Decizia nr. 85/2016

Augustin Zegrean

- președinte

Valer Dorneanu

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Tudorel Toader

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Florentin P. Lungu în Dosarul nr. 873/277/2014 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.110 D/2015.

2. La apelul nominal lipsește autorul excepției, procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepției de neconstituționalitate a depus note scrise, prin care solicită admiterea acesteia.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Se face trimitere la

deciziile Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015

și nr. 2 din 15 ianuarie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 8 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 873/277/2014, Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 253^1 din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Florentin P. Lungu într-o cauză având ca obiect soluționarea unui apel formulat împotriva unei sentințe penale de condamnare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conflict de interese.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că sintagmele "raporturi de muncă" și "folos material" nu beneficiază de o definiție legală, generând nesiguranță în interpretare, astfel încât o persoană prudentă și diligentă nu poate stabili dacă textul criticat îi este aplicabil. Se arată, totodată, că norma de incriminare nu prevede urmarea imediată a infracțiunii, generând o incriminare obiectivă care se realizează prin simpla comitere a faptei descrise în ipoteza acesteia. Se face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la hotărârile din 4 mai 2000 și 25 ianuarie 2007, pronunțate în cauzele Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Sissanis împotriva României, paragraful 66, prin care s-a reținut că legea trebuie să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale și să permită cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie. De asemenea se face referire la hotărârile din 26 aprilie 1979 și 29 octombrie 1991, pronunțate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit și Open Doors Society și Dublin Well Women împotriva Irlandei, prin care s-a reținut că previzibilitatea legii presupune ca aceasta să fie astfel formulată încât orice persoană să îi poată anticipa efectele. Referitor la sintagma "raporturi de muncă" se susține că instanțele interpretează extensiv această sintagmă, interpretare posibilă din cauza unei exprimări necorespunzătoare a legiuitorului, care ar fi trebuit să folosească sintagma "raporturi comerciale sau de muncă". Același argument este adus și cu privire la expresia "folos material", arătându-se că nu ne putem afla în prezența unui asemenea folos atunci când vorbim despre un drept al unei persoane care presupune o obligație corelativă a unei autorități publice. Se mai arată că incriminarea obiectivă a faptei prin textul criticat face inutilă și, totodată, imposibilă demonstrarea lipsei urmării imediate. Se susține că, pentru acest motiv, prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969 instituie o veritabilă prezumție de vinovăție.

7. Curtea de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la

Decizia Curții Constituționale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 . Se arată că statul român și-a îndeplinit obligația de a defini infracțiunea de conflict de interese prin lege, care a fost adoptată cu respectarea prevederilor

Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, și că orice persoană, pe baza jurisprudenței instanțelor naționale, poate să anticipeze conținutul acestei infracțiuni. Se mai arată că previzibilitatea normei se apreciază în funcție de calitatea persoanei care face interpretarea, gradul de previzibilitate crescând în cazul persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul public, și se raportează atât la jurisprudență, cât și la doctrina majoritar acceptată. Se susține că sintagma "raporturi de muncă" din cuprinsul art. 253^1 din Codul penal din 1969, preluată la art. 301 din Codul penal în vigoare, este definită în doctrină și că legislația civilă și de dreptul muncii fac trimitere la ea, neputându-se susține insuficienta reglementare a acesteia și, prin urmare, nici caracterul său neclar și lipsit de previzibilitate. Referitor la critica potrivit căreia textul criticat nu prevede urmarea imediată a infracțiunii se susține că aceasta nu reprezintă o reală problemă de constituționalitate a textului criticat, urmând a fi analizată de către instanțele judecătorești. Se precizează, în acest sens, că infracțiunea de conflict de interese este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată constând în pericolul social creat prin comiterea faptelor prevăzute în ipoteza normei de incriminare. Se conchide că dispozițiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 nu încalcă prevederile constituționale invocate de autorul excepției.

8. În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului arată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 253^1 din Codul penal din 1969 este neîntemeiată. Se susține că prevederile art. 253^1 din Codul penal trebuie coroborate cu cele ale art. 174 din Codul penal din 1969 și că astfel interpretate acestea nu sunt lipsite de previzibilitate. Se arată că art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt incidente doar în privința normelor procedurale, nu și a celor de drept penal substanțial. Se mai susține că textul criticat nu încalcă nici prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 23 alin. (11) din Constituție.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: "Fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durată maximă.".

13. Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la statul român, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție și art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, asupra constituționalității dispozițiilor

art. 253^1 din Codul penal din 1969, s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 46 din 16 februarie 2016 , nepublicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, până la data pronunțării prezentei decizii, prin care a reținut că prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969 sunt similare dispozițiilor art. 301 din Codul penal în vigoare, asupra cărora instanța de contencios constituțional s-a pronunțat prin

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională. Prin

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , instanța de contencios constituțional a constatat că sintagma "ori în cadrul oricărei persoane juridice" din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu raportare la art. 301 din Codul penal, este neconstituțională.

15. Prin

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015

(paragraful 19), Curtea Constituțională a reținut că noțiunea de "raport de muncă" este reglementată în Codul muncii, fără ca acesta să îl definească în mod expres. Din ansamblul întregii reglementări rezultă că raporturile de muncă sunt relațiile juridice care iau naștere între persoane fizice, pe de o parte, și persoane fizice sau juridice, după caz, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către cele dintâi, în folosul celor din urmă, care, la rândul lor, se obligă să remunereze munca prestată și să creeze condițiile necesare prestării acesteia. Existența relației de muncă nu depinde de denumirea pe care părțile o dau convenției pe care o încheie, ci de condițiile de fapt în care este prestată activitatea. Prin urmare, subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul (angajatul). Având în vedere art. 1 din Codul muncii, raporturile de muncă ce au la bază contractul individual de muncă își găsesc reglementarea de drept comun în conținutul normativ al acestui cod [conform alin. (1) al art. 1], iar celelalte categorii de raporturi de muncă sunt reglementate prin legi speciale, Codul muncii fiind aplicabil și acestora în măsura în care reglementările speciale nu conțin dispoziții specifice derogatorii [alin. (2) al art. 1]. Aceste din urmă categorii de raporturi de muncă vizează funcționarii publici, magistrații, militarii, membrii cooperatori și personalul cultelor religioase.

16. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de "raport de muncă" din cuprinsul art. 253^1 din Codul penal din 1969, acesta are înțelesul arătat de Curte în cuprinsul

Deciziei nr. 603 din 6 octombrie 2015

(paragraful 19). Așa fiind, sintagma criticată este clară, precisă și previzibilă, neputând fi reținută încălcarea, prin aceasta, a cerințelor de calitate a legii penale și, prin urmare, nici a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

17. Prin aceeași decizie și prin

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, cu privire la introducerea în cuprinsul alin. (1) al art. 253^1 din Codul penal din 1969, normă ce reglementa infracțiunea de conflict de interese, a noțiunii de "folos material necuvenit", Curtea a reținut că prevederea condiției caracterului necuvenit al folosului material obținut este lipsită de fundament, în raport cu obiectul juridic special al acestei infracțiuni, respectiv relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice. Potrivit celor statuate de Curte în

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 , conflictul de interese nu poate presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.

18. Referitor la noțiunea de "folos necuvenit" din ipoteza normei penale criticate, așa cum s-a reținut de către Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014

și

Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 , aceasta are în vedere orice tip de folos, întrucât scopul incriminării este acela al protejării relațiilor sociale referitoare la exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public, exercitare ce este obligatoriu a fi caracterizată prin imparțialitate. Prin urmare, săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, astfel cum este reglementată la art. 253^1 din Codul penal din 1969, poate fi reținută ori de câte ori săvârșirea ei determină obținerea de către subiectul activ a unui folos care nu îi este atribuit conform dispozițiilor legale în vigoare, indiferent de natura acestuia. Pentru aceste motive, Curtea reține că sintagma "folos necuvenit" respectă standardele de calitate a legii penale, fiind conforme dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

19. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că acestea din urmă garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislația națională a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare.

20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969, a dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, Curtea constată că acesta conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Așa fiind, dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) și art. 24 vizează drepturi procesuale, motiv pentru care nu poate fi reținută încălcarea lor prin prevederile art. 253^1 din Codul penal din 1969.

21. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prezumției de nevinovăție, prevăzută la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală, Curtea reține că aceasta implică considerarea suspectului sau a inculpatului ca nevinovat până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Așa fiind, prezumția de nevinovăție constituie "un suport" al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului și, în mod, special, al dreptului la apărare. Această prezumție asigură, în mod special, premisele respectării principiului egalității armelor, întrucât permite suspectului sau, după caz, inculpatului să se situeze, pe tot parcursul procesului penal, pe o poziție de egalitate cu celelalte părți, dar și premisele respectării dreptului la apărare, persoana urmărită sau judecată penal fiind protejată împotriva unui eventual verdict de culpabilitate care nu a fost stabilit în mod legal.

22. Pentru aceste motive, Curtea constată că nu poate fi reținută încălcarea prin dispozițiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 a prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituție referitor la prezumția de nevinovăție, întrucât textul criticat nu este de natură a încălca garanțiile procesuale specifice asigurării prezumției de nevinovăție.

23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Florentin P. Lungu în Dosarul nr. 873/277/2014 al Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința din data de 23 februarie 2016.