, din perspectiva nesocotirii dreptului la muncă și la exercitarea liberă a profesiei, autorul prezentei excepții, inculpat într-o cauză penală, nu poate invoca excepția în interesul avocatului său.

23. Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție și art. 24 referitor la Dreptul la apărare, Curtea constată că instanța europeană a reținut că, în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, pronunțată în Cauza Croissant împotriva Germaniei, paragraful 29, Hotărârea din 25 martie 2008, pronunțată în Cauza Vitan împotriva României, paragraful 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunțată în Cauza Micu împotriva României, paragraful 103). Prin urmare, din jurisprudența instanței de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situații individuale, dispozițiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicții care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.

24. În același sens, se observă că, de vreme ce avocatul asupra căruia poartă interdicția cuprinsă în textele de lege criticate avea cunoștință despre fapte sau împrejurări pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părți în cauză, acesta ar fi trebuit să acționeze cu simț etic, potrivit normelor deontologice ale profesiei, și să îi comunice clientului său riscul de a intra sub incidența dispozițiilor criticate și să îl îndrume, cu bună-credință, spre soluția angajării unui alt avocat, fie încă de la început, fie din momentul în care a fost ascultat ca martor.

25. Consecutiv, la momentul la care a încheiat contractul de asistență juridică cu avocatul aflat în postura vizată de prevederile

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 , autorul excepției ar fi trebuit să fie conștient de faptul că, odată ascultat ca martor, apărătorul său nu va mai putea să îi asigure în mod plenar dreptul la apărare. Or, într-o astfel de situație, nimic nu îl împiedică să își aleagă un alt avocat cu drepturi depline, având în vedere că pe tabloul avocaților din România figurează un număr suficient de mare de avocați și care au experiența necesară pentru a asigura în mod eficient și profesionist apărarea. Nici relația de încredere existentă între client și avocat, pe care o invocă autorul excepției, nu justifică persistența acestuia în ideea de a fi asistat de avocatul asupra căruia poartă interdicția criticată. Așadar, preferința exclusivă și inflexibilă pentru un anumit avocat, corelată cu refuzul posibilității de a face o altă alegere, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, în componenta sa referitoare la dreptul de a-și alege avocatul.

26. Totodată, deși art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul "să fie asistat de un apărător ales de el", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, paragraful 38).

27. Cât privește critica raportată la încălcarea dispozițiilor art. 23 din Constituție referitor la Libertatea individuală, Curtea constată că acesta nu are incidență în cauză.

28. În sfârșit, Curtea Constituțională constată că o soluție legislativă similară, potrivit căreia nu poate fi avocat al unei părți sau al unui alt subiect procesual principal o altă parte sau un alt subiect procesual, a fost examinată cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 , nepublicată încă. Așa fiind, argumentele și soluția deciziei mai sus menționate sunt valabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ovidiu Gîțan în Dosarul nr. 1.040/59/2015 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală și

art. 46 alin. (4) din Legea nr. 51/1995

pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 martie 2016.